CONSTANTIN DIMITRIU, “DIN TRECUTUL GLORIOS AL TÂRGOVIȘTEI

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Acum un sfert de veac…Ce mult e de atunci și ce greu e să-ți porți privirile peste un așa număr de ani! Era în anul 1907. Împrejurările mă chemaseră în funcțiunea de Prefect al Județului Dâmbovița. Vremuri pline de îngrijorare! Se dezlănțuise asupra țării vijelia revoltelor agrare, -așa zise agrare, căci multe altele fuseseră pricinile pornirei de pe atunci. Vrăjmași ai neamului răscoliseră nemulțumirile -în multe cazuri justificate – ale țărănimei, și o îndemnase să ardă și să pustiască tot ce întâlnea în cale. Când am sosit în Târgoviște, într-o dimineață rece de Martie, m-am îngrozit de ce am auzit și de ce am văzut. Un val de nebunie se revărsase peste lume. Neliniștea, teama, amorțiseră energiile, întunecaseră multe din mințile cele mai luminate și, drept să spun, și eu eram adânc turburat când aflai că satele răzvrătite porneau să prade orașul.

Din gară zăream în fața mea Mănăstirea Dealului și turnurile vechilor biserici. Înaintând către oraș, la dreapta și la stânga drumului, se întindeau urmele zidurilor Cetății. Lângă Prefectură regăsii, învăluite în sfânta lor taină, ruinele Conacului Voievozilor și frumoasa Biserică Domnească. În pragul marilor răspunderi care se puneau conșiinței mele, n-am stat nici-o clipă la îndoială. Înainte de a intra în Palatul Administrativ, am pornit la Biserica Mare Domnească. Simțeam nevoia să-mi întăresc încrederea în destinele Patriei mele și nu puteam să culeg izvoare de viață mai vii decât din sfânta comuniune cu trecutul ei plin de glorie…

Constantin C. Dimitriu, prefect, alături de Regele Carol I și de alte personalități ale vremii, la Berăria lui Iorgu Lăzărescu. Originalul acestei fotografii se află în arhiva familiei Lăzărescu-Tănase.

Am ieșit din Biserică îmbărbătat și cu mintea senină. Am izbutit în urmă, cu ajutorul celor cuminți, să potolesc neorânduirile, fără să jertfesc nicio viață omenească. M-am legat atunci, ca un prinos pentru cinstirea trecutului nostru, să fac tot ce-mi va sta în putință ca scumpele rămășițe ale trecutului să se păstreze, ca bisericile cele vechi să se apere de atingerea mâinilor sacrilege care voiau să le reînnoiască cu orice preț, și în același timp comorile de artă veche să nu se risipească și să nu se înstrăineze.

Pe vremea aceea să fii prefect de județ era lucru mare! Puteri, răspunderi, inițiativă… Ce nu-i sta în mână să facă unui om doritor de muncă! -Și eram mulți cari ne hotărâsem să ne așezăm la lucru. Fără nicio ambiție, fără niciun gând de a ajunge, la o vârstă când mulți din generațiile de după război își disputau Ministerele și adunau averi de milioane, noi ne hotărâsem la o muncă sănătoasă de luminare a minților, de îngrijire a sănătății sufletești și trupești a poporului, și mai ales de restabilire a încrederii în autoritate și în dreptate. În toate direcțiunile era mult de făcut. Ministrul de Interne de atunci, Ion I. Brătianu, cu dibăcia lui, cu marea lui putere de atracțiune, stimula toate energiile. După potolirea răscoalelor și așezarea unei administrațiuni mai blânde, mai cuminte, sosise în fine, ceasul fericit de a împlini legământul ce-l luasem în Biserica Domnească în ziua intrării mele la Prefectură – să cercetez și să apăr urmele lăsate de Istorie în vechia Capitală a Țării și împrejurul ei. Dar pentru aceasta nu era suficientă numai tragerea mea de inimă, mai trebuia încă timp și oameni cari să mă ajute. Timpul îl găsești când vrei și norocul mi-a fost că am găsit și oameni. Un tânăr, student în litere, care acum este secretarul Comisiunei Monumentelor Istorice, a primit să împlinească însărcinarea de a studia de aproape monumentele târgoviștene. Lui i s-a alăturat un fotograf – un om talentat, pasionat de meseria lui, fără o mare cultură, dar iubitor de frumos, o fire de artist atât de sensibil, că peste puțin timp și-a pus singur sfârșit zilelor din cauza unei dragoste nenorocite. Drăghiceanu era tânărul student la Facultatea de Istorie, acum un cunoscut autor care a dat la lumină lucrări istorice și de artă veche de o necontestată valoare. Și astfel s-au adunat datele cele mai importante privitoare la monumentele vechii Cetăți, și s-au strâns, în fotografii artistice, toate podoabele de artă nespus de frumoase, din care doream să rămână o urmă cel puțin, dacă vitregia vremurilor sau nepriceperea oamenilor ar încerca să le strice. – Și prevederea n-a fost rea căci unele din acele rămășițe minunate ale trecutului, a acelor dovezi de adâncă înțelegere a frumosului, nu mai sunt astăzi în ființă. Până și colecțiunea adunată de fotografi a dispărut. Norocul este că o copie de pe ele, prezentate de mine pe atunci Majestății Sale REGELUI CAROL și REGINEI ELISABETA, se găsesc încă în păstrare la Castelul Peleș din Sinaia. Cu prilejul cercetărilor făcute atunci am avut putința să cunosc mai de aproape Târgoviștea, orașul cel mai bogat în rămășițe care vorbesc de timpuri mari, de domni războinici și evlavioși și de boieri întemeietori de ctitorii. Desigur, cunoșteam Târgoviștea în care m-am născut și am copilărit. Mă jucasem în curțile sfintelor biserici cu micii mei tovarăși de ștrengării. Pe pietrele mormintelor sub care se odihnesc de veci boieri și oșteni, cărturari și slujitori ai Voievozilor, noi, cu inconștiența senină a copilăriei, ne spuneam glumele noastre și dam frâu liber zburdălniciei. De câte ori pe parapetele Cetății și în șanțurile în care altădată – în vremuri de lupte grele – se rostogoliseră trupurile însângerate ale vrăjmașilor Țării, noi organizam acum bătălii cu săbii și cu puști de lemn! La sărbătorile mari, în haine nouțe, duși de mână de mamele noastre, primeam sfânta grijanie în fața altarelor vechi de secole și încremeneam înfiorați și adânc reculeși înaintea icoanelor argintate, făcătoare de minuni, din care se deprindeau chipurile blânde ale sfinților. Pe sub palatele dărâmate erau drumuri și tainițe, despre care legendele spuneau că ar fi slujit Domnilor ca să se ascundă și să fugă din cetate, când oștile lor nu mai puteau ține piept vrăjmașilor. Mai târziu, când în lecțiunile noastre de istorie aflarăm de luptele eroice care se daseră împrejurul Cetății, de focul care pârjolise apărările ei de lemn, de oștirile cari se desfășurau sub poalele dealurilor, de câte ori în imaginațiunile noastre nu am reconstituit, după puterile noastre, după mijloacele noastre, luptele glorioase de altădată! Eu nu mă puteam deslipi de locurile de unde răsăreau atâtea amintiri care ne desfătau mințile noastre. Astfel, gândul meu a făcut în fiecare zi, de-a lungul anilor în trecut, o călătorie plină de cele mai dulci și cele mai curate impresiuni. Ceasurile cele mai bune, cele mai liniștite, le-am petrecut în această comuniune cu Istoria veche a orașului meu.

Târgoviștea a devenit capitala Țării Muntenești în secolul al XV-lea. Așezată la poalele Carpaților, sub colinele care o apărau de vânturile de la Miază-Noapte, pe malul Ialomiței care o mărginește pe de o parte, ea se găsește numai la o depărtare de câțiva kilometri de apa Dâmboviței. O admirabilă poziție, o climă dulce. Rar sunt zilele de frig și de călduri năbușitoare. Originea Târgoviștei a fost nevoia unei pieți de comerț pentru locuitorii de la munte. Sașii din Brașov veneau aici, la anume epoci ale anului, ca să desfacă mărfurile lor. Astfel se rostește D-l Drăghiceanu în raportul ce mi-a înaintat asupra cercetărilor făcute în 1907. După cum numele o arată, ea a fost în locul geografic în care se găsește târgul, prin excelență, și se numi Târgoviște în limba oficială de pe atunci, limba slavonă. Domnul Drăghiceanu, în însemnările sale, arată că a găsit pe o piatră de mormânt, următoarea inscripție: „Polcovnic, Za Târgov” (Polcovnic peste târg). Este și astăzi în ființă Biserica Târgului, desigur una dintre cele mai vechi, refăcută în 1654 de cărturarul Ban Udriște Năsturel. -Și astăzi oamenii de la țară, când vin la oraș, spun: „mergem la târg”. După ce a devenit capitala Țării, târgul ia repede o mare transformare: se clădesc case boierești, se înmulțesc numărul bisericilor și o cingătoare de apărări de lemn și de pământ, la care se alătură șanțuri adânci, o înconjoară de la un capăt la altul. Trei veacuri au sălășluit aici, în Târgoviște, Voievozi mari, glorioși, apărători ai moșiei și ai credinței strămoșești, și întemeietori de învățătură românească. Numai în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, după ce Brâncoveanu pieri martir al credinței și al dreptății, Scaunul domnesc s-a mutat la București. Turcii, cari suferiseră multe înfrângeri sub zidurile Târgoviștei, țineau să aibă Capitala Țării – tributară lor – mai aproape, într-un oraș deschis, care nu se putea apăra. Numeroase sunt vechile așezăminte de închinare, înălțate de domni, de boeri și de negustori. Din cele 80 de biserici despre care pomenește Paul de Alep, sunt și astăzi în ființă vreo 21, dar nu se slujește în toate. Când se vorbește însă de monumentele Târgoviștei, nu trebuie să se înțeleagă numai pe acelea cuprinse în interiorul orașului. Întregul județ, legat de Capitala țării, este presărat de zeci de monumente bisericești, de urme de palate vechi, – unele păstrând zugrăveli de o rară frumusețe, și pisanii povestitoare de fapte evlavioase și de vieți cinstite. În Cetate, pe lângă biserici, se ridicau palatele domnești și casele boierilor. Și astăzi nu se face o săpătură, în cartierul care se întinde împrejurul ruinelor Palatului, fără ca să nu se dea de urme de ziduri, de temelii puternice și uneori și de conduct prin care se aducea apa. Palatul domnesc, care privește către lunca Ialomiței, către dealuri și către munți, s-a întemeiat de Petre Cercel, s-a înfumusețat și mărit de Domnii următori – mai ales de Constantin Brâncoveanu – și pentru ultima dată de Grigore Ghica, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Era o clădire măreață care domina prin impunătoarele ei forme arhitecturale, nu numai orașul, dar și împrejurimile. Lângă Palat, se ridica biserica Curții, așa numita Biserica Curtea Domnească. A fost clădită tot de Petre Cercel în 1583 și reparată ca și Palatul – de Brâncoveanu. O admirabilă restaurație făcută sub îngrijirea arhitectului Ghika Budești, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, ne redă și astăzi, în proporțiile ei admirabil chibzuite, biserica întemeiată acum mai mult de trei secole. Până acolo a mers grija de a păstra toată înfățișarea trecutului, încât s-a lăsat și astăzi, înfipte în ziduri, ghiulele trimise de tunurile turcești, ghiulele care s-au găsit acoperite sub grosimea tencuelilor de mai târziu. Tâmpla bisericei este o minune. Zigrăveala din epoca brâncovenească s-a curățit și s-a păstrat cu aceeași grijă și cu același simț de respectuoasă cinste a trecutului. Această Biserică a