CATRINEL LĂZĂRESCU TĂNASE: “BUNICII MEI, IORGU ȘI ZOIA LĂZĂRESCU – AȘA CUM I-AM CUNOSCUT”

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

 

Am să încerc să vă relatez câteva aspecte din viața particulară a bunicilor mei, așa cum mi le amintesc din scurta mea conviețuire împreună cu ei, timp de zece ani (1944-1954).

Deși aveau posibilități materiale, aceștia duceau un trai simplu, modest.

Dintre rudele bunicului meu, provenite din comuna sa natală Bărbuleț, nu am cunoscut de-a lungul vieții mele decât pe finul Mocanu de care era foarte atașat. Lipsa contactelor cu rudele era cauzată de faptul că a părăsit localitatea la vârsta de șaisprezece ani, îndreptându-se mai întâi spre București, apoi spre Târgoviște, stabilindu-se definitiv aici după anul 1890, împreună cu străbunica Paraschiva și sora sa Anica.

Finul Mocanu cred că era văr de-al său, însă nu cunosc de ce grad. Locuia într-o casă cu curte, care există și astăzi pe strada Gimnaziului, vis-a-vis de moara lui Daffu.

Deținea o mică afacere, o cârciumă sau prăvălie, în prima cameră a casei cu ieșire în stradă.

Mi-l amintesc ca fiind un bărbat înalt, uscățiv, tip de englez, cu barbă. Rețin că purta cizme înalte din piele de culoare gălbuie.

Într-o iarnă, cred că aveam vreo cinci-șase ani, bunicul a înhămat calul la bobul ținut într-una din magaziile din curtea Vilei Zoia, alături de trăsură și șaretă.

M-a urcat în sanie și am pornit spre vie, proprietatea sa din Valea Voievozilor.

Era o iarnă feerică, ca-n basme, cu zăpadă sclipitoare care depășea un metru. Calul mergea în ritm cadențat, stimulat de clinchetul clopoțeilor înșirați pe o salbă care-i înconjura gâtul.

Ne-am oprit la poarta casei finului Mocanu pe care l-am urcat în bob. Am ajuns la vie. Casele erau înconjurate de livada ai cărei pomi erau încărcați de promoroacă.

În camera din stânga, dinspre povarnă, se afla o sobă țărănească. Bunicul a făcut focul cu lemne care trosneau. Când acestea s-au transformat în jar, a pus pe un grătar din sârmă groasă, bucăți de mușchi afumat de porc. Îmi amintesc că în momentul când s-au fript, emanau un miros care îmi zgândărea nările. Carnea reflecta un fel de steluțe de culoare turcoaz. Cred că în viața mea nu am mâncat ceva mai gustos, sau așa mi s-a părut atunci, poate și pentru că mă răzbise foamea. Bunicul și finul Mocanu s-au cinstit cu un pahar cu vin roșu, scos din pivnița casei de sus. Ne-am întors pe înserat acasă. Luna strălucea feeric, răspândindu-și razele palide pe zăpada care scarțâia sub copitele care tropoteau ritmic acompaniate de sunetul cristalin al clopoțeilor.

La proprietatea din Valea Voievozilor existau condiții proprice pentru petrecerea timpului liber. 

În câteva fotografii rămase peste timp, au fost imortalizate petrecerile pe care bunicii mei le organizau, invitând rude, prieteni, fini, care uneori se terminau cu hore încinse pe iarba din fața caselor.

Acestea erau izolate, așezate la poalele dealului. Pivnițele răcoroase ascundeau butoaie cu vin și țuică, iar aproape de fântâna care avea o apă foarte bună și rece ca izvoarele de munte, se afla un grătar mare pentru fripturi. Sub părul din fața casei, care rezistă și azi, se afla o altă pivniță cimentată, unde se conservau alimentele, căci nu existau frigidere pe vremea aceea. 

         Casa de jos era iluminată cu gaz aerian. În fața casei de sus exista un stâlp metalic foarte înalt (a dăinuit până în anul 2007) în vârful căruia era un felinar mânuit cu ajutorul scripeților. Acesta se aprindea noaptea pentru a furniza lumină în curte. Casa era străjuită de doi tei bătrâni, uniți printr-un podeț pe care se afla o masă cu scaune. Acesta făcea legătura cu prispa casei. 

         Curtea era decorată cu două vase mari din lut de circa un metru și jumătate, asemănătoare cu cele de tip dolium în care romanii, în antichitate, depozitau cereale. 

         Dincolo de păr, era heleșteul. Acesta avea izvor care primenea apa permanent. De aici, bunicul pescuia pește proaspăt. 

         Deplasarea de la Târgoviște se făcea cu trăsura sau șareta.

         Bunicii se gospodăreau aici, după principiile unei familii țărănești. Creșteau păsări (rațe, gâște, găini) .

Exista o curte special amenajată pentru păsări, comună cu grajdul vacii și un coteț cu multe cuibare. Urma o magazie cu pătul, unde se depozita fânul, apoi fântâna. În curtea de păsări, se afla un mic bazin cimentat, alimentat cu apă de la fântână printr-un tub, bazin unde se bălăceau rațele sau gâștele. 

         Vaca de rasă, care a luat un premiu la concursuri de profil, furniza lapte și brânză. Fructe se aflau din belșug – pere, mere, gutui, nuci, cireșe, vișine, caise, piersici, struguri, alune. Bunica făcea diverse dulcețuri și magiun, dintre care cele mai deosebite erau cea de trandafiri, cireșe amare, șerbet și peltea, care mi-au îndulcit copilăria. Își servea musafirii din cheseaua  (un recipient de porțelan) care nu lipsea niciodată din bufetul sufrageriei. Cheseaua o păstrez și astăzi. Pe ea scrie dulceață. 

         Toamna, opăreau prune pe care le uscau pe gratii din nuiele și făceau poame, obținute din tăierea merelor și perelor, pe care le puneau la uscat. Bunica era neîntrecută la întinsul foilor de plăcintă, cu care făcea ștrudel cu mere sau brânză.

         Pe retină am și acum înregistrată o scenă petrecută în bucătăria casei de la Târgoviște, unde încingea pe plită o tigăiță cu unt și untdelemn și cu o pană de gâscă pe care o înmuia mereu, ungea foaia. Băga apoi mâna pe dedesubtul foii și o întindea cu degetele. Operația se repeta până când cele două mese de bucătărie, puse cap la cap, se umpleau de o foaie subțire ca cea de țigară.

         Bunica era o bucătăreasă iscusită. Prepara mâncăruri care astăzi au cam dispărut. Una dintre ele era salata de melci, culeși din grădina de la vie. Îi opărea și folosea doar talpa cărnoasă, peste care adăuga usturoi verde, mărar, oțet și puțin untdelemn de măsline. Altă salată era cea de raci pe care-i îi pescuiam vii împreună cu bunica din bazinele halei (azi magazinul Mondial) care aveau ca pardoseală mozaic venețian cu pătrățele alb-negru. Îi opărea până când căpătau culoarea roșie. Piciorușele aveau un gust delicios.

         O altă mâncare era știuca umplută cu stafide, orez și verdețuri sau plachia de crap, cu sos abundent din ceapă și roșii. 

         Urma vânatul – friptură de iepure pus timp de două zile la fezandat într-un sos special pregătit. Apoi era împănat cu slănină și căței de usturoi.

         Limba cu măsline, de preferință de vită, era o altă delicatese pe care azi o prepar și eu. Să nu mai vorbim de purcelul de lapte la tavă care avea un gust minunat, căci pielea devenea aurie, crocantă.

         Vara luau masa fie sub părul din curtea vilei Zoia, chioșcul din arțar la fel cu cel de la vie care a fost furat sau în fața pivniței casei. 

         Bunicii nu se grăbeau, mâncau tacticos, circa o oră, o oră și jumătate. De obicei, dimineața mâncau ouă moi pe care le puneau în suporturi speciale, salată de vinete, pe care o pregătea bunicul, în care acesta adăuga ardei copți, tocați tot de el, brânzeturi.

         Bunicul se așeza la masă, atașându-și sub barbie un șervet de masă din olandă. 

         În ceea ce privește îmbrăcămintea, bunicul nu era pretențios. Se îmbrăca cu costum și cravată. În buzunarul de la vestă, avea un ceas de aur cu lanț. Acesta a fost furat cu prilejul evacuării lor din casă, de către comuniști. A rămas lanțul atârnat de vestă. În picioare purta ghete de culoare gălbuie, din piele fină, chevraux, încheiate cu nasturi cu ajutorul unei cheițe speciale pe care o păstrez. Peste ghete, ca protecție, purta așa numitele „ghetre” din postav alb sau bej. Acestea erau detașabile și se puteau spăla.

         Bunica avea în tinerețea ei pălării și rochii elegante, din materiale scumpe ca: moir, creppe de Chine, tafta. Am moștenit patru dintre ele: una din mătase ripsată cu ornamente din dantelă și mărgele, una din soir ecru (bej) una din mătase bleumarin cu mărgele, una din mătase neagră cu buchetele de flori albe.

         Cu mintea mea de tânără nesăbuită, le-am transformat în rochii de stradă, obișnuite. Păstrez totuși mărgelele și ornamentele. Bunicilor le plăcea muzica. Petrecerile de la vie erau acompaniate uneori de către lăutