Țin în mână câteva file îngălbenite de vreme, cu un scris mărunt, extrem de regulat. Acesta a aparținut unui băiat ai cărui străbuni se trăgeau dintre răzeșii falnici, stâlpi de hotar, care au apărat Țara de Jos a Moldovei.
Fiind dotat cu o inteligență sclipitoare, încă din copilărie s-a adăpat la izvorul cunoștințelor pe care i le-a transmis bunicul său patern, Petrache Tănase, protopsalt (catehet) al bisericii din Sascut-Bacău, ctitorie a boierilor Sturdzești, bunic care descifra lesne în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, psalmi și hrisoave vechi în limba greacă, slavonă, latină, posesor al multor cărți învelite în piele, cu ferecături metalice.
A urmat treaptă cu treaptă școlile, întreținându-se din burse de merit și meditații, culminând cu absolvirea a două facultăți din Franța, la Strasbourg și la Nancy.
Acesta a fost socrul meu, inginerul Dumitru Tănase.
A lăsat ca moștenire urmașilor aceste file îngălbenite de vreme care au parcurs proba timpului, ce se constituie în memorii care ne dezvăluie istoricul întemeierii satelor răzășești din Țara de Jos a Moldovei, ce au alcătuit mai târziu comuna Sascut-Bacău, istoricul familiei sale ce se întinde pe cuprinsul a două sute de ani, de-a lungul a cinci generații, începând cu primul stâlp de hotar, răzeșul Zaharia Tănase de la 1784, precum și descrierea celor mai importante momente din viața sa.
Din acest neam răzășesc, cu oameni liberi, aprigi în cuget și simțiri, s-au ridicat câteva personalități care au făcut cinste neamului românesc, cât și ținutului de baștină.
E vorba de episcopul Teodosie de Roman, fiul preotului Theodor Atanasiu, de fratele acestuia, Ion Atanasiu – savant UNESCO, de inginerul de mine Dumitru Stoica, cu studii în Austria la Loeben, precum și de inginerul chimist Constantin Stoica, absolvent și doctor al Universității Regale de la Padova.
Mi-am propus să evoc, pe rând, viața și activitatea acestora îndeplinind o datorie morală, întrucât au fost rude foarte apropiate ale defunctului meu soț, inginerul Gheorghe Tănase, având la dispoziție o bogată arhivă, păstrată cu sfințenie în familie.
Cel care a luptat cu îndârjire să-și depășească condiția socială, răsărind dintr-un sat răzășesc din Moldova de Jos, învățând cu tenacitate, clădindu-se pe sine, devenind apoi inginer diplomat a două facultăți din Franța, s-a născut la 10 ianuarie 1899, la Sascut (Adjud-Bacău), într-o familie cu patru copii. Părinții săi au fost Vasile- agricultor și Maria – casnică.
El este un exemplu, ca multe altele din vremea aceea, de fiu de țăran care a atins culmi înalte ale profesiei, prin muncă, ambiție, tenacitate.
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, oblăduit de către bunicul patern, Petrache Tănase, om știutor de carte, în calitate de protopsalt, dotat cu un mare dar de povestitor de la care a aflat reale și fascinante povești despre istoricul așezărilor răzășești statornicite la hotarul Țării de Jos a Moldovei, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, așa cum sunt consemnate de către el în memoriile intitulate:
„Povestiri și întâmplări din trecutul neamului nostru și amintiri din viața mea.”
Încerc să vă redau acum, un fragment din memoriile sale, unde ne introduce în universul copilăriei, petrecută în gospodăria părintească, tipică satelor moldovenești de sfârșit de secol al XIX-lea.
“Am văzut lumina zilei, venit pe lume la 10 ianuarie 1899 în casa părinților mei din satul Sascut. Era o casă mare, frumoasă, învelită cu tablă albă, așezată fiind în fundul ogrăzii (curții). La începutul dealului, ce era la marginea de apus a siliștei bunicului, la începerea dealului ce ducea către podgoriile satului Păncești. Casa avea în față prispă înaltă, cu stâlpi înflorați și goi din lemn, la care urcai în dreptul ușilor mari de la intrare, pe o scară făcută cu vreo zece trepte largi, cioplite din stejar masiv, având rezemători pe margine.
Poarta mare de la intrare în ogradă era la marginea pârâului Fântânele, care nu avea apă decât în urma ploilor sau după topirea zăpezilor.
