S-a născut la Târgoviște în ziua de 1 ianuarie 1868, fiind declarat de tatăl său, Nicolae Brătescu, în cea de-a treia zi din an. Mama să se numea Alexandrina și era fiica pașoptistului Ioan Voinescu. Primii pași în domeniul studiului au avut loc la Școala Primară Nr. 2 din Târgoviște. Gimnaziul și liceul le-a urmat la București, fiind unul dintre absolvenții Liceului “Sfântul Sava”, perioada 1883-1887. În 1881 a publicat prima sa poezie în ziarul “Armonia”, iar în 1890 a debutat în revista „Convorbiri literare”. A absolvit Facultatea de Drept, s-a înscris în Baroul Avocaților din București și la cel din Târgoviște. A funcționat ca magistrat în orașele București, Craiova și Pitești. A colaborat și cu revista „Viața Românească”, „Viața Literară”, a editat ziarul “Dacia” și a condus revista de cultură „Lamura”. În paralel a publicat numeroase volume de proză, pentru care a fost premiat și ale membru al Academiei Române. A activat și în lumea teatrului, atât ca autor al unor piese de teatru, cât și ca director al Teatrului Național din București, funcție deținută în două rânduri. Din păcate, finalul carierei a fost umbrit de alunecarea sa spre ideologiile de dreapta, publicând în 1938 și 1942 lucrările Huliganism(1938) și Germanofilie (1942), considerate fără valoare literară. S-a stins din viață în ziua de 14 decembrie 1946, în locuința sa din București. A lăsat în urmă scrieri deosebit de valoroase, unele dintre acestea fiind ilustrative pentru atmosfera din Târgoviștea de la finele secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. Iată propria mărturie despre orașul în care s-a născut:
“Așadar, sunt născut la Târgoviște, în anul 1868. Târgoviștea, fostă capitală, e un orășel urât, plin de ruine, cu mii de ciori și cucuvăi, dar cu împrejurimi încântătoare. Înspre miazănoapte, la o îndepărtare de vreo 2 km, sunt dealuri minunate cu vii, pe culmea cărora stă de strajă Mănăstirea Dealului; iar în fundul zării, coamele munților, cu niște spinări de animale uriașe, care dorm în aburii albăstrii.
Târgoviștenii sunt oameni ca toți oamenii, nici mai buni, nici mai răi. Îmi aduc aminte că, în copilăria mea, îi auzeam vorbind de boieri și ciocoi. Era la ei, locuitorii fostei capitale, un fel de mândrie, care îi făcea să se socotească boieri și să se socotească boieri și să considere de ciocoi și fanarioți pe cei din București.
Deși la Târgoviște se născuse Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Enăchiță Văcărescu, Cârlova, mediu intelectual nu exista. Alexandru Vlahuță, care prin 1883-1884 era profesor la Târgoviște, a caracterizat-o prin următorul catren:
Târgoviștea măreață, a României fiică,
Și loc de reședință în poale de Carpați,
Nimic nu-ți mai rămâne din gloria antică
Decât țuică de prune, ruine și-avocați.
Cine erau ascendenții mei? Mama tatălui meu, Luxița Brătescu, pe care n-am apucat nici pe soțul ei, pitarul Niculae Brătescu, era o femeie învățată care, pe la începutul veacului trecut, vorbea franțuzește, nemțește și grecește și cânta bine la pian. Multă vreme am păstrat un volumaș, dispărut din nenorocire în timpul războiului, care cuprindea dialogurile lui Platon în grecește, pe marginea căruia erau însemnări în franțuzește scrise de mâna bunicii mele, Luxița Brătescu.
Dinspre partea mamei, tatăl ei, Ion Voinescu I, fost director al școalei militare, fost aghiotant al lui Vodă Știrbey, fost Prefect al Poliției Capitalei la 1848, era un om care, pe lângă cariera de militar, se îndeletnicea și cu literatura. Era bun prieten al lui Heliade Rădulescu și al lui Grigore Alexandrescu. Între poeziile acestuia din urmă este una dedicată bunicului meu, Maiorul Voinescu I, traducătorul romanului Corina sau Italia al doamnei Stael și al altor scrieri literare.
Mama era, deci, fiica fostului aghiotant domnesc, căsătorită cu boiernașul de provincie Alexandru Brătescu. Cu amintirea rolurilor sociale pe care le jucase tatăl său, ea ar fi dorit ca tata să intre în politică, dar tată-meu avea pentru această îndeletnicire o profundă aversiune. Tată-meu era un pătimaș grădinar. Curtea caselor noastre părintești din Târgoviște avea în stânga o grădină de flori, cu seră, în dreapta o grădină enormă de zarzavaturi și cu pomi roditori. Tot timpul când nu era la moșie sau la vie, tată-meu și-l petrecea în cele două grădini, altoind, presădind, plivind și îngrijind de flori.
Mediul în care am trăit primii ani ai copilăriei era mai mult un mediu muzical, decât literar. Mama cânta bine la pian, o soră a mamei cânta frumos din gură; un frate al mamei, trimis în Berlin pentru alte studii, se întorsese laureat al conservatorului de muzică la vioară. În apropiere de Târgoviște, la moșia sa, Comișanii, trăia Dumitrache Florescu, autorul ariei pe care se cântă Stelua lui Alecsandri. Îmi aduc foarte bine aminte salonașul în care, sub portretele Luxiței și al lui Nicolae Brătescu, Dumitrache Florescu la pian, unchiul meu la vioară, iar mătușa mea din gură, cântau.
Tu care ești pierdută în neagra veșnicie
Stea dulce și iubită a sufletului meu.
Printre persoanele pe care le-am cunoscut în copilăria mea, a fost cineva care a avut o mare înrâurire asupra formării sufletului meu. Acest cineva era nenea Alexandru Voinescu, fratele mamii, fost căpitan de geniu, cel mai extraordinar povestitor pe care l-am întâlnit în viața mea. Am mai cunoscut și alți povestitori minunați: pe Titu Maiorescu, în povestirile căruia mă încremeneau claritatea, corectitudinea impecabilă a frazei, vasta cultură. Dar eram, când l-am cunoscut, om în toată firea; înrâurirea pe care a avut-o el asupra mea și de care vă voi vorbi mai târziu, era de altă natură. Am cunoscut pe Caragiale, care era un povestitor scânteietor. Dacă aș încerca să scriu, așa cum le-am auzit povestite de el, unele bucăți pe care nu le-a scris, v-ați prăpădi de râs. Strâmtul spațiu de care dispunem nu-mi îngăduie s-o fac. Dar și pe Caragiale l-am cunoscut la o vârstă la care lucrurile cele mai miraculoase nu mai pot avea o înrâurire decisivă asupra sufletului deja format. Pe nenea Alexandru l-am cunoscut de mic copil și modul lui de a povesti nu semăna cu al nimănui.”
Ioan Alexandru Brătescu-Voinești era o personalitate prezentă în ziarele de epocă, atât prin scrierile proprii, cât și prin interviurile pe care le acorda gazetarilor:
„Doriți să știți cum scriu? Bineînțeles, povestindu-vă cum scriu eu, nu am pretențiunea de a fixa reguli cum trebuie să procedeze orice scriitor. Fiecare are modul lui de a proceda, care trebuie respectat. Eu, iată cum scriu. De la început, vă mărturisesc că sunt un om complet lipsit de imaginație; n-am imaginație, cum se zice, nici de o lăscaie. Fiecare bucată a mea a plecat de la o întâmplare reală, care mi-a intrat în mine și îmorejurul căreia subconștientul meu, fără preocuparea minții mele conștiente, grupa, ca împrejurul unui centru de cristalizare, impresii culese din viața reală, care aveau legătură cu acea întâmplare. Și, spre surprinderea mea, constatam, de câte ori îmi reaminteam acea întâmplare, că ea mi se ivea acum mărită, crescută, înflorită, prin colaborarea subconștientului meu.
Am să iau un exempul. Poate vă aduceți aminte de o schiță a mea, Blana lui Isaiia. Iată cum am scris-o. Eram avocat la Târgoviște, un avocat care câștiga puține parale și care, din pricina asta, ducea de vreo trei ani jindul unui palton nou. Într-o iarnă, câteva procese mai mănoase, îngăduindu-mi îndeplinirea acestei dorințe, viu la București și-mi comand un palton grozav, la un croitor vestit, mă rog, la Perlmutter, peste drum de Palat. În ziua în care a fost gata, mă îmbrac cu el, mândru foc, și, cum mai aveam două ceasuri până la plecarea trenului cu care trebuia să mă întorc la Târgoviște, intru la Cafeneaua Imperială, lângă Palat, acolo unde a fost mai târziu magazinul Luca Niculescu, și, după ce îmi spânzur paltonul în cuierul de alături, mă așez să urmăresc cu interes o partidă de șah pe care o jucau doi domni. La un moment dat, ridicându-mi ochii spre ceasornicul din perete, văd că era 6 fără 12 minute. Trenul meu pleca la 6. Repede mă scol, mă îmbrac, sar într-o trăsură și ajung în clipa în care trenul se punea în mișcare. Mă urc, intru în compartiment, unde erau câțiva prieteni, scot paltonul, îl pun sus într-o plasă și ies pe culoar. Peste câtăva vreme, zic: ia să le arăt paltonul. Intru îndărăt, pun mâna pe palton, nu era al meu; pun mâna pe altul, nu era nici ăla. Poate că m-am dezbrăcat în alt compartiment. Trec în ăl de alături, trec prin toate; paltonul meu nicăieri. Mă întorc iarăși în compartimentul în care intrasem. Fiecare din prietenii mei își identifică ppaltonul, mie îmi rămâne un palton vechi, cu gulerul jupuit, cu căptușeala cârpită, un biet palton mai jerpelit decât paltonul meu cel vechi și pe care, din distracție, îl luasem în locul celui nou, lăsat în cuierul de la Imperial. Vă puteți închipui amărăciunea mea. De unde îmi făceam planul să intru acasă cu un palton frumos, pe care aveau să mi-l admire nevasta mea și copiii, să intru cu o jerpelitură care îmi venea ca o vechitură dată de pomană… Peste trei zile, întorcându-mă la București, mi-am regăsit paltonul: dar neliniștea și amărăciunea mea de până să-l găsesc nu o urez nimănui. Aceasta este întâmplarea reală din care a ieșit schița Blana lui Isaiia.
