Vasile Cârlova s-a născut la Buzău în ziua de 4 februarie 1809, însă copilăria și-a petrecut-o la Târgoviște, oraș care și-a lăsat amprenta asupra devenirii sale, după cum explica și Ion Heliade Rădulescu într-un articol publicat la moartea prematură a tânărului poet, în anul 1831:
„Vasile Cârlova, poet român, ale cărui poezii în multe rânduri s-au văzut în Curierul Românesc, s-a născut la 1809 şi ajungând în vârstă de 17 ani a început a-şi dezvolta talentul său poetic, prin mici, dar pline de foc, poezii. În vârstă de 18 ani a făcut poema intitulată Păstorul întristat: la 19 ani “Ruinile Târgoviştei”, „Răsunetul unui fluier”, „Rugăciunea” şi altele ; la 21 ani „Marşul Românilor”, „Erou şi Leandru” şi a început traducţia vestitei tragedii Zaira şi din care a lucrat numai un act ; la etatea de 22 ani a intrat în rândurile oştirilor pământeşti, unde cu mare pagubă a patriei şi a literaturii româneşti a murit după o boală de 14 zile. Originea şi creşterea acestui tânăr a fost mai mult din Târgovişte“.
Doar cinci dintre poeziile sale sunt cunoscute până astăzi, deși se crede că a scris mai multe. Este considerat primul poet romantic din literatura română. Cea mai cunoscută poezie a sa este:
„Ruinurile Târgoviștii
O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
Pă când un soare dulce și mult mai fericit
Își răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârșit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot ați înnegrit!
Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ș-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi…
Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,
Când ochiul vă privește în liniștit minut:
De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirei fapte din fața lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârșit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.
Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniștirea nopții se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Și de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșești
Și simț o tânguire de lucruri omenești;
Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: “Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut”.
……………………..
……………………..
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Și a huli viața în stare m-au adus.
……………………..
Deci priimiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!
Șerban Cioculescu într-un articol publicat în ziarul „Vremea”, anul 1931, sub titlul „Cronica Literară – Centenarul lui Vasile Cârlova (1809-1831)”, scria:
„Precoce ca şi Eminescu, Cîrlova are un avans apreciabil, de maturitate a expresiei. Stăpânirea surprinzătoare a unei limbi organice, musculate, se dublează la Cîrlova cu avântul liric, puternic şi egal. Dacă facem o categorie de excepţie pentru „Păstorul întristat“, scrisă la 18 ani şi cea mai artificială poezie a sa, fiecare din celelalte patru poeme confirmă un mod particular de echilibru, forţă şi avânt liric, apropiat tematicei corespunzătoare. Nu este de crezut că poetul sigur de sine, care a scris „Marşul oştirii române“, „Rugăciune“, „Ruinile Târgoviştei“ şi „Înserarea“, avea să fie, într-o carieră poetică normală, poetul naţional al timpului său şi totodată un elegiac admirabil? În ordinea socială şi naţională, Cîrlova ne-ar fi dat, poate, expresia lirică a paşoptismului, el care, în 1830, era întors către Apusul liberal: „Fie-vă, copii, aminte „Că Europa însăşi simte „În ce cale aţi intrat; (Marşul) prin facultăţile sale lirice, era destinat să fie un mare poet liric, superior poate lui G r. Alexandrescu şi V asile Alecsandri. Moartea sa a întârziat evoluţia liricei româné cu trei decenii. Prin dispariţia sa fulgerătoare, lirica noastră a suferit un proces lent de stagnare. Naţiunea „recunoscătoare“ îşi manifestă sentimentele prin extaz pur, adică ignoranţă a omului şi a operii. Niciun scriitor român din sec. al XIX – lea nu e mai necunoscut decât Cîrlova. Biografia sa e în plclă, de naştere la moarte. Opera sa, păstrată în parte infimă, cât a binevoit a culege Eliad, este, în partea sa editată, epuizată. De la ediţia G. Bogdan-Duică, nu sa mai tipărit (datele materiale cele mai complecte, se găsesc în prelegerea d-lui Bogdan-Duică, din „Primii poeţi munteni“.) Şi totuşi, în ţara care se dezinteresează de primul ei mare poet, s-a produs de câteva luni o mişcare de rev endicare, Târgoviştenii au luat iniţiativa ridicării unui monument. Am avut o cazia să văd două machete, în cabinetul fostului prefect, d. C. Săndulescu. Un tânăr scriitor, d. Mateiu C. Alexandrescu, Târgovişte, a publicat o plachetă de versuri „În insula unde ‘nfloreau coralii“, anume „în scopul ridicării unui monument poetului Vasile Cîrlova “, îI felicit că s-a gândit să cinstească în modul cel mai potrivit pe un mare poet şi că şi-a pus debutul, onorabil, sub un patronaj de onoare. Centenarul lui Cîrlova trebuie să întrunească pe literaţii români la piciorul unui monument, cu un ceas mai târziu, dar mai bine decât niciodată. Contribuţia Statului şi a publicului e datoare să asigure subscripţia începută, în vederea realizării unui monument de artă, în oraşul originii probabile a poetului. Se cuvine să închinăm pentru gloria maximă a poetului, care a îmbrăcat printre cei dintâi tunica militară pe pieptul său generos şi a încălecat pentru cea din urmă oară, fără să presimtă că Pegasul îl va înălţa la constelaţii.”
Bustul lui Vasile Cârlova ridicat de târgovișteni în 1932, un an mai târziu de la apariția acestui articol, poate fi admirat și astăzi în curtea fostei Școli de Băieți Numărul 1, actualmente Centrul Județean de Cultură Dâmbovița.