Ograda era mare, că întorceai într-însa căruța cu boii înjugați. Dealtfel, așa le aveau toți gospodarii cuprinși de pe atunci în satele noastre. De la ograda casei care avea cam 25 metri lățime, continua către nord livada cu pomi fructiferi și copaci mari, de stejari și ulmi, rămași din străvechiul codru răzășesc, apoi venea via, care urca dealul și continua pe loc așezat până la capătul ei, ce se găsea pe cuprinsul comunei Păncești. Drumul de hotar între cele două comune trunchia via noastră care cu ogradă cu tot, era în lungime, cam un kilometru. La fel ca noi, aveau gopsodăriile așezate și cei doi frați ai tatei, moș Ion și moș Iorgu, precum și bunicul Petrache.
Acareturile din gospodăria părinților mei erau: grajdul vitelor mari așezat în fundul grădinii, iar săpată sub grajd era hruba (beciul) butoaielor cu vin. Mai erau apoi cotețe (poieți) pentru păsările de curte și pentru porci. Un zămnic (bordei în pământ pentru murături, cartofi și zarzavat de iarnă) și un șopron pentru căruța cu boi, trăsurica de cal pentru plug și unelte agricole. În afară de orătăniile de curte, găini, bibilici (pichi), curci, gâște, rațe (aveam și porumbei), mai aveam și cam doi, trei porci, vreo zece oi, cu berbec și chiar capre și iezi, o vacă cu vițel, un cal și o pereche de boi de jug. În livadă erau și vreo zece stupi primitivi cu albine. Părinții mei în vremea aceea, căsătoriți din anul 1892 erau oameni foarte frumoși, voinici și sănătoși. Tata avea 32 de ani, iar mama 24 și amândoi știau oleacă de carte, adică scris și citit. Casa noastră era veselă, căci veneau la noi frații mamei de la Mândrișca și Cucova, moș Neculai și moș Gheorghe Hanga, mai mici ca mama, și ei tineri, veseli și buni cântăreți – părinții la fel, așa că, în casa noastră, era mare veselie, care pe noi copiii ne desfăta. Mai erau numeroși fini și cumetri, căci mama și tata botezau și cununau mereu și apoi zilele onomastice ale părinților, Sfântul Vasile cu alaiul moldovenesc de datini ale Anului Nou, cu urători, capre, jieni, buhai că ținea petrecerea câte două zile. Vinul era nespus de bun, că săreau strochii din oală când o duceai la gură, la fel și de ziua mamei, era chef de Sfânta Maria.”
Cel care a avut o înrâurire deosebită, decisivă asupra copilului Mitică (Dumitru) a fost bunicul patern, Petrache, modelul său de viață, căruia i-a purtat până la sfârșit o duioasă amintire, raportându-se des la dânsul, mai ales în momente de cumpănă.
Iată cum i-a rămas în minte icoana acestuia:
„Bunicul meu, Petrache Tănase, născut în anul 1835 era un om cu mintea lucidă, până la ultima zi din viața sa, mort năpraznic în anul 1917. Eu îi ziceam “tata bătrânul”, dânsul era catehet ca și Creangă, însă nu s-a mai dus la Seminarul de la Socola din Iași și a rămas ca prim cântăreț al bisericii lui Sturdza din Sascut, satul său natal, fiind botezat, ca și sora sa, Ecaterina, de către boierii Petre și Ecaterina Sturdza, ctitorii bisericii.
Trăia singur în căsuța veche, bunica murise pe când aveam șapte ani și dintre toți nepoții, eu am fost singurul care am mers în fiecare seară să dorm cu dânsul, vreme de trei ani, culcat în același pat, la picioarele sale, învelit iarna cu o cergă groasă de lână și cu foc zdravăn în sobă. De la el am învățat cântări de strană bisericești. Cele povestite de dânsul, în nopțile lungi de iarnă, cât și în zilele de vară, în via unde-și avea mereu de lucru, sunt veridice, întrucât dânsul, aproape că le-a trăit aievea și apoi le-a mai auzit și de la tatăl său, care a fost primul dintre cei șapte însurăței veniți din Păncești ca stâlpi de hotar, adică Zaharia Tănase. Bunicul Petrache era foarte înțelept, știa de toate, descifra curent pisaniile din grecește, slavonește și chiar latină, de la biserici, precum și hrisoave vechi. Avea cărți mari, cu scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele și cu închizători de tablă, că puteai încărca cu ele o căruță de cal. Eu mă gândesc mereu la dânsul, căci amintirea lui m-a însoțit peste tot în viață și m-am ferit totdeauna să fac ceva care l-ar fi supărat. I-am păstrat o duioasă și neștearsă amintire, căci de la dânsul am învățat să fiu cu omenie între oameni.”
Dar anii au trecut ca o părere și a sosit momentul ca Mitică să înceapă să descifreze tainele învățăturii, deprinderea scrisului, cititului, socotitului. Acest lucru s-a petrecut mult mai devreme decât se întâmpla cu ceilalțI copii de vârsta sa, demonstrând o deosebită sete de cunoaștere. Iată cum relatează el în memorii “primele lecții de abecedar și socoteli”:
“Îmi aduc bine aminte, cum prin iarna anului 1904, când aveam 5 ani, neavând încălțările proprii, corespunzătoare cu sezonul, tata mi-a adus de la Focșani o pereche de cizme lăcuite, foarte frumoase. Le-am și încălțat bucuros și am ieșit afară cu ele, prin omăt. Dar după câteva dătături pe gheață, tălpile cizmelor care erau din carton, s-au dezlipit și eu am rămas cu picioarele goale pe omăt. Am venit plângând acasă, părinții s-au crucit și mi-au spus: „Alte ciuboțele nu-ți mai putem cumpăra, căci nu avem cu ce. Este iarnă, e frig, așa că stai frumușel în casă”. Ceea ce am și făcut, că n-aveam încotro. Sora mea, Ana, mai mare cu cinci ani decât mine, s-a dus să se dea cu sania într-o după amiază de duminică cu copiii de seama ei, pe un deal din fața casei noastre. Și pe înserat, când s-a spart târgul, s-a oprit pe la casa unei bune tovarășe de joc, care era de vreo doi, trei ani repetentă în clasa întâi elementară. Sora mea a luat de la dânsa un manual de clasa întâi (Abecedar) terfelogit și cu câteva foi de început, lipsă. Sosind acasă pe înnoptat, după aprinsul lămpii, sora Ana mi-a pus pe acesta în mână, explicându-mi, la repezeală, lecția de pe prima pagină: NUC sau CUC, că primele pagini cu liniuțe, cu OI și cu OU dispăruseră. Fără nicio poticneală, am prins prima lecție predată.
A doua zi, sora mea mi-a făcut rost de o plăcuță de scris, o ardezie de mărimea unei pagini de carte, înrămată cu cercevele de lemn. Se scria pe ea cu un soi de creion, tot din ardezie, de mărimea unui cui, iar scrisul se ștergea cu buretele, de rămânea tăblița imaculată. S-a deliberat adhoc programul de școlarizare care era cât o lecție pe zi, scris și citit, în afară de duminici. Au mai intrat apoi în program numărătoarea, cifrele, tabla înmulțirii (a lui Pitagora cum i se zicea atunci) și cele patru operații de aritmetică simple. Predarea cursurilor se făcea de către tata, orarul de studii fiind de dimineață până seara, că pe afară nu puteam umbla desculț. Așa că până-n primăvară, programa de învățământ pentru clasa întâi a fost complet predată și pe deplin însușită, plus că mai făceam incursiuni și prin manualele surorii mele, Ana, care urma cursurile clasei al IV-a primară (elementară).”
Petrecând o iarnă întreagă buchisind și descoperind tainele abecedarului și ale socotitului, setea de învățătură a devenit și mai puternică, mai ales atunci când cerceta manualele surorii sale mai mari. Fiind intrigat de ce de la un timp nu-l mai întâlnea pe cel mai bun tovarăș de joacă, vărul Dinică, într-o zi la zărit ieșind de la școala care era aproape de casa sa, târând după el o traistă cu cărți. Întrebându-l de ce nu mai vine să se joace împreună, acesta i-a răspuns cu emfază că merge deja la școală, în clasa întâi. Atunci l-a rugat să-l ia și pe el. I-a răspuns că nu se poate, că nu-l primește Domnu`, decât la anul. Iată cum relatează copilul Mitică, când avea aproape șase ani, cele petrecute:
„Am rămas pe loc descumpănit și m-am dus plângând la mama spunându-i:
– Mamă, Dinică se duce la școală și eu n-am cu cine să mă joc!
-Da, măi, se duce, că i-a venit rândul să se ducă. Tu ai să mergi la anul.
-Da? Pentru ce? Dinică nu poate să facă treabă mai multă decât mine și nici la trântă nu-i mai voinic!
-Nu se poate, așa-i legea, tu mai aștepți un an.
Am rămas amărât, pierzându-mi cheful de treabă și de joacă. Nu se mai puteau înțelege părinții cu mine. Am devenit apatic și ursuz.”
Văzând așa bieții părinți, că nu e chip să-l înduplece, să o scoată la capăt cu el, au intervenit la învățătorul Gheorghe Ionescu, care le era naș de cununie. Cu greu, după luni de zile de chibzuință și insistențe, l-a admis ca audient începând cu luna martie. Întâmplarea a făcut să apară un inspector care a rămas nemulțumit de nivelul cunoștințelor elevilor clasei întâi, frecventată de foarte mulți copii care veneau din șapte sate la singura școală din Sascut. La plecare a întrebat dacă din toată clasa știe cineva să răspundă. Mitică a ridicat timid mâna și a turuit toate răspunsurile la întrebările puse de inspector, care a rămas uluit, mai ales că unele erau legate de ceea ce citise din cărțile surorii sale de clasa a IV-a. Așa că inspectorul i-a aprobat dispensa de vârstă și l-a numit și monitorul clasei. A absolvit clasa întâi cu premiul întâi cu cunună. Aceleași rezultate le-a obținut și la terminarea școlii primare, în anul 1911, sub îndrumarea iubitului său învățător căruia i-a păstrat toată viața o vie amintire. Dovadă că peste ani a luat parte, în 1925 la aniversarea acestuia, moment pe care l-a imortalizat în două fotografii.
Iartă cum descrie Mitică festivitatea de premiere:
“Flăcăii mă aduc în brațe la catedra unde mă aștepta subprefectul. Hora din curtea școlii se oprește și lăutarii deschid festivitatea cu Imnul national, apoi începe premierea, mai întâi clasa întâi. Subprefectul mă înfățișează mulțimii, arătând că am fost în mod exceptional admis fără vârstă în clasa întâi și îmi pune coroana pe cap, muzica intonând mulți ani trăiască, apoi mi se înmânează un bon de premiere, special de zece lei (era prețul a două oi). Cu coroana pe cap, cu volumele de cărți de premiere și cu pălăria în cealaltă în mână, am plecat glonț pe șoseaua satului, spre casă.” Nu știu de ce, aceste momente mă duc cu gândul la Niculae, personajul din Moromeții lui Marin Preda. A urmat apoi Școala Inferioară de Meserii de la Târgu Ocna între anii 1911, 1916, așa cum reiese din Almanahul Școlii pe care a absolvit-o tot cu premiul I.
Aceasta era o școală prestigioasă, care pregătea specialiști foarte buni, profesioniști, majoritatea predând după absolvire ca profesori maiștri la școlile cu profil tehnic și artistic. Iată ce-și amintește Mitică despre școala de la Târgu Ocna.
“Regimul de muncă la școală era la zece ore pe zi. Vacanță, numai o lună pe an. Cursurile teoretice, foarte bune și utile, au fost predate de oameni vrednici și competenți, învățându-ne temeinic până când și muzică. Neavând mijloace suficiente și ajutoare de acasă, mai ales la început, am dus mari lipsuri în toate privințele acolo, am răbdat de foame, mult în acești cinci ani de școală, aflându-mă în perioada de creștere, între 12 și 17 ani. În iulie 1916 am făcut cerere ca absolvent al Școlii Inferioare de Meserii din Târgu Ocna pentru înscrierea la Școala Superioară de Meserii din Iași. Mi s-a răspuns că am fost admis la concursul de bursieri ce avea loc la întâi septembrie.”
Pe patru octombrie 1916 a susținut examenul pentru bursă, reușind pe primul loc, devenind elev al Școlii Superioare de Arte și Meserii. Trebuie menționat faptul că a urmat aceste cursuri în condiții foarte grele, începute chiar în anul declanșării Primului Război Mondial, Iașiul fiind sufocat în urma retragerii armatei, a instituțiilor statului, suportând cu toții lipsuri materiale insurmontabile, și totuși, procesul de învățământ și-a urmat cursul normal.
La această stare de lucruri s-a adăugat și un eveniment tragic, care i-a marcat profund viața. Mama sa pe care a iubit-o nespus, a fost răpită de cumplitul tifos exantematic care a secerat multe vieți omenești în acea perioadă. Iată câteva fragmente din relatările făcute în “Memorii” de către Mitică referitoare la aceste momente din viața sa:
“Toți profesorii aveau manuale de curs tipărite și litografiate, făcute de dânșii, acestea fiind de o valoare excepțională, căci se utilizau în liceele reale și chiar la Politehnică. Cursurile ni s-au predat cu răbdare, cu talent și cu multă tragere de inimă. Pentru mine, acestea au format baza pregătirii mele ca inginer, ce am exercitat-o până la vârsta de 80 de ani. Viața la internat era severă, tradițională, la mese și dormitoare se mergea numai cu frontul comandat de șeful de promoție din ultimul an, clasa a IV-a. La fiecare masă (trei pe zi), uneori, venea și directorul. Se spunea rugăciunea la începutul și terminarea mesei. La dormitoare, descoperiți, se zicea Tatăl nostru. (…) Acestă disciplină m-a format și m-a călăuzit în viață. Am dat și examenul de diplomă în iulie 1921. S-a făcut serbare de sfârșit de an și mi s-a acordat premiul I cu cunună pe cap, pusă de director care m-a felicitat ținându-mi un mic discurs la care am răspuns prin a mulțumi tuturor pentru bunăvoința și interesul cu care am fost tratat. Mi s-a acordat și un premiu în bani care mi-a prins tare bine.”
De acum, ca absolvent i se deschidea o nouă etapă din viața sa, dar de acum începea greul.
“Tinerii ce absolveau școala noastră, se găseau în situații foarte dificile, nesigure și precare. Mai întâi, trebuia să-și câștige existența zilei de mâine și să-și înceapă cariera pentru care au căpătat diploma, dar cum? Absolvenții celorlalte școli aveau situații bine definite pentru viitor. Normaliștii (absolvenții de școli pedagogice) ieșeau învățători sau institutori. Seminariștii intrau în cler și mergeau la parohii. Școlile militare aveau specificul lor. Dar pe noi ce ne aștepta? Cine ne aștepta? Să deschidem pe cont propriu ateliere sau întreprinderi era imposibil. Nu aveam capital, nici experiență. Să ne plasăm ca salariați, nu puteam că nu erau locuri. Dealtfel, aveam industrii puține, noi fiind țară eminamente agricolă, cum ni se spunea pe atunci. Singurul refugiu era învățământul profesional, ca maeștri de ateliere în școlile de meserii. “ La recomandarea unei rude cu studii inginerești în Austria, s-a angajat mai întâi ca desenator tehnic la o întreprindere de construcții civile și industriale din Ploiești, apoi ca șef de serviciu mecanic al șantierului Societății Columbia, cu capital francez din Moreni Dâmbovița, post echivalent cu cel de inginer, care impunea o mare răspundere. Se puteau întâmpla explozii și incendii în orice moment, cu urmări tragice. Fiind o societate cu capital francez, a avut prilejul să-și însușească mai bine și să-și perfecționeze limba franceză, vorbită în mod curent între ingineri, fapt care i-a prins foarte bine mai târziu. În paralel, în timpul liber se pregătea intens pentru admiterea la Politehnică, școală care de abia se înființase la București și Timișoara, drept pentru care a început să facă economii în vederea strângerii unei sume ncesare întreținerii la facultate. Pe măsură ce înainta din punct de vedere profesional, dorința arzătoare de a se perfecționa, simțind că poate mai mult, că a acumulat experiență, se amplifica. Astfel, la începutul anului 1921 se hotărăște să plece pentru a studia în Franța, în ideea să se înscrie la o facultate care pregătea specialiști în petrol. Cu viza de la ambasadă în mână, se îndreaptă spre Constanța, unde se angajează temporar ca ajutor mecanic în atelierele navale, în ideea că va afla de un vapor care să se îndrepte spre Franța, cu condiția ca acesta să facă escală în toate porturile din Mediterană, lucru care nu era ușor de găsit. După cum afirma în jurnal se situa în poarta vieții și dorea să cunoască cât mai multe lucruri despre lume și viață. În sfârșit, se ivește mult așteptata ocazie, un vapor mic de patru mii de tone, “Patris“ ce aparținea unui armator grec Embiricos, care transporta cherestea de la Galați. S-a îmbarcat și imediat a fost angajat ca ajutor la mașini. După ce a făcut escalele mult dorite, vizitând foarte multe orașe în porturile: Smirna, Istanbul, Alexandria, Salonic, Pireu, Napoli, Gibraltar, Insulele Canare, Barcelona, a acostat la Marsilia. Iată cum descrie descinderea pe pământ franțuzesc:
“Era seară. S-a lăsat puntea vasului și m-am coborât cu valizele în mână (erau niște biete cufere modeste din lemn, făcute la Iași), și cu pașaportul între dinți m-am îndreptat către agentul de poliție francez în uniformă, care a venit la mine și m-a salutat. Și uite așa am făcut primii pași pe pământul minunat al nobilei Franțe. După o noapte petrecută la hotel m-am dus la gară și mi-am luat biletul pentru Paris, care a costat 80 de franci, distanța fiind mare. Trenul urca pe cursul Rhonului, până la Lyon, alerga cu peste 200 de kilometri pe oră, pe un traseu muntos, foarte accidentat, fluviul nici nu era navigabil din cauza curentului mare al apei. Am ajuns la Paris seara târziu, am tras la hotel Lyon, chiar lângă gară, foarte elegant“.
După ce s-a instalat a doua zi la un hotel situat pe Rue de Sévigné în care a locuit pe toată durata studiilor, se punea problema găsirii unui loc de muncă. Reușește să se angajeze ca muncitor la uzinele Citroyen. S-a înscris în septembrie 1921 la cursurile serale preparatorii pentru concursul de intrare în Grandes Ecoles, care se desfășurau zilnic între orele 20.00-23.00. Realizați cât de obositor era după munca de zece ore în uzină. Ambiția și dorința fierbinte de a reuși l-au făcut să reziste acestui program epuizant. Pregătirea care era gratuită, se făcea pentru matematică, mecanică, fizică, iar duminica erau laboratoare. În paralel s-a adresat în țară Prefecturii Focșani, de care aparținea satul natal în vederea obținerii unui ajutor bănesc pentru studii. A primit răspuns pozitiv cu condiția ca Ambasada României la Paris să solicite acest ajutor și să trimită date despre studii și situația sa. Întâmplarea a făcut că ambasadorul Diamandi, copilărise în părțile natale ale lui Mitică, remarcându-se apoi ca maior în rezervă în primul Război Mondial în fruntea unui batalion din Regimentul doi Vânători. Iată cum este relatată întâlnirea cu ambasadorul, care i se adresează secretarului Buzdugan:
“- Vezi măi, Buzdugane, băietul aista, săracul, cum trudește, muncește, învață și mai face și economii. Și când te uiți la toate lichelele de studenți pe care-i ține statul nostru cu burse, cum trândăvesc și pierd vremea de pomană, apoi către mine:
– Dar tu, bursă ai?
-N-am cucoane, că astea nu-s pentru alde mine, sunt pentru odraslele boierești!
– Da, măi, ai dreptate. Las că-ți aranjăm noi bursa… Ionel Brătianu, Primul ministru, e la Londra, dar mâine trece pe aici, aranjăm cu el. “
După echivalarea diplomei obținută în țară, la Iași, la Școala de Arte și Meserii, având alt curaj acum, fiind asigurat materialicește, s-a prezentat la concurs pentru Ecole Nationale Superieure du Petrole et des Moteurs de la Strasbourg, capitala Alsaciei, unde a fost admis. După câțiva ani de studii temeinice, cu practică în subteran, a absolvit cursurile, devenind inginer diplomat al Școlii Naționale Superioare de Petrol și Motoare.
Privesc uluită proiectul de diplomă care s-a păstrat în familie. Este o adevărată operă de artă, desenată manual în tuș negru, cu o excepțională migală, scrisă în limba franceză. Mă gândeam că n-ar fi rău să fie expus, poate la Politehnică, ca să servească drept model de seriozitate, tenacitate, răbdare pentru studenții de astăzi. Dar setea de cunoaștere care a devenit neastâmpăr l-a îndemnat să se înscrie și la “Ecole Nationale Superieure de Mecanique et Electricite“ de la Nancy, căpătând în continuare bursă din partea statului roman întrucât obținuse la prima facultate note foarte bune, urmărind dobândirea și a diplomei de inginer mecanic.
Cursurile erau extrem de serioase și obositoare. Dimineața teorie, după-amiaza lucrări de laborator cu mașini electrice și termice ce funcționau în industrii, la care se adăuga întocmirea de proiecte și prezentarea memoriilor săptămânale ale lucrărilor de laborator. În august 1927 a susținut examenul de absolvire fiind plasat al 11-lea din cei 35 de candidați la titlul de inginer mecanic. Întors în țară, pentru început, a ocupat un post de profesor de limba franceză, matematică și desen tehnic la Școala de Arte și Meserii din Mărășești. Apoi se angajează ca șef al Serviciului Tehnic al Orașului Odobești, întrucât marea problemă vitală era apa potabilă și aceea necesară îndeosebi pentru întreținerea viilor din preajmă, s-a ocupat de captarea izvoarelor de la Burca-Vidra pe râul Putna. În paralel a restaurat clădirea Primăriei după planurile întocmite de către el. Dându-și seama că aici se descalifică, totuși, că nu valorifică pe deplin cunoștințele dobândite în școlile superioare din Franța, în anul 1929 se angajează la societatea Steaua Română cu capital francez, mai întâi ca inginer mecanic stagiar, urcând apoi treptele ierarhice corespunzătoare, supraveghind șantierele din Câmpina, Moreni, Bucșani, Ceptura, Răzvad, Viforâta. Inspectarea sondelor se făcea călare, alături de ceilalți colegi ingineri, așa cum se înfățișează într-o fotografie.
La Bucșani, după cum ne arată planurile păstrate în familie, a proiectat o locuință și un ștrand pentru salariații din colonie, unde a locuit o perioadă, împreună cu familia. Cu câteva zile înainte de a muri, fiind grav bolnav, ne-a rugat să-l ducem cu mașina la Bucșani ca să mai revadă locurile unde și-a petrecut o parte din viață. Din fericire, se mai păstrau locuința modificată și bazinul ștrandului aflat în ruină. L-am surprins lăcrimând, luându-și adio de la locurile unde a muncit și a visat. În anul 1936, în urma unui examen a primit din partea Ministerului Industriei și Comerțului -direcția Mine, brevetul numărul 155/1936 ca șef de exploatare în cadrul societății Steaua Română. În perioada interbelică, inginerii care lucrau în societăți străine, ce aveau exploatații petrolifere, erau foarte bine remunerați. Îmi relata faptul că în anul 1940 salariul său ca șef de exploatare era de 30 de mii de lei, în condițiile în care o pereche de boi, foarte valoroasă pentru agricultură, era șase mii de lei, o sumă foarte mare pentru vremea aceea.
Făcând economii și împrumuturi la bănci s-a gândit să realizeze ceva extrem de util pentru consătenii săi și ai cetățenilor din satele limitrofe, de aceea, în anul 1942 și-a dat demisia din funcția de șef de exploatare și a pus în funcțiune o afacere pe terenul moștenit ca dotă de către soacra mea și anume, o fabrică de ulei și o moară. Utilajele au fost aduse pe bani grei din Germania. Venirea comuniștilor a căzut ca un trăsnet asupra familiei. Afacerea pusă pe picioare de către un fiu sărac al satului, care a muncit din greu să ajungă la poziția socială pe care a dobândit-o cinstit a fost naționalizată în anul 1948, la cinci ani de la inaugurare. Măcar să fi rămas în folosința sătenilor, ambele au fost distruse, dislocate și transportate în alte locuri. A rămas doar clăduirea unde a funcționat fabrica, transformată în sediu CAP.
După 1990, în urma unor demersuri nenumărate, clădirea a fost retrocedată urmașilor într-o stare deplorabilă, pe jumătate, întrucât de-a lungul timpului a fost demolată o parte din ea. Despăgubirile le-am primit după 20 de ani, în urma unui proces ajuns la Înalta Curte de Casație și Justiție, numai pe teren și clădire, constând într-o sumă derizorie, neluându-se în calcul valoarea utilajelor noi aduse din Germania. După Naționalizare s-a reangajat în diferite întreprinderi, printre care și la Sovrom Petrol. Timp de aproape douăzeci de ani, până la pensionare, a fost nevoit să se mute în mai multe orașe în funcție de șantierele care se aflau în vremea aceea și anume: Târgu Ocna, Târgu Mureș, Pitești, București. Analizând niște fotografii am constatat că în ultimii ani de carieră a fost diriginte al șantierului de construcție a Termocentralei Doicești Dâmbovița. După venirea din străinătate de la studii, s-a preocupat și de întemeierea unei familii trainice, așa cum era tradiția în neamul său. Astfel, în anul 1934 s-a căsătorit la Sascut cu fiica preotului Victor Stoica, Elena (Lenuța) care provenea din familii de preoți de la Cucova, din Sascut, mănăstirea Cașin. Au avut o căsnicie bazată pe respect, iubire de semeni și de țară. Din aceasta au rezultat doi băieți, Victor și Gheorghe, care au urmat tradiția familiei și au absolvit facultăți tehnice, devenind ingineri ca și tatăl și unchii lor din partea mamei.
Dumitru Tănase a fost dotat cu o gândire tehnică, inginerească deosebită. Nimic din domeniu nu-i era străin, găsind întotdeauna soluții ingenioase. O dovedesc minuțioasele și elaboratele proiecte de diplomă obținute în Franța, caietele sale de notițe, desenele, proiectele și unele invenții și inovații rămase în arhiva familiei.
Astfel, în perioada când se afla ca inginer la Trustul de Foraj – Pitești, a primit brevetul numărul 14 din 25 octombrie 1954 de inventator.
Dovada activității sale laborioase în domeniul ingineriei, a fost faptul că a devenit membru al „Association Amicale des Ingenieurs” (Anciens eleves des L’Institute et de Mecanique Applique des Nancy), așa cum ne-o dovedește legitimația numărul 250/22.04.1928 „Carte de membre active”.
A fost membru al „Colegiului Inginerilor – Secția Mecanică Electricitate” – specialitatea mecanic, conform legitimației nr. 300 din 12.12.1938 și membru A.S.I.T. – Asociația Științifică a Inginerilor și Tehnicienilor din R.P.R.
A manifestat o mare pasiune pentru conducerea automobilelor și motocicletelor. Până în anul 1942 a posedat un Playmouth, numărul 286 TG, pe care a radiat-o în timpul războiului. A avut și vreo patru motociclete, dintre care, ultima i-a luat-o cu japca un securist, spunându-i că-i place foarte mult să se deplaseze cu ea.
A fost un om destoinic, cu înclinații certe spre studiu, cu o dorință arzătoare de a-și depăși condiția socială, de a face ceva util în viață, întreținându-se în perioada studiilor din burse de merit și meditații.
Faptul că a muncit până la vârsta de 72 de ani spune mult, trădează abnegația cu care-și iubea meseria.
A fost o fire veselă, hâtru, uneori până la sarcasm.
Se exprima cu ușurință în versuri, dovezile sunt cele câteva epigrame adresate rudelor apropiate, duioase versuri destinate soției și momentelor nașterii fiilor săi, precum și un gingaș cântec de leagăn, la nașterea nepoatei sale, Raluca, fiica mea, pe care vi-l reproduc.
Sărbătoarea Paștelui 1973
Cântec de leagăn pentru Raluca
Floarea mamei, floare
Puiul mamei, pui
Raza de la soare
Cui surâde, cui?
Razele de soare
Razele de lună
Pentru cine oare
Împletesc cunună?
Oare pentru cine
Și de dragul cui
Vin din țări streine
Ciocârlii și grui
Și de ce scânteie
Când surâzi în zori
Mii de curcubee
Pe senine flori?
Floarea de sulfină
Când e să te culci
Oare cui se înclină
Cu miresme dulci?
Raze, flori senine
Ciocârlii și grui
Toate-s pentru tine
Puiul mamei, pui!”
O mare pasiune a nutrit-o pentru lectură, în special pentru lucrările cu conținut istoric, redând foarte documentat și amănunțit în memoriile sale, evenimentele petrecute în Moldova în Primul Război Mondial.
Ne-a lăsat ca moștenire „Istoria Primului Război Mondial” a lui Constantin Kirițescu.
Și-a scris memoriile străbătute de multă pioșenie față de înaintași și satul în care s-a născut, întocmind un documentat arbore genealogic și o hartă a răzășiei din Țara de Jos a Moldovei.
A lăsat cu limbă de moarte ca un exemplar din memorii, să-l însoțească în mormânt, dorință îndeplinită de către familie în septembrie 1978, la cimitirul Bellu, unde-și doarme somnul de veci, alături de soție, soacră, cumnați și mai nou, de fiul său cel mic, Gheorghe, soțul meu.
Dragi cititori, mulți dintre dumneavoastră sunt probabil tentați să creadă, dat fiind gradul de rudenie care ne-a legat, că am fost subiectivă în relatarea celor de mai sus.
Vă asigur însă, cu mâna pe conștiință, că n-am făcut decât să vă redau date exacte extrase din acte de studii, fotografii, memorii și amintiri personale, momente trăite în cei zece ani de conviețuire.
E drept că ne-am înțeles foarte bine împreună, având multe puncte comune, probabil, e o simplă presupunere și datorită faptului că făceam parte din aceeași zodie, a Capricornului, care presupune tenacitate, seriozitate, franchețe, în vederea înfăptuirii lucrului bine făcut. Închei cu o epigramă pe care mi-a înmânat-o în ziua căsătoriei mele cu fiul său cel mic, Gigi Tănase.
Catrene către Catrinel
Decembrie 1967
Am rămas doar eu cu soața
Să ne facem zaiafetul
Din pricina unei hoațe
Care ne-a furat băietul!
Autor, Catrinel Lăzărescu Tănase