Peste câtăva vreme, meteahna de a le povesti altora emoțiile mele m-a îndemnat să fac din această pățanie o schiță, punând-o pe socoteala unui om simplu, mai nevoiaș decât eram eu. M-am dat după alte treburi și, peste câtva timp, revenindu-mi în minte acest gând, am constatat că subconștientul meu nu a stat degeaba, ci grupase împrejurul acestei pățanii o mulțime de detalii. Vedeam acum că păgubașul era registrator la o autoritate, că era un om pirpiriu, de care colegii lui, cu toate că-l iubeau pentru că era un om bun, își cam băteau joc. Și iarăși m-am dat după alte treburi; iar când, din nou, îmi reapărea în minte chestia paltonului pierdut, o constatam crescută, înflorită cu o mulțime de detalii, la care mintea mea trează nu se gândise deloc în acest răstimp. E un foarte curios și interesant fenomen această colaborare a inconștientului, comparabil cu creșterea copilului în trupul mamei, fără preocuparea ei conștientă. Ca și în actul nașterii pruncului, ajunge un timp când nu mai poți purta un subiect și trebuie neapărat să-l naști. Dacă perioada de gestație a durat prea mult, dacă n-ai putut din diverse împrejurări să te apuci să scrii, constați că subconștientu ți-a grupat în jurul lui un număr enorm de detalii; și acum începe rolul minții conștiente, care trebuie să elimine o mare parte din aceste detalii și să nu păstreze decât pe acelea absolut necesare. În acest exemplu pe care l-am luat, nu vă puteți închipui câte lucruri știam despre Isaiia, despre casa și familia lui, despre colegii lui de cancelarie, sute de detalii pe care le-am lăsat la o parte, pentru că îmi dădeam seama că ar fi stricat proporția bucății.
Căci o bucată literară, un roman și mai ales o schiță sau o nuvelă, trebuie să aibă o formă precisă, așa ca un cristal. Un cub trebuie să fie un cub, orice i-ai adăuga e ceva de prisos care îi strică frumusețea. Dacă aș fi lăsat bucata Blana lui Isaiia așa cum am scris-o întâi, ar fi fost de două ori mai mare; dar am tăiat, am dat la o parte o mulțime de amănunte. Operațiunea aceasta de triere a materialului și de stabilire a ordinii în care cititorul află lucrurile pe care i le povestești (un lucru care mi se pare foarte important) o făceam mai ales la pescuit, pe marginea lacului, cu undița în mână.”
Astăzi, Târgoviștea îi păstrează amintirea acestui scriitor prin Școala „Ioan Alexandru Brătescu-Voinești”, fosta Școală de Băieți Nr. 2, care-i poartă cu cinste numele, prin casele Brăteștilor de pe Calea Domnească, de pe strada Alexandru Ioan-Cuza, unde la numărul 5 se află Casa Monument Istoric
Alecu Brătescu, dar mai ales prin Muzeul Scriitorilor Dâmbovițeni care funcționează chiar în casa care i-a aparținut acestuia.
“Se mai află încă printre noi destui contemporani ai scriitorului, care îl păstrează în amintire așa cum l-au întâlnit, adolescenți, pe ulițele Târgoviștei. Parcă se născuse bunic. Era, întreg, cu un surâs blajin, înveșmântat în blana molatică a lui Isaia. Pe atunci, amara contopire cu destinul eroului său nu-i furase nici blana, nici surâsul. Puțin adus de spate – aplecare predestinată către lumea de jos, să-i prindă mai desăvârșit geamătul, și către unda râului, să-i asculte descântecele – prozatorul “călca rar, ca un cocostârc” , cu pași mărunți – caricaturizează undeva sculptorul Oscar Han, familiarizat cu liniile volumelor în spațiu.” Ca o troiță veche și meditativă ne imaginăm noi, cei preocupați de conținutul volumelor, silueta lui Brătescu-Voinești. Peste timp, îl urnim greu de la masa lui de scris, din grădina lui, din atelierul lui de tâmplărie, de pe malul gârlelor – medii rimând perfect cu firea scriitorului – ca să-l plasăm, fie și sporadic, în pretoriul tribunalelor din București, Ploiești, Craiova și Târgoviște.”
Mihai Oproiu, Mihai Ștefan-Radu, Alexandra Ioana-Oproiu, „Cultura târgovișteană între mijlocul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XX-lea”, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2023.
Ion Gavrilă, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Viața și opera literară, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2004.
Victor Petrescu, Serghie Paraschiva, Dicționar de literatură al județului Dâmbovița, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 1999;
