În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în rândul târgoviștenilor s-a aflat o familie care a alcătuit o adevărată dinastie de avocați, dinastie care a dat țării adevarați bărbați de stat.
Deși au deținut funcții înalte, de mare răspundere, nu au acumulat averi pe baza speculării prerogativelor cu care au fost învestiți, punând mai presus de orice, iubirea de țară și neam.
-
- Întemeietorul dinastiei, Iancu (Ion) Nicolaescu s-a născut la Târgoviște la data de 08 august 1835. A fost botezat de către Iancu Bărbătescu, unul dintre marii proprietari ai timpului.
Iată ce ne relatează nepotul acestuia, Ionel C. Nicolaescu, în memoriile sale în legătură cu acesta: “…..bunicul meu patern nu a avut tată legitim. A avut ca mamă o femeie de la munte, din serviciul casei lui Costache Fusea, mare proprietar. Despre această femeie, nu s-au păstrat date în familiile Fusea și Bărbătescu, cu excepția uneia, și anume că Iancu ar fi fost născut dintr-o legatură întâmplătoare cu poetul Grigore Alexandrescu.
Mama lui Iancu nu a fost niciodată căsătorită și nu a avut alți copii.
Redau această versiune având originea în tradiția orală păstrată, atât în cele două familii la care m-am referit mai sus, mai ales în familia noastră, fără vreo intenție de a întina memoria marelui poet”.
Versiunea pare plauzibilă, întrucât Safta Bărbătescu, soția nașului de botez Iancu Bărbătescu era sora poetului Grigore Alexandrescu.
Iancu a fost în mare parte autodidact, dar s-a bucurat în tinerețe, la începutul carierei sale, de sprijinul unor persoane suspuse din societatea târgovișteană din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, fapt care întărește versiunea că ar fi fost fiul ilegitim al poetului Grigore Alexandrescu.
Din relatările nepotului său, reiese că acesta a urmat cursurile Școlii de avocați din Târgoviște conduse de decanul Chirculescu, obținând “carte de avocatură” care îi conferea dreptul de a pleda la toate instanțele după îndeplinirea stagiului de 4 ani ca avocat stagiar.
Astfel a ocupat mai multe funcții pe această linie, începând cu aceea de secretar la Grefa Tribunalului Dâmbovița, de grefier la Tribunalul Argeș și Dâmbovița, procuror, culminând în anul 1868 cu funcția de judecător de instrucție la Tribunalul Dâmbovița, apoi în anul 1876 aceea de avocat al statului, clasa a III-a _Târgoviște.
Activitatea de avocat al Școlii de avocați din Târgoviște a lui Iancu Nicolaescu, a culminat cu participarea acestuia ca pledant la unul dintre evenimentele de cel mai mare răsunet din istoria Târgoviștei din al doilea mijloc al secolului al XIX-lea, anume procesul politic antidinastic al republicanilor ploieșteni din anul 1870, care s-a judecat la Curtea de Jurați Târgoviște.
Inculpați au fost:
-
- deputatul Candiano Popescu, mai târziu general al Războiului de Independență,
-
- Eugen Carada, fruntaș al vieții publice bucureștene și prieten cu Ion Bratianu și C.A. Rosetti
-
- Generalul Golescu
-
- Ion Brătianu
Au fost arestați și trimiși în judecată pentru “uneltire criminală” urmărind detronarea domnitorului Carol I, eveniment care a rămas în istorie sub denumirea de “Republica de la Ploiești”.
Dezbaterile s-au desfășurat într-o atmosferă de mare tensiune, cu numeroși avocați, având loc în clădirea din spatele Administrației Financiare, unde a funcționat multă vreme Poliția orașului Târgoviște, casa în care s-a născut poetul Grigore Alexandrescu.
Iancu Nicolaescu a pledat alături de principalul apărător, Nicolae Fleva, venit special de la București, iar ca prim jurat a fost cetățeanul târgoviștean Rusu.
Rezultatul dezbaterilor a constituit o mare surpriză, atât pentru autorități cât și pentru opinia publică, întrucât toți acuzații au fost achitați.
După proces Eugen Carada a devenit mai târziu Director al Băncii Naționale, rămânând consecvent convingerilor sale antidinastice, neacceptând nici o decorație sau audiență la suveran.
În schimb Candiano Popescu și-a schimbat orientarea după înfăptuirea actelor de eroism de pe front în Războiul de la 1877, devenind general. A murit în anul 1900 la Târgoviște, retras să se odihnească după o boală grea la o vie de la poalele Mânăstirii Dealu.
Iată o întâmplare pe care și-o amintește Ionel Nicolaescu în legătură cu Eugen Carada:” Prin anul 1909 , am însoțit pe tata care era directorul Casei Rurale într-o duminică în vizită la Eugen Carada, directorul Băncii Naționale cu prerogative de guvernator. După ce tata s- a prezentat lui Carada eu fiind elev la Sfântul Sava in pragul absolvirii liceului , acesta m-a bătut pe umeri și mi-a a spus:_ desigur ai aflat de la tatăl tău că atunci când era copil în clasele primare iar noi închiși în temniță la Târgoviște, ne aducea pâine, înăuntru erau ascunse biletele de la cei din afară, să ne ajute pe noi cei închiși.”
În paralel cu activitatea de avocat, Iancu Nicolaescu a ocupat între anii 1862-1888 mai multe funcții administrative și de stat de care s-a achitat cu mare răspundere și conștiinciozitate, după cum urmează:
-
- Deputat al mahalalelor Sf. Dumitru, Sf. Gheorghe și Crețulescu
-
- Suplinitor în Comitetul Permanent al Consiliului General Județean
- În 1883 primar al orașului Târgoviște
-
- Între anii 1885-1888 prefect al județului Dâmbovița, fiind primul prefect numit dintre localnici
Iancu Nicolaescu s-a stins din viață la 19 ianuarie 1904 și își doarme somnul de veci în Cimitirul Central din Târgoviște. A fost căsătorit cu Zoe Nicolaescu.
-
- Fiul acestora, Constantin Nicolaescu s-a născut la Târgoviște la 25 februarie 1861
A fost botezat de către Costică Fusea, mare proprietar din Târgoviște și județ. Își face studiile liceale la Sf. Sava din București unde devine premiant I pe întreg parcursul cursurilor, dovedind de timpuriu înclinații literare, versificând cu mare ușurință.
A avut drept colegi câteva personalități afirmate mai târziu, ca:
-
- Tache Ionescu
-
- Barbu Ștefănescu-Delavrancea
-
- Mareșalul Prezan
-
- Generalul Cândea
-
- I.C. Nottara
În anul 1881 obține licența în drept “magna cum laudae” la facultatea din București, devenind fruntaș al Baroului târgoviștean.
A fost membru marcant al PNL, prieten și colaborator apropiat al lui Ionel I.C. Bratianu.
S-a bucurat de un prestigiu deosebit în toate funcțiile pe care le-a ocupat de-a lungul vieții. A fost în mai multe rânduri prefect al județului Dâmbovița, deputat, secretar al Ministerului de Interne, de mai multe ori senator, culminând cu funcția de Președinte al Senatului și al Adunării Naționale.
A fost decorat cu Ordinul de “Mare Cruce a Coroanei României”. S-a evidențiat prin propuneri legislative privind reformele agrare și introducerea votului universal.
În tinerețe a funcționat ca profesor la “Liceul Ienăchiță Văcărescu”, pe vremea aceea gimnaziu, alături de scriitorul Alexandru Vlahuță, profesor de limba latină la același gimnaziu.
Constantin Nicolaescu a fost căsătorit cu Elena (Lilica), fiica Eleonorei (născută Simulescu) și a lui Vasilache Dumitrescu-Frumușica, personalitate prestigioasă târgovișteană, ca prefect și primar al orașului, ales de 5 ori.
Iată cum o descrie în memoriile sale, primarul Lăzărică Petrescu, prieten din copilarie al lui Ionel Nicolaescu: “foarte sfătoasă, vorbăreață, apropiată de oricine în contrasens cu soțul său Costică, reținut, distant, drept și clarvăzător, și mai cu seamă cunoscător al dreptului”. Din căsătoria acestora au rezultat doi baieți: Vasile (Sisi) și Ionel, ambii avocați, cu doctorat în drept la Paris.
Constantin Nicolaescu, alături de sora sa Lucreția au fost nașii de botez ai tatălui meu, Ion Lăzărescu, eveniment imortalizat într-o fotografie din clădirea în care se află astăzi Aula Universității “Valahia” (fostul cinematograf Victoria), fotografie care se află în arhiva familiei mele.
-
- Unul dintre cei doi fii ai săi, Ion C. (Ionel) Nicolaescu s-a născut la Târgoviște în anul 1892, pe strada Justiției, într-o frumoasă casă primită ca zestre de către mama sa Lilica de la bunicul matern, Vasilache Dumitrescu-Frumușica.
Iată ce relata în memoriile sale: “am început Școala Primară nr. 2 pe Calea Domnească, peste drum de Biserica Roșie (azi demolată) pe care am frecventat-o până la 13 ani, când ne-am mutat cu familia în București, tata fiind numit Secretar General la Ministerul de Interne”
Potrivit tradiției moștenite de la tatăl său, a urmat cursurile Liceului Sf. Sava, situându-se printre elevii fruntași.
În anul 1913 își ia licența la Facultatea de Drept din București, după care își îndreaptă pașii spre capitala Franței, în vederea pregătirii și susținerii doctoratului. Manifesta înclinații certe spre jurnalism, publicând în ziarele “Neamul Românesc”, “Viitorul Dâmboviței” și în revista craioveană “Ramuri” unde îi vor apărea câteva articole cu conținut istoric.
Manifesta mult interes și pentru viața sportivă, după cum ne relatează acesta: ”nu pot omite amintiri din epoca primei tinereți când am activat mult pentru răspândirea sporturilor,fiind alături de Ion Cămărdescu și de dr. Ion Costinescu, colaborator al prințului Carol, viitor rege Carol al II-lea, numărându-mă printre fondatorii “Federației Societăților Sportive Române”, ceea ce a făcut ca în anul 1924 să fiu desemnat ca delegat român pe lângă Comitetul Olimpic Francez cu prilejul Jocurilor Olimpice de la Paris”.
Diploma de participant având semnătura originală a lui Pierre de Coubertin, se află în posesia familiei mele.
Participă ca orice tânăr român cu dragoste de țară în calitate de combatant în anul 1913 la Campania din Bulgaria, cu prilejul celui de al II-lea război balcanic.
În perioada pariziană, în vederea pregătirii tezei de doctorat, a luat parte la o susținută acțiune în sprijinul mărețului ideal al Făuririi României Mari.
Iată cum punctează momentele cele mai importante la care a participat ca martor ocular în această perioadă, care constau în principal, printre altele, în întâlniri ale studenților și a altor categorii sociale: “adunările se țineau în sala “Voltaire”, adică în aceeași sală unde se ținuseră întâlnirile “bonjuriștilor” din anul 1848. Am colaborat alături de profesorul de mai târziu, târgovișteanul V.V.Hanes la scoaterea revistei “La Tribune Roumanie” (în care apăreau articole legate de evenimentele la zi). Nu pot să uit momentele de entuziasm pe care le-am trăit împreună cu toți camarazii din Franța, la declararea Războiului pentru Unitate Națională”.
Ne-am strâns grăbiți în grupuri pentru a ne îndrepta spre țară, dar drumul pe uscat fiind închis din cauza luptelor, a trebuit să venim pe mare, trecând cu vaporul Canalul Mânecii spre Anglia. Calea era extrem de primejdioasă, fiind păziți din văzduh de baloane și escortați de aviație, întrucât Canalul Mânecii era împânzit de submarine germane, care cu câteva zile înainte atacaseră un vas cu circa 530 de ostași englezi plecați în permisie, care au ajuns în fundul mării.
Sosiți în Anglia, ne-am îndreptat spre portul New Castle de unde ne-am îmbarcat pe un vapor norvegian pentru a trece în Norvegia prin portul Bergen.
Am ajuns cu bine pe uscat, urmăriți îndeaproape de submarine germane care nu ne-au atacat, aflându-ne sub pavilion norvegian și nici nu știau că un grup compact de oameni mergea să se prezinte pe front.
Am călătorit de-a lungul Norvegiei, Suediei și Finlandei și după o haltă de 5 zile la Petrograd, prin Rusia, Ucraina și Basarabia am ajuns la Iași, din nefericire însoțiți de știrea descurajatoare a înfrângerii de la Turtucaia, deși armatele noastre, forțând trecătorile carpatine, au reușit îndeplinirea visului milenar, intrând în Ardeal.
S-a explicat mai târziu că dezastrul de la Turtucaia s-a datorat nerespectării de către aliați a niciuneia din condițiile ce însoțeau intrarea noastră în război”.
După câte constatați, nici o primejdie nu a înfrânat entuziasmul tinerilor români aflați în străinătate de a ajunge în țară pentru a se înrola și participa la luptele pentru Făurirea României Mari.
Ionel Nicolaescu și-a făcut datoria către țară cu prisosință și curaj, fiind decorat cu ordinul “Virtutea Militară cu Spadă”. A revenit la Paris în decembrie 1918 în vederea terminării studiilor de doctorat, întrerupte în anul 1916.
Iată cum ne relatează în continuare desfășurarea evenimentelor care s-au derulat până în anul 1919: “înapoierea în Franța a fost legată de aceleași dificultăți pe care le-am avut la înapoierea în țară în 1916. Trebuiau folosite aceleași precauțiuni din cauza minelor rămase din timpul războiului, rețelele fiind acum prin sudul continentului, ocolind Europa pe Marea Mediterană”.
În decembrie 1918 m-am putut îmbarca la Galați pe vaporul “Dacia”, vapor foarte deteriorat după o prelungită ședere în Rusia pe timpul Marii Revoluții, și care trebuia să meargă pentru reparații în șantierele navale din sudul Franței. Cu un sentiment de siguranță relativă m-am urcat pe vapor, aflându-mă în noul an 1919 prin strâmtoarea Mesina, unde cu 2 zile înainte se scufundase un vas francez care lovise o mină de război provocând moartea multor persoane printre care se aflau și câțiva români ce se repatriau, mergând pe ruta Marsilia- Constanța. După o groaznică furtună am ajuns cu bine la destinație, dar nu fără emoții, deoarece seara, în ajunul sosirii, comandantul vaporului ne anunțase că la ora 5 vom fi în fața portului Marsilia, dar spre uimirea noastră ne-am trezit din cauza deteriorării instrumentelor de bord, la 30 km de coasta Spaniei”.
Ajuns în Franța va fi martor ocular, participând la unele acțiuni legate de tratativele de pace ce aveau loc în urma războiului de curând încheiat.
Iată cum ne relatează în continuare desfășurarea evenimentului istoric care avea să ducă la înfăptuirea visului de veacuri al românilor “România Mare”:
“am regăsit Parisul în freamătul firesc al zilelor de pregătire a unui tratat de pace, după o victorie atât de scump câștigată. La masa Conferinței de la Paris, aliații care sângeraseră cot la cot pe câmpurile de bătaie, acum nu se arătau mânați de un spirit unitar în revendicările lor. Înarmat cu o carte de corespondent al ziarului “L’Independence Roumanie”, am urmărit îndeaproape lucrările Conferinței de Pace, publicând în ziar mai multe reportaje.
Dorind să cunosc deaproape strădaniile care urmau să ducă la închegarea României Mari, m-am apropiat de Ionel Bratianu (prieten și colaborator apropiat al tatălui său, Constantin Nicolaescu), a cărui figură de mari dimensiuni istorice, conducea țara cu atâta iscusință, în timpuri nebănuit de grele și primejdioase. L-am întrebat dacă, în susținerea intereselor noastre a întâlnit întotdeauna spiritul ocrotitor al aliaților. El mi-a răspuns fără ezitări “se poartă cu noi ca niște rechini”. A fost vorba de o impresie într-o anumită fază a tratatului, a unui mare român, care nu știa ce este renunțarea când erau în joc interesele vitale ale neamului. Nici tatăl său, Ion Bratianu, nu știuse să renunțe cu nimic la Congresul de la Berlin, după Războiul de la 1877.
La Paris, țara a ajuns până la urmă la formula unei aproape totale împliniri teritoriale. Ca martor ocular nu pot trece sub tăcere sprijinul nemăsurat ce l-a găsit propaganda românească din partea Reginei Maria, nepoata directă a marii Regine Victoria a Angliei, la a cărui apel răspundeau toți ziariștii anglo-americani. Dar dacă, câteodată se înregistra o lipsă evidentă de simpatie din partea președintelui Clemenceau, ‘tigrul’, în schimb, în toate momentele am simțit căldura sprijinului lui Andre Tardieu, delegat francez și ziarist de prestigiu.
Între ziariștii francezi care au îmbrățișat cauza românească a fost Robert de Flers, membru al Academiei Franceze, care prezent pe teritoriul românesc, atât pe vremea neutralității cât și a razboiului (a fost oaspetele casei lui Constantin C. Dimitriu din str. Justitiei, prietenul lui Ionel din copilărie, fost muzeu al Tiparului). Aici l-am întâlnit și am discutat probleme la ordinea zilei. Într-un moment când lui Robert de Flers i s-a părut că au fost încălcate drepturile României a scris în “Le Figaro” un articol zguduitor sub titlul “qui est fol ici”? (cine este aici nebun?).
În calitate de ziarist am putut să vizitez multe cimitire din Alsacia în care germanii îngropaseră prizonierii români, extenuați de muncă și înfometare. Poporul alsacian, după câte am aflat la fața locului, căuta să-i hrănească pe ascuns pe prizonieri.
Citind inscripțiile de pe morminte am putut citi: “prizonier român, născut în Bogați”. Pe vremea aceea localitatea aparținea județului Dâmbovița”.
Înainte de a părăsi Parisul, în vara anului 1919, pe 27 iunie Ionel Nicolaescu s-a căsătorit cu Margueritte, de origine franceză, născută Capșa, căsătorie din care a rezultat un unic fiu, Constantin (Dinu). Acesta a urmat tradiția străbunicului, bunicului, tatălui, absolvind cursurile Facultății de Drept.
După obținerea doctoratului, întors în țară în anul 1919, Ionel Nicolaescu susține vremelnic cauza sporturilor, practicând în același timp avocatura, profesie tradițională a familiei.
Ca membru marcant al PNL, președinte al organizației județene Dâmbovița și membru al Comitetului Central al Partidului a desfășurat o susținută activitate parlamentară, aflându-se în trei rânduri pe listele de deputat. Astfel a luat cuvântul cu prilejul dezbaterii Legii Administrative din anul 1935 și ca raportor al bugetului Ministerului Cultelor și Artelor, legat de problemele acestui departament. Timp de 15 ani a funcționat în calitate de consilier economic permanent al Arhiepiscopiei București.
A activat în același timp alături de parlamentari prahoveni la ducerea la îndeplinire a unei opere obstești, capitale pentru târgovișteni, și anume terminarea liniei ferate Târgoviște-Ploiești.
Instaurarea regimului comunist în România a adus pentru ultimii descendenți ai familiei Nicolaescu un nemeritat cortegiu de necazuri. Ionel a fost evacuat din singura sa locuință pe care o poseda în Str. Aleea Alexandru nr. 4-12 din București, aceasta fiind naționalizată. A fost exclus din barou și arestat.
Soția și fiul său pe perioada detenției acestuia au fost supuși la un regim de sărăcie cruntă. Ca să se întrețină și să facă față cheltuielilor unei locuințe friguroase unde fuseseră mutați în Str. Hristo Botev, au fost obligați să vândă lucruri din casă la niște prețuri modice.
După detenție, Ionel Nicolaescu și-a găsit cu greu un umil loc de muncă la o cooperativă meșteșugărească, total necorespunzător studiilor sale, remunerat mizerabil, drept pentru care a fost obligat să vândă ultimele lucruri rămase după evacuarea din casă.
Cea mai mare nenorocire pe care a fost obligat să o înfrunte până la vârsta de 89 de ani a fost pierderea în anul 1968 a soției, foarte bolnavă și moartea prematură a unicului fiu Dinu, care s-a stins la vârsta de 53 de ani la Paris, în urma unei boli necruțătoare.
Ionel Nicolaescu își doarme somnul de veci alături de soția sa Margueritte la Cimitirul Bellu din capitală.
Oameni care au fost
Oameni care prin abnegație, dăruire, dragoste de țară au contribuit din plin la făurirea României moderne ca adevarați bărbați de stat. Dintre aceștia s-au numărat și cei din dinastia Nicolaeștilor.
Investiți cu funcții administrative și de stat, dovedind o pregătire profesională solidă, au pus în prim plan aducerea la îndeplinire a acestora cu cinste, responsabilitate, neprecupețind nici un moment din viata lor.
Nu au acumulat bogății, singura avere fiind iubirea de țară și neam.
În Cimitirul Central din Târgoviște există un mormânt părăsit, întrucât în țară nu se mai află nici un descendent al acestei dinastii. Supus nepăsării autorităților, în principal al organizației PNL Dâmbovița care ar avea obligația morală să se ocupe de locul unde își dorm somnul de veci fruntașii interbelici ai partidului, care au făcut cinste orașului și țării, așteaptă un minim semn al respectului și recunoștinței.
A consemnat, Catrinel Lăzărescu – Tănase
Un alt articol pe aceeași temă: https://turnul-cetatii.ro/catrinel-lazarescu-tanase-amintiri-despre-familia-nicolaescu/
