DIN „CĂLĂUZA MONUMENTELOR ISTORICE” A LUI VIRGIL DRĂGHICEANU – SĂ NE FIE CĂLĂUZĂ ȘI ASTĂZI

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

În bezna în care se află patrimoniul arhitectural istoric din județul Dâmbovița considerăm necesar a readuce în atenția publicului scrieri mai vechi, din timpurile când se făceau abia primii pași pentru păstrarea nealterată a mărturiilor trecutului istoric, atunci când nu se înființase un muzeu, iar cetățenii nu erau foarte conștienți de însemnătatea numeroaselor vestigii pe care un oraș precum Târgoviște și județul Dâmbovița le moșteniseră. O fericită conjunctură a făcut ca, în anul 1907 prefectul județului Dâmbovița, Constantin Dimitriu, să dea ca sarcină tânărului student de la Facultatea de Istorie a Universității București, Virgil Drăghiceanu, cercetarea monumentelor istorice ale județului.

Virgil Drăghiceanu în ALMANAHUL DÂMBOVIȚEI, anul 1912

Rezultatul cercetărilor a fost publicat sub titlul „Călăuza Monumentelor Istorice din Județul Dâmbovița”, lucrare din care redăm două mari fragmente, constituind începutul și finalul întregului raport. Virgil Drăghiceanu (1879-1964) a devenit apoi marele arheolog, istoric, secretar al Comisiei Monumentelor Istorice și membru corespondent al Academiei Române, semnatarul a numeroase articole științifice publicate în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, autorul unor celebre descoperiri precum Mormântul 10 din Biserica SF. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș, ori inscripția de pe candela care indica mormântul ascuns al lui Constantin Brâncoveanu din biserica SF. Gheorghe din București. A dedicat valoroase studii personalității lui Constantin Brâncoveanu, fiind bun cunoscător al monumentelor brâncovenești. Pentru dâmbovițeni, Virgil Drăghiceanu a rămas cel care a pus bazele cercetării monumentelor istorice, arheologul care a dezgropat ruinele Curții Domnești, datele culese de el fiind cu atât mai prețioase cu cât cele două mari războaie și comunismul au contribuit la dispariția unora dintre vestigiile descrise în articolele sale.

Raport asupra cercetărilor făcute cu privire la monumentele istorice din județul Dâmbovița.

Domnule Prefect,

Sprijinul moral și îndemnurile cu care m-ați onorat, îndemnizările pentru transport ce am primit din partea județului, și mai ales dorința ce o am de a vedea strânse laolaltă rămășițele trecutului acestui județ, îmi impun datoria de a vă face un scurt raport asupra cercetărilor mele istorice în județul Dâmbovița. Voi da aici însă, numai schița cercetărilor făcute între Valea Ialomiței și a Dâmboviței, a Argeșului, nefiindu-mi încă cunoscută. Și aceste studii, ca și oricare altele, nu pot fi socotite terminate, numai cu aceasta; un întins câmp de cercetări sta încă deschis de aici înainte, mai bine luminat și mai ușor de explorat pentru viitoare cercetări. Timpul de vară, când am făcut călătoria de studii, în care țăranul este ocupat cu munca câmpului, neștiința și naivitatea cu care el le privește, nedumerirea în care se află, dacă sunt „de bine sau de rău”, arată greutățile cu care trebuie a lupta spre a dobândi încrederea țăranului și nevoia de a repeta vizitarea aceleiași localități, singurele mijloace pentru a ajunge la un bun rezultat. Materialul epigrafic ce am strâns este foarte prețios; o parte l-am comunicat Domnului Profesor N. Iorga, în vol. II din „Inscripții din bisericile României”; restul se va publica în alt volum. Materialul documentar este colosal, publicarea lui o voi face-o, chiar cu începerea acestei ierni. -Din ele, se va lămuri istoria județului nostru. Nevoia de a ne cunoaște cât mai bine trecutul, de a ne inspira în toate direcțiunile vieții noastre culturale, din evoluția noastră istorică, de a ne afirma cât mai conștient individualitatea noastră etnică, este astăzi puternic simțită în păturile cugetătoare ale neamului. Nu prin viața oportunistă și de moment, oricât de strălucită ar fi ea, nici prin viața de instinct, ne putem îndrepta sigur pasul spre viitor, ci numai prin conștiința că fiecare moment actual este legat de altele trecute, ce formează o epocă de aproape o mie de ani în existența noastră națională, și este legat de momentul de mâine și răspunzător de el. Căci popoarele nu trăiesc din mila vecinilor puternici, ci din energia ce le impune conștiința menirei lor. A contribui în cunoașterea evoluției proprii acestui județ, a aduna sfintele rămășițe ale trecutului nostru, a deștepta interesul și dragostea ce trebuie să le avem pentru ele, ca lucruri ce sunt ale noastre, ale înaintașilor noștri, al căror nume îl purtăm și pe care îl vom transmite și urmașilor noștri, relicve pe care, în egoismul epocii acesteia, le-am disprețuit și întinat, este o datorie și pentru păturile luminate ale acestui petec de țară : Județul Dâmbovița. De aceea pentru atingerea acestui scop, cum și pentru educarea gustului artistic al populației, este nevoie de un muzeu local, căci două feluri de lucruri se pot strânge într-un muzeu: lucruri relative la istoria județului ( – documente, texte de pisanii, cruci, cărți) și lucruri relative la artă (sculptură și pictură). În ceea ce privește arta, ea este exclusiv bisericească, și anume de nuanță bizantină, fiindcă caracteristica întregii vieți culturale fu până mai deunăzi religiozitatea. Lui Dumnezeu, i se aducea prinosul de recunoștință de către piosul credincios, și în săvârșirea lui, el își încheagă tot ceea ce poate el produce mai frumos și mai scump. În viața de nenorociri și restriște, ce el o duce pe pământul acesta, el nu are timpul, nici împrejurările nu-l ajută a se gândi și la casa și podoabele ei, astfel ca să se poată dezvolta o artă laică; de aceea palatul Voevodului chiar, până în al XVI-lea secol, este de bârne și bolovani. Dar dacă în arta laică, profană, nu produce mai nimic, nu tot astfel stau lucrurile cu arta bisericească. În acest gen, sub influența și învățătura maeștrilor civilizatului imperiu bizantin de peste Dunăre, el ridică biserici bizantine, le zugrăvește sfinții în minunate poze și frumoase dispozițiuni a îmbrăcăminții, după reguli stabilite de artiștii bizantini, sculptează tâmple așa de fin și așa de delicat, că le dă aparența de horhote în lemn și înfrumusețează minunat piatra de mormânt ce o pune deasupra răposatului iubit. Și așa, în acest fel de artă, stil bizantin, am început a crea și noi. De două feluri sunt obiectele ce se pot strânge în muzeu: din domeniul public și cel privat. În privința celor dintâi, bisericile sunt depozitarele lor; din strângerea lucrurilor de cult ieșite din uz sau uitate, azvârlite prin poduri, așteptând momentul de a fi arse, se poate face o bogată colecție; enumerarea lor nu-și poate avea locul însă într-un raport general. Tot în această categorie intră crucile de piatră, pisaniile de morminte, care din același simț de impietate sunt distruse zi cu zi, de căutătorii de comori (s-au sfredelit, s-au spart chiar spre a se da de sulul ce conține documentul unde se indică ascunzătoarea comorii!) și de cei ce vor să-și facă talpă la casă, sau treaptă de scară; a le salva pe cele artistice, a împiedica distrugerea celorlalte, este de absolută nevoie. Tot aici se pot subsuma, lucrurile ascunse în cetăți dărâmate, biserici, locuri de lupte. În privința colecțiunilor particulare ( hrisoave, cărți, mobilier, arme) oricât s-ar face apel la donațiuni benevole, trebuiesc însă făcute și răscumpărări mai ales la țărani, spre a stimula dorința de a conserva ceea ce au găsit, și a-i îndemna la noi descoperiri. În această direcție se cere mult tact, pentru a nu compromite pentru totdeauna orice reușită.

Târgoviștea

Capitală a țării din secolul al XV-lea; până într-acest secol Domnii reședeau la Argeș, (Curtea-de-Argeș). Așezată într-o poziție minunată la poalele dealurilor, la întretăierea drumului comercial Brașov – Câmpulung – Brăila prin Ploiești, cu cel spre București, apărată la nord de munți; spre vest și sud-vest de dealurile picior-de-munte, pădurile și câmpiile pustiite de potopul râului Potopul, din puștiul Cobiei; la sud, pe laturile drumului cel mare dintre Ialomița și Dâmbovița, ce duce la București, apărată de lacurile de la Fântâna Țiganului și colosalul Heleșteu Domnesc și de mlaștinile de la Titu; la este de dealurile păduroase ce se sfârșesc deabia la Finta nelăsând decât câte două porți spre județul Prahovei, ea oferea o bună situație pentru o piață de negoț. Căci aceasta fu originea Târgoviștei: nevoia unei pieți de negoț pentru locuitorii muntelui; iar nu vreun oraș de origine romană sau un oraș de militari, cum pretind unele fantezii etimologice (Tiriscum, Târgul oastei). Sașii negusotri din Brașov veniră aici cu mărfurile lor la diferite epoci ale anului, ca să facă târg. Cu timpul se stabilesc aici întocmind un oraș prin privilegiu domnesc și locul unde se făcea târgul se numi în limba oficială de atunci a țarei, slavona, Târgoviște. Acest înțeles de târg îl are până azi în graiul sătenilor, iar unele pietre de mormânt mai vechi înlocuiesc expresia „și s-au înmormântat aici în Biserica Târgoviștei” prin echivalenta „ și s-au înmormântat aici în biserica Târgului”; iar altă piatră pomenește pe un polcovnic za Târgov (polcovnic peste târg). Sașii care aveau și două biserici în acest oraș sunt destul de numeroși încă la sfârșitul secolului al XVII-lea; în al XVIII-lea însă colonia lor scade pentru a dispărea astăzi cu desăvârșire. Numai după ce s-a întocmit acest oraș de negusotri, numai atunci și curtea domnească se pogoară aici, făcând din oraș negustoresc, un scaun de domnie. Aceasta s-a întâmplat acum patru sute de ani, când vremuri mai bune permiseră coborârea din munții Argeșului și plaiurile Târgoviștei, unde în multe locuri tradiția vorbește că pe acolo ar fi stat mai demult Domnia. Atunci se întărește orașul cu șanț și gard, devenind astfel o cetate domnească. De atunci și până în secolul al XVIII-lea, timp de trei sute de ani, rămâne scaun de domnie pentru toți domnii ce se trag din neamul Basarabilor, care voesc și știu a-și păstra autonomia față de Turci; cu foarte scurte intervale, în care alți domni sprijiniți de turci și înfeudați politicii turcești stau la București, spre a fi mai aproape de pașa Nicopolei. Înflorește sub Vladislav pe la 1450, sub Neagoe Basarab, Petre Cerecl, fratele lui Mihai Viteazul, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanul. După moartea lui Constantin Brâncoveanul, care-și pierde viața și pentru faptul că rezidă la Târgoviște, sub Grigore-Vodă Ghica, din anul 1733 se mută capitala definitiv la București, părăsindu-și astfel capitala gloriei și a tradițiilor de conștiința națională. La sfârșitul secolului al XVIII-lea era încă al doilea oraș important după București.

………………………………………………………………………………………………………………..

Acestea sunt, Domnule Prefect, rezultatele cercetărilor ce am făcut asupra unei părți din județ. Materialul necesar unui muzeu: obiectele de cult, cărți, icoane, etc. cari sunt scoase din uz este destul de bogat, căci în fiecare sat se găsește câte ceva. Prin acest material, cum și cel ce va rezulta din viitoarele cercetări și săpături în biserici dărâmate, cetăți, câmpuri de luptă, etc., se va putea pune bazele unui muzeu istoric al județului Dâmbovița. Obiectele strânse vor înlesni omului cult clasările și comparațiile lucrurilor de artă, pe care acum le va avea sub mână; istoricului, notițele de care are nevoie; pentru mase va servi să le evoce trecutul, să le scoată din egoismul strâmt în care trăiesc, să le cultive gustul artistic și să le facă să prețuiască și aceste lucruri. Tot prin îngrijirea acestui muzeu se va putea opri ruina, devastările și reparațiile neghioabe, la care sunt expuse monumentele, iar orașul va putea deveni locul de atragere al vizitatorului ce astăzi pleacă îndurerat și dezorientat. În acest mod se va realiza și pentru fosta capitală de țară, ceea ce în alte țări s-a realizat demult, chiar la sate. În Grecia, afară de frumosul muzeu al capitalei, cel de pe Acropole, sunt muzee chiar în sate. La Olympia s-a ridicat o mare sală de muzeu care nu cuprinde decât cele două celebre frontoane făcute de Phidias templului de acolo, și câteva din producțiile marilor maeștri. El a fost ridicat însă, pentru viitoarele descoperiri. La Poradim în Bulgaria s-a ridicat un muzeu pentru rămășițele luptei de la 77. Și când tot materialul documentar va fi cunoscut, atunci se va lămuri tot rostul vieței pe care acest județ a dus-o în cursul veacurilor, și numai atunci va putea fi vorba de facerea unui istoric al județului și orașului. Iar toți aceia care sunt legați de acest județ, nu prin legătura de moment a intereselor și afacerilor personale, toți aceia care sub cinismul cosmopoliților și oportuniștilor își înnăbușesc de atâta amar de vreme cele mai sfinte simțăminte ce le au pentru pâmântul acesta pe care trăiesc, toți aceia vor simți o înălțare sufletească atunci când această operă de salvare a relicvelor trecutului, neamului și județului lor, se va face. Personal, simt o datorie Domnule Prefect, ca încheind acest raport să vă mulțumesc pentru căldura cu care ați îmbrățișat această latură a vieții noastre culturale. Asigurându-vă și de aici înainte de munca mea dezinteresată, vă rog să primiți expresiunea considerațiunei mele cele mai distinse.

Virg. Drăghiceanu

 

Cu mulțumiri doamnei Catrinel Lăzărescu Tănase pentru fondul documentar pus la dispoziție.

Referințe:

Virgiliu Drăghiceanu, câteva considerații asupra biografiei și activității sale profesionale, Irina Cîrstina 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn