POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN TIMPUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866) – SECULARIZAREA AVERILOR MĂNĂSTIREȘTI

Alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în cele două principate avea nevoie de recunoașterea statelor europene. În lipsa acestei recunoașteri, alegerile erau nule, iar riscul ca Imperiul Otoman să invadeze principatele și să-și impună voința cu forța militară, era foarte mare. Tocmai de aceea, imediat după alegeri au fost trimiși în capitalele europene Paris, Berlin și Viena, de asemenea în Constantinopol, cei mai buni dintre liderii politici din cele două țări unite, totodată oameni erudiți și bine cultivați, cunoscători ai occidentului în care se și formaseră. Situația aceasta avea să-i unească și mai mult, întrucât militau pentru o cauză comună. Cea mai importantă dintre misiunile diplomatice i-a fost atribuită lui Vasile Alecsandri care a mers la Paris, Londra și Torino. Misiunea a fost importantă prin succesul pe care Alecsandri l-a obținut, însă nu a fost cea mai grea sarcină de îndeplinit, căci aceea i-a rămas lui Costache Negri care a mers la Constantinopol.

În cei șase ani în care a condus destinele țării, Alexandru Ioan Cuza a avut un număr de 13 miniștri „ai afacerilor streine”, dintre care menționăm pe: Vasile Alecsandri (atât în guvernul Vasile Sturdza cât și în guvernul Ion Ghica), Manolache Kostaki-Epureanu, Mihail Jora, Constantin Rolla, Leon Ghika, în Moldova, în vreme ce în Țara Românească miniștrii de externe au fost: Dimitrie C. Brătianu, Scarlat Fălcoianu, Vasile Alecsandri, Ioan I. Filipescu, Apostol Arsaki și Dimitrie Bolintineanu. La cei enunțați se adaugă miniștrii care au funcționat în guvernul unic, respectiv Apostol Arsaki, Alexandru A. Cantacuzino, Ioan Gr. Ghika, Nicolae Rosetti-Bălănescu și Alexandru Papadopol Calimah.¹ Cuza vodă s-a implicat direct în politica externă, toate deciziile fiind luate în cabinetul princiar în urma corespondenței cu agenții diplomatici care transmiteau rapoarte.²

În privința agenților diplomatici, lista este cu mult mai scurtă, întrucât în toată perioada domniei lui Cuza avem un agent diplomatic la Constantinopole, în persoana lui C. Negri și un agent diplomatic la Paris, în persoana colonelului Ioan Alecsandri, fratele mai mic al poetului Vasile Alecsandri, la rându-i cu studii în occident și prieten cu Alexandru Ioan Cuza. Cel care a mers în prima audiență la Napoleon al III-lea a fost Vasile Alecsandri, numit atunci ministru al afacerilor străine al Moldovei și având ca sarcină inclusiv înființarea unei agenții oficioase la Paris. ³

Întrebarea care circula atunci în toate cancelariile europene era dacă Principatele, prin Unirea lor, au încălcat sau nu Tratatul din 1856 și Convenția de la Paris din 1858. Împăratul Franței i-a spus lui Vasile Alecsandri că acea convenție trebuie respectată, fiind vorba despre un act oficial contrasemnat de șapte puteri, că într-adevăr, în chestiunea alegerii domnitorului românii au avut spiritul de a profita de o lacună ce exista în convenție, nefiind prevăzută situația numirii aceluiași domn în ambele principate. Mai mult, împăratul Napoleon al III-lea încurajează românii să profite de cursul evenimentelor, însă fără a forța, fără a silui acceptarea lor, considerând că în acel moment proclamarea unirii definitive ar fi o greșeală.⁴ La influența Franței, și Sardinia a oferit un răspuns favorabil, Camillo Cavour găsind că alegerea lui Cuza constituie triumful politicii Franței și Sardiniei în Orient, speculând că refuzul Turciei de a recunoaște alegerea va declanșa mișcări militare care vor favoriza războiul lui contra Austriei și procesul de unificare al Italiei.

 

Poziția Franței și a Sardiniei a fost adoptată în cele din urmă și de Prusia și Rusia și Anglia.

„Legalizarea” dublei alegeri s-a bucurat în cele din urmă de sprijinul a cinci puteri europene, în vreme ce imperiile Otoman și Habsburgic refuzau să accepte Unirea și acuzau principatele de încălcarea prevederilor tratatului de la Paris.⁵

În cele din urmă, la 5 februarie 1859 guvernul otoman solicită întrunirea unei conferințe europene pentru a tranșa chestiunea română, susținând, printre altele, necesitatea unei intervenții armate otomane în Principate. Cuza, beneficiind de sprijin militar din partea Franței, și-a organizat o mică armată pe care a cantonat-o la Florești, arătând că românii sunt dispuși să-și apere cu armele unirea pe care o realizaseră. Totodată, Cuza a menținut strânse legături cu italienii, ungurii, polonezii și sârbii, pentru care apariția noului stat era un semn încurajator al continuării luptei pentru înființarea propriilor state naționale. Aceste legături nu erau privite cu ochi buni de marile puteri europene, acestea temându-se că cea mai mică mișcare militară în Principate va da semnalul unei insurecții generale a Muntenegrului, Bosniei, Albaniei și chiar Bulgariei. Scandalurile despre sprijinul acordat de Cuza revoluționarilor din Balcani n-au lipsit.

În acest sens apare clară intenția domnitorului și a guvernului său de a menaja grupările revoluționare ungare și poloneze, precum și relațiile cu guvernul italian. ⁶

La 7 aprilie 1859 a avut loc deschiderea conferinței de la Paris, întreruptă la 13 aprilie și reluată la data de 6 septembrie, același an. Turcia și-a susținut punctul de vedere deja cunoscut, prin care dubla alegere a lui Cuza în Principate era în mod clar o încălcare a conferinței de la Paris din 1858, motiv pentru care se impunea intervenția armată a Porții. Și Austria a susținut că dubla alegere nu poate fi altfel privită decât ca o încălcare a convenției din 1858. Plenipotențiarii Franței, Angliei, Prusiei, Rusiei și Sardiniei au susținut, așa cum se învoiseră acordarea dublei învestituri a lui Alexandru Ioan Cuza în mod excepțional, urmând ca la o viitoare abatere să fie acceptată propunerea de a fi trimiși în Principate comisari. În cele din urmă, forțată de împrejurări și Austria recunoaște dubla alegere, iar Poarta, rămânând singură recunoaște și ea dubla alegere a lui Cuza, la 6 septembrie 1859. Tot atunci au apărut schimbări prevăzute în ceremonialul de învestitură care să nu mai pună într-o situație umilitoare și degradantă conducătorii Principatelor Unite.

„În sfârșit, la 6 septembre Conferința, adunată la Paris, și nu la Constantinopol, cum ceruseră turcii, cari continuau să ridice noi chestiuni în ce privește situația Principatelor, recunoștea pe Cuza, dar numai ca „hospodar al Moldovei și Valahiei”. Turciei i se promitea însă păstrarea neatinsă a convenției, fără care vor interveni din nou, până la măsuri coercitive, Poarta și ambasadorii Puterilor, prin delegații lor.”⁷

Alexandru Ioan Cuza a tergiversat momentul vizitei la sultan pentru aproape un an de zile. Politica sa urmărea pe toate căile apărarea și consolidarea autonomiei Principatelor. Înlăturarea regimului jurisdicției consulare a devenit o necesitate stringentă. Imixtiunile din exterior erau imediat sancționate, iar măsurile adoptate de cele două guverne nemulțumeau agenții consulari. Marile nemulțumiri erau, însă la Înalta Poartă, astfel că pentru schimbarea fundamentală a relațiilor cu Imperiul Otoman Cuza a decis să meargă personal la Constantinopol. Odată cu această vizită făcută în 1860 se deschidea un nou capitol al legăturilor româno-otomane. Cuza a fost bine primit la Constantinopol, cazat la palatal Emirgian unde a primit vizitele unor amabsadori și pe cea a ministrului de externe al Imperiului Otoman. Întrevederea cu sultanul s-a desfășurat complet diferit față de modul în care aveau loc anterior ceremoniile de învestitură, Cuza fiind primit ca un suveran.

Acțiunile diplomatice întreprinse de Principate au înregistrat noi succese. În 1861 Comisia Europeană aproba ca talvegul brațului Chilia să devină linie de hotar, tânărul stat reușind astfel să obțină ieșire la Marea Neagră, pe Dunăre. Poziția adoptată de facto era aceea a unui stat neatârnat, chiar dacă de iure, se afla în continuare sub suzeranitate otomană. Pentru stabilirea relațiilor cu puterile europene s-a eludat Curtea suzerană și s-a negociat înființarea de agenții diplomatice în diferite capitale ale Europei. În 1860 a luat ființă prima agenție diplomatică de la Paris, titular fiind Ioan (Iancu) Alecsandri.În 1863 s-a înființat Agenția Diplomatică de la Belgrad, tot fără avizul Porții Otomane. Răzvrătirea tânărului stat față de marile puteri a continuat prin numeroase decizii adoptate cu mult curaj de Alexandru Ioan Cuza. Astfel, în aprilie 1859 a fost anulată convenția telegrafică austro-turcă aplicată din vremea caimacamului Vogoride. În paralel, Principatele Unite au demarat propriile negocieri, reușind în anul 1860 să încheie o înțelegere cu Austria, iar apoi cu Rusia.

O problemă de care se loveau, în schimb locuitorii Principatelor erau pașapoartele. Austria și Turcia se împotriveau folosirii titulaturii de “Principatele Unite” pe documentele de călătorie ale cetățenilor celor două țări. Ca răspuns, Principatele au adoptat aceeași monedă și au amenințat Poarta cu interzicerea accesului în țară pentru cetățenii care dețineau pașapoarte otomane.

Baterea monedei a constituit la propriu o problemă abordată de autoritățile române cu scopul de a-și afirma atributele de suveranitate. Atât Alexandru Ioan Cuza cât și Vasile Alecsandri s-au sfătuit cu Napoleon al III-lea în această privință, iar negocierile au fost purtate inclusiv cu capitaliști francezi. Problema baterii monedei a fost discutată de Vasile Boerescu în Adunarea Țării Românești, iar Comisia Centrală a adoptat proiectul monedei naționale, al romanatului, fără însă ca acesta să fie vreodată implementat.

Lupta cu Înalta Poartă și cu recunoașterea drepturilor Principatelor Unite nu se încheisae.

Presa vremii relata că „Domnul Negri (agintele principatelor) se zice a împărtășitu acest energicu protestu și ambsadaroului Franciei, carele telegrafându guvernului seu a primitu autorisatiune de a dechiara înaltei Porți că ori să se determineze a modifica firmanul și a respecta autonomia principateloru, ori dânsul din ordinul guvernului seu nu va mai lua parte la nicio desbatere îna cesta cestiune reservându dreptul de a-și pronunica cuvântul cându va fi cestiune de intervenire armată în Principate. Înalta Poartă a înțelesu, cumu înțelege totdeauna la sfârșitu ce vrea să zică aceste ponderose cuvinte ale guvenrului francesu, și numa s-a grăbitu sedintia tenanta, a retrage firmanul, și a lu modifica în satisfacerea dorintieloru Mariei Sale, dar a aderatu totu după staruinti’a Franciei sa nu mai trimite in viitoriu comisariu cu firmane in Principate”.⁸

În urma presiunilor repetate cărora a trebuit să le facă față, Poarta se declară, în 1861 de acord cu Unirea, dar numai pe timpul vieții lui Alexandru Ioan Cuza.

„Porta au recunoscutu unirea Principatelor române pe tempul vieției principelui Cusa, sub condiciuni acceptabili – Dacă s-au făcutu numai pe tempul vietiei principelui Cusa apoi noi nu potemu pricepe, ce felu de condiciuni mai potu, si-apoi încă aceotabili. De altimntrea de nenumărate ori s-au publicatu astfelu de sciri încâtu acuma nu ne mai surprindu, ba ni vine a le crede. Noi socotimu că unirea principatelor, precum o dorescu Romanii, neci candu nu se va nasce d’in Constantinopole ci numai acolo unde se afla tote elemintele uniunii d’in principatele romane inseși.”

Recunoașterea Unirii numai pe timpul vieții lui Cuza deschidea noi temeri în rândul puterilor europene, “la ce folos?”, scriau și ziarele românești.

O altă problemă deosebit de complicată în plan extern a reprezentat-o secularizarea averilor mănăstirești.

„Marile implicații externe ale secularizării averilor mănăstirești, ale loviturii de la 2 mai și ale modificării convenției de la Paris, ca să ne mărginim numai la aceste acte capitale ale domniei lui Cuza, nu apar ca posibile obstacole în planurile insurecționale. Ignorarea pericolelor la care noul stat românesc ar fi fost expus în ipoteza unei nereușite și luarea în considerație numai a rolului de bază militară al Principatelor arată de asemenea o slabă cunoaștere a realităților din zona carpatică și dunăreană sau – eventual- o ignorare voită a acestor realități.” (Matei Ionescu, Domnia lui Al. Ion Cuza în lumina documentelor italiene, p.3).

Alexandru Ioan Cuza era un susținător al statului laic, situație reflectată din plin în noile legi privind Biserica Ortodoxă pe care o vedea strict sub controlul statului, excepție făcând, evident, problemele de ordin teologic. Veniturile mănăstirești trebuiau să treacă urgent sub controlul statului. În acest sens a desființat prin decretul dat în 1860 un număr de mănăstiri care funcționau în ambele Principate, resursele și proprietățile lor urmând a fi utilizate spre binele public. Cea mai mare provocare a fost însă aducerea sub adminsitrarea statului a mănăstirilor și proprietăților închinate, care însemnau la acel moment o pătrime din teritoriul țării. În 1863 s-a propus acordarea unor despăgubiri “locurilor sfinte” din Imperiul Otoman, ofertă respinsă de Patriarhia de la Constantinopol. Imperiul Otoman a intervenit rapid cu o circulară trimisă puterilor garante în care solicita intervenția în Principate și invoca prevederile Convenției de la Paris în menținerea vechii ordini care țineau proprietățile românești captive în străinătate. Autoritățile românești s-au mișcat rapid în această direcție, astfel că la 25 decembrie 1863 Mihail Kogălniceau a prezentat în Adunare proiectul care viza secularizarea averilor mănăstirești, primit foarte bine de întreaga opinie publică și adoptat imediat cu 93 de voturi pentru și numai 3 împotrivă. Legea prevedea ca pământurile și alte posesiuni ale mănăstirilor să treacă în proprietatea statului, iar “locurile sfinte” să primească despăgubiri. Imediat au apărut reacții în plan extern, Rusia și Austria arătându-se ostile față de noile reglementări adoptate în Principate, însă planurile lui Cuza n-au mai putut fi împiedicate.

“Domnilor Deputați!

Prin indoit’a alegere din 3 și 24 Janariu, 1859, și prin voturile repetite de cătra corpurile legiuitorie, Naciunea Romana m’a investitu cu inalta misiune de a realisa idea Unirei Principatelor. Cunoscandu tote greutatile acestei misiuni, Naciunea si mandatarii sei mi a incredintiatu insarcinarea de a alege momentul celu mai oportunu si mediu-locele cele mai nemerite pentru indeplinirea ei. (…) Dupa trei ani de sîlintia neintrerupte, suntemu, asta data bine intemeiati a crede ca Unirea e în fine cascigata pentru noi. Spre a nu perde inse rodurile binefecatorie pe cari Tiera le ascepta cu o legitima nerabdare de la singura combinaciune politica ce i-pote asecura viitoriul, e de neaperatu Domnilor, ca in acestu momentu solene toti Romanii uitandu desbinările și luptele nascute d’in indelungata satre de transitiune in care ne-am aflatu, se-și unesca tote poterile intr’ unu cugetu comune de a intemeia fericirea patriei.” spunea Cuza în deschiderea Sesiunii Adunării Țării Romanești pe anul 1861-1862. ⁹

Astfel, dacă în prima etapă s-a dus o luptă pentru recunoașterea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate, până la finele anului 1861 Principatele au reușit să obțină și recunoașterea unirii politice, pentru a putea definitiva unificarea dministrativă a celor două țări. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al țării, sub conducerea lui Barbu Catargiu. Au urmat apoi marile reforme în plan intern și consolidarea poziției în plan extern, cei șapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza reușind să așeze România pe harta politică a Europei.

“Anul 1866 este o dată potrivită la care să ne oprim puțin pentru a măsura distanța parcursă de români de la ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Unirea Principatelor fusese înfăptuită, iar independența României, așa cum își numeau acum românii țara, fusese practic asigurată. Se înregistraseră progrese însemnate în punerea guvernării pe baze raționale. Atît cetățenii români, cît și guvernele străine se puteau aștepta la un mod previzibil de acțiune din partea guvernului și la respectarea angaja¬ mentelor. Noul stat dobîndise instrumentele necesare pentru îndeplinirea responsabilităților sale — un executiv puternic, care să asigure cîrmuirea; un parlament care să reprezinte o diversitate de opinii; partide politice care să servească drept mașinărie de schimb și coduri de legi modeme, care să încurajeze stabilitatea socială și progresul economic. Existau și principii generale — liberalismul și conservatorismul — care să-i îndrume pe po¬ liticieni și pe intelectuali în alcătuirea programului național. Dar mai im¬ portant decît orice, elita trecuse pragul în Europa, acceptînd să facă parte permanent, chiar dacă nu întotdeauna profitabil, din comunitatea națiunilor.” ( Keith Hitchins, Românii (1774-1866), ediția a 3-a, editura Humanitas, București, 2013 (pp. 386-387)