Curții Domnești a servit drept model pentru construirea – în proporții însă mai mari – a Bisericei Încoronărei de la Alba-Iulia. În tinda frumoasei biserici, în partea dreaptă, odihnește „luminata și prea dorita soție a prea luminatului și evlaviosului Matei Basarab Voevod” care – spune frumoasa inscripție funerară – „De două ori 20 de ani întregi împlinind în cinstea de soție, bogat înzestrată, ziditoare a multor biserici și mănăstiri, credincioasă și cu râvna apărătoare precum și a multor milostenii, pururea binefăcătoare și a tuturor săracilor prea mare ajutătoare și sfătuitoare alor săi și a celor străini. Cu prea mare plâns și jalea celor ai săi, ai tuturor, și-a săvârșit viața după împlinirea anului 54 al vârstei sale, de la facerea lumii 7116, iar de la întruparea cuvântului lui Dumnezeu 1652. Piatra de mormânt, opera unor meșteri pricepuți în arta sculpturei, are o deosebit de frumoasă ornamentare. Pe lângă inscripția aceasta, este de relevat și inscripția în limba latină, cu cuprinsul următor: „ Homo natus de muliere, brevi vivens tempore, repletur multis miseriis, qui quasi flos egreditur et conteritur velut umbra. (Jos. Kap. 14). – Omul născut din femeie, în scurt timp este acoperit de multe slăbiciuni, ca floarea răsare și se calcă și fuge ca umbra-. În partea stângă se găsește încă piatra de pe mormântul lui Matei Basarab, care, îngropat aici, a fost în urmă strămutat la Mănăstirea Arnota – zidită tot de el. Inscripția de pe mormântul marelui Voevod a rămas și astăzi în ființă și trebuie pomenită, pentru pitorescul și naivul ei cuprins: „Aicea zac eu Matei, în acest pământ rece/ Pentru că, cu voi cei vii nu pot a petrece/ Cela ce am fost oricând de toți prea lăudat/ Acum zac fără suflet cu lut împresurat/ Numai vă rog greșitul toți să mă ertați/ Acest mormânt întunecat pururea cercetați”. Câtă deosebire între chipul inteligent și cinstit în care s-a procedat la restaurarea Curții Domnești, și între acela întrebuințat cu prilejul restaurării Mitropoliei târgoviștene! Această admirabilă biserică, ridicată de Neagoe Voevod, de soția sa Despina și fiul său Theodosie, a fost zidită după modelul Sfintei Sofii. Cinci turnuri mari aveau în vârful lor cruci grele și aurite, înfipte în pietre lucrate cu mare măiestrie. Acum mai bine de 30 de ani, frumoasa biserică a fost dărâmată sub pretextul restaurării. Ani de zile a ținut dărâmarea. Se izbeau târnăcoapele de trăinicia zidurilor care au înfruntat vijeliile secolelor; s-au ridicat de acolo icoanele și policandrele, minunata tâmplă a bisericei, iar mormintele au fost și ele cercetate de mâini sacrilege. În locul vechii Mitropolii avem astăzi o biserică modernă, foarte frumos construită, – dar nu mai avem vechea Mitropolie despre care contemporanii spuneau că se săturau ochii tuturor la vederea ei. Multe din lucrurile și ornamentările Bisericei – cel puțin acelea ce nu se puteau transporta departe – se vor adăposti într-un mic muzeu, ridicat prin îngrijirea Comisiunei de Monumente Istorice, lângă Mitropolia cea nouă, a cărei zugrăvire și ornamentare s-a urmat acum după război tot sub îngrijirea Comisiunii de Monumente Istorice. De un mare interes artistic și de importanță istorică este Biserica Stelea, zidită așa cum se găsește astăzi, de Domnul moldovean Vasile Lupu, ca semn al împăcării cu Domnul muntean Matei Basarab, care la rândul său clădi în Moldova – la aceeași epocă – Mănăstirea Soveja din Putna. O pisanie deasupra căreia stă marca Moldovei, pomenește de numele fondatorului. Tatăl lui Vasile Lupu, Domnul Moldovei este înmormântat aici. Biserica Sf. Constantin este aproape dărâmată. Prin stăruințe puse pe lângă cei în drept, ea are acum un acoperiș care apără admirabil tâmpla de zid cu zugrăveli a fresco și ultimele rămășițe după zugrăvelile cu pereți interiori. Timpul cel scurt, care îmi este rezervat, nu-mi îngăduie să pomenesc de toate celelalte minunate clădiri bisericești. La doi kilometri de Târgoviște, pe dealul ce domină orașul, se înalță Mănăstirea Dealului.

Vlad Voievod -spune mișcătoarea inscripție- a răposat în 1512 în al 16-lea an al vârstei după ce șezu „pe Scaunul Domnesc și domni 1 an și 9 luni jumătate. Și a venit Domn Ion Basarab Voevod, și fiind luptă, au tăiat capul lui Ion Voevod, în Cetatea București.” Mormântul roabei lui Dumnezeu Caplea, sora întemeietorului Mănăstirei, fosta jupâneasă a marelui Vornic Bogdan. Mormântul lui Pătrașcu Vodă, Domn a toată Țara Românească, fiul lui Radu Voevod și tatăl lui Mihai Viteazu. O altă piatră împodobită de doamna Marghita, acoperă trupul fiului său, Ion Mihail Moghila Voevod și Domn al Țării Moldovei. -Fiu al lui Simion Movilă, gonit din Moldova de vărul său Constantin Movilă, și sfârșitul vieții lui este în locul Târgoviștei. A domnit în locul părintelui său trei luni, și a fost tot firul zilelor de 16 ani și jumătate. Două frumoase morminte de marmură adăpostesc oasele ctitorului Bisericei, Radu cel Mare și răposatul capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce a fost Domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei. Aceste două adăpoaste de marmură s-au ridicat din inițiativa domnului profesor Iorga, cu cheltuiala Țării – spun inscripțiile. Pomenesc numai în treacăt de urmele palatului de la Doicești, unde se pare că domnii își trimiteau vara copiii lor, să stea la aer curat. Și nu pot să trec cu vederea conacul de la Potlogi, un mare palat ridicat de Constantin Vodă Brâncoveanu. -Până mai acum câțiva ani se mai păstrau încă zugrăveli admirabile; zidurile sunt astăzi aproape dărâmate, pietrele și podoabele nu mai sunt de față, unele se pare că au ajuns până la București. Acum vreo 20 de ani, răposatul arhitect Cerkez și cu domnul Clavel au făcut studii, ridicări și cercetări interesante asupra frumosului palat. Astfel amintirea lui este păstrată cel puțin în carte, în fotografii și în planurile arhitecților. Piatra de inscripție de la intrare, cu un cuprins deslușit al timpurilor și împrejurării în care s-a ridicat clădirea, se află la muzeul de antichități din București.

Mai mult de patru veacuri de glorie dorm sub pietrele bisericilor Târgoviștei și ale mănăstirilor din împrejur, Domni întemeietori de sfinte locașuri, Domni războinici, domni luminați și învățați, boieri iubitori de țară, domnițe vrednice, frumoase și înțelepte. De aici din Târgoviște au pornit luptele isbăvitoare purtate de Mihai Viteazul, pe tot cuprinsul Țării; de aici au pornit scrieri ieșite din teascurile tipografiei lui Matei Basarab, în care s-a tipărit și marea colecțiune de pravile numită „Îndreptarea legiuirilor”. De aici din Târgoviște a pornit apărarea credinței strămoșești în vremea când catolicismul numărase și pe o soție de Domn printre adepții săi și ajunsese să ridice în Târgoviște biserici mari, dintre cari până astăzi se mai păstrează urmele uneia din ele închinată la : Sancta Maria Graziarum. Ce-a fost Târgoviștea în anii ei de mărire o spun contemporanii și călătorii. Cine vorbește mai lămurit despre frumusețile ei este Paul de Alep, Archidiaconul lui Macarie, Patriarhul Antiohiei care a călătorit împreună cu Înaltul Ierarh prin aceste locuri, la începutul jumătății a doua a secolului al XVII-lea. Călătorul, în interesanta sa descriere spune că sunt peste optzeci de biserici, cele mai multe de piatră. „Orașul e mare, ca Alep și Damasc. Curtea Beiului muntenesc – urmează descripția -e mare și înconjurată de piatră. „ Înăuntru este o biserică de mari dimensiuni, cu mormintele boierilor (domnilor). În mijlocul curții este un turn de „piatră, foarte înalt, care servește de fanar, pentru „ceasornicul orașului. Are un fanar mare, care în timpul când luminează, nimeni nu îndrăznește să se miște pe străzi. Dimineața bat clopotele și se dau tunuri -stingându-se fanarul -ca să audă orășenii că circulația poporului e slobodă. „Prin urmare nu e adevărat” adaogă Paul de Alep – „ceia ce se spune la noi că creștinii de aici nu știu să se cârmuiască și că nu au poliție regulată”. După ce aduce aceste omagii cârmuirii și organizării românești, călătorul descrie fastuoasele ceremonii care aveau loc la Curtea Domnilor, în zilele de mari primiri la masa domnească, la care luau parte musafirii de seamă care vizitau pe Domni, și se petrecea bine în nota bogăției și a fastului oriental. „De câte ori bea Beiul, sunau trâmbițele și descărcau trei tunuri, de se cutremura pământul.” Știau să trăiască marii și cinstiții voevozi, și știau să primească cu mărinimie pe aceia cari le făceau cinste să-l viziteze. Într-un act de proprietate al moșnenilor Butoieni, din Dâmbovița, se spune la încheiere: „Și s-au scris în minunata Cetate a Târgoviștei”. Într-o veche geografie din veacul al XVII-lea, scrisă în versuri de călugărul Jesuit Buffier, nu se citează din Valachia – ca oraș de seamă – decât Târgoviștea. Am văzut estampe din care pot ochii să-și dea seama și azi de frumusețea și splendoarea orașului, în cele vremuri. Este adevărat că în vecinătatea palatelor domnești, într-o veche estampă, văd ridicându-se spânzurătorile și țeapa. Domnii făceau dreptate, apărau moșia, întemeiau biserici și mănăstiri, apărau credința, dar pedepseau fără cruțare pe vinovați. Așa a fost Târgoviștea cea veche și ce păcat că s-au păstrat așa de puține din acele frumuseți! Bisericile au rămas multă vreme neîngrijite, pietrele de pe morminte au fost multe luate și întrebuințate ca trepte de scară la casele moderne, lipsite de gust și de înțelegerea timpurilor. Între zidurile palatului domnesc, mai acum vreo treizeci de ani, se făcuse un grajd, pentru adăpostul unui măgar. Păstrez fotografia care transmite posterității această lispă de cuviință a urmașilor. Mai târziu se așeză acolo, între aceleași ziduri domnești, un pavilion de boli infecțioase. Câtă stăruință a trebuit ca să se dărâme grajdurile și să se mute spitalul! De mai multă vreme Comisiunea Monumentelor Istorice, cu pricepere și vrednică îngrijire, a luat sub ocrotirea sa ceea ce a rămas. Pe lângă alte lucruri bune, s-a consolidat și singura poartă a Cetății încă în ființă – Poarta Vânătorilor. Dar mai e încă mult de făcut. Unele obiecte de valoare, pietre de mormânt, sculpturi vechi, – pecare le adunasem într-un muzeu început, – s-au risipit, au dispărut sub ocupația inamică. Târgoviștea, pentru călătorul care o străbate în goana automobilului – nu prezintă azi niciun punct de atracție. Municipalitățile de pe vremuri s-au silit – nu întotdeauna cu rezultate prea fericite – ca s-o modernizeze. În alte orașe vechi, cum e bunăoară Bruges, nu se schimbă o cărămidă ori un olan de pe acoperiș, fără avizul Comisiei Monumentelor. La noi o asemenea măsură ar fi însemnat, desigur, un atac la libertatea individuală și o violare a dreptului de proprietate. Târgoviștea ca s-o pricepi trebuie s-o cercetezi de aproape primăvara și toamna. Primăvara înfloresc livezile de pe dealuri și din văile vecine. Adierea poartă către oraș, către cartierul Domnesc mai ales, miresme îmbătătoare. Grădinile sunt pline și ele de flori. Două drumuri duc către Mănăstirea Dealului, unul pe șoseaua umbrită de pomi bătrâni, altul urcă prin Valea Voievozilor – printre vii. Vederea de pe culmile dealurilor dimprejur este feerică. Către miază-noapte se zăresc Carpații, din Argeș până la Buzău; către miază-zi se vede orașul, Ialomița șerpuind în drumul ei capricios, și satele până la mari depărtări. Nu cunosc un loc în Țară unde se poate îmbrățișa, în același timp, cu ochii, o mai frumoasă și mai variată priveliște – și cu mintea, un mai glorios trecut, ca terasa din fața Mănăstirei Dealului. Nu se aseamănă, din amândouă punctele de privire, decât cu priveliștile ce se desfășoară de la Saint -Germain peste Paris și peste apa Senei, și de la Feesole peste Florența și Valombrosa. Spre toamnă, potecile așternute cu frunzele stejarilor bătrâni – și care suie sus la Mănăstire sau pătrund în văile vecine -sunt pline de mister și de poezie. În amurgul serei, să intri în vechile biserici, când toacă leneș despre vecernie -pare că mărește și mai mult liniștea -, să te pleci în fața tâmplelor și-a icoanelor vechi, și să rătăcești de-a lungul zidurilor Cetăței… Târgoviștea trebuie s-o iubești ca s-o înțelegi. Într-o interesantă publicație, un scriitor francez, vorbind de cetățile istorice și de artă, mărturisește că pătrunzând mai bine frumusețea și misterul lor, el le-a atribuit -fiecăreia după însușirile cu care se înfățișează imaginației sale – chipul și numele femeilor al căror nume posteritatea l-a păstrat pentru farmecul lor, pentru faptele lor eroice, ori pentru priceperea lor în ale frumosului. Târgoviștea este Domnița din povești, cu părul de aur, cu ochii albaștri adânci, peste care vremea a țesut o maramă de borangic. Pomenirile de pe pisanii, de pe lespezile mortuare, sunt file de cronici în care se povestește istoria mai multor veacuri. Istoricii au vorbit despre ea în cuvinte însuflețite. Pictorii au fixat pe pânzele lor vederile minunate, așa cum ei le-au simțit. Călătorii cei vechi au descris-o ca pe o cetate bogată.

Poeții ei, Heliade, Alexandrescu, Cârlova, au cântat-o în versuri înflăcărate. Negreșit că nu pot cita tot ce s-a scris de ei, dar iată câteva fragmente: Heliade îi spune în:

 

 

O noapte pe ruinurile Târgoviștei

Eu n-am venit, o, umbre, să tulbur pacea voastră

Ființa-mi rătăcită aleargă între voi,

Este și-a mea odihnă, sălășluirea voastră…”

Grigore Alexandrescu în:

Adio

La Târgoviște!– este mai liric

Culcat p-aste ruine sub care adâncită,

E gloria străbună, și umbra de eroi,

În liniște, tăcere, văd lumea adormită,

Ce uită-n timpii nopții, necazuri și nevoi.”

Și după ce evocă luptele glorioase și vremurile de mărire, continuă:

Dar unde sunt acestea? S-au dus, au fost părere,

Căci armele, viteji și toate au trecut,

Așa orice mărire nimicnicită piere,

A noastră -A Palmiri și a Romei trecut.

Iar Cârlova, poetul tânăr care s-a stins la vârsta de 23 de ani, publică în 1830 -sunt prin urmare acum 100 de ani – în Curierul Românesc, oda sa:

La Ruinele Târgoviștei

O, ziduri întristate, o monument slăvit,

În ce mărire înaltă și voi ați strălucit!

Pe când un soare dulce și mult mai fericit

Își revărsa lumina pe acest pământ iubit.

Dar mari ziduri triste, aveți un ce plăcut,

Când ochiul vă privește un liniștit minut,

De milă îl pătrundeți, de milă îl uimiți.

Voi încă în ființă, drept pilde ne slujiți,

Cum cele mai slăvite și cu temei de fier,

A omenirei fapte din fața lumei pier.

……………………………………………………

Mai mult mă mulțumesc

A voastră dărâmare pe gânduri să privesc,

Decât zidire înaltă, decât palat frumos,

Cu strălucire multă și fără de folos.

Și tocmai cum păstorul ce umblă pe câmpii

La adăpost aleargă când vede vijelii

Așa și eu acuma în viscol de dureri,

La voi cu ușurință, cu triste vii păreri.

Casa Crețulescu aflată în posesia lui C. Dimitriu la începutul secolul XX, refăcută în stil neoromânesc după planurile arhitectului Ion Mincu. A fost sediu al Muzeului Tiparului și Cărții Vechi Românești. Astăzi se află în patrimoniu privat.

Constantin Dimitriu s-a născut în ziua de 9 decembrie 1872, la Târgoviște. Licențiat în Drept în anul 1894, iar un an mai târziu licențiat în Litere și Filosofie la Universitatea din București, revine, după terminarea studiilor, în orașul natal, și începe o frumoasă carieră de avocat. Implicat în politică, devine un lider marcant al Partidului Național Liberal, ajungând unul dintre apropiații fraților Ionel și Vintilă Brătianu. A deținut mai multe funcții: a fost prefect al județului Dâmbovița, senator și deputat în toate legislaturile din perioada interbelică. A fost ministru în mai multe rânduri din partea Partidului Național Liberal: ministru al Comunicațiilor (în două rânduri), ministru interimar la Ministerul Lucrărilor Publice, ministru secretar de stat în Departamentul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, Președinte al Senatului. În anul 1932 a fost membru al Delegației României la Conferința Interparlamentară de la Paris unde s-a manifestat ca un apărător al păcii, solicitând statelor occidentale să se implice în  prevenirea războiului. Nu a uitat niciodată Târgoviștea și județul Dâmbovița și a luptat de pe orice poziție s-a aflat pentru mai binele acestor locuri. Datorită eforturilor lui s-au făcut importante lucrări de infrastrucură, s-au refăcut școli, biserici, dispensare. S-a stins la data de 27 octombrie 1945, la București. A refuzat categoric colaborarea cu forțele procomuniste. Prețuia enorm istoria și monumentele Târgoviștei, dovadă fiind și această conferință pe care o publicăm astăzi după un document aflat în arhiva doamnei Catrinel Lăzărescu -Tănase, căreia îi adresăm și pe această cale, alese mulțumiri.

Pentru un scurt istoric despre Constantin C. Dimitriu, consultați Enciclopedia Orașului Târgoviște, Ediția din 2012.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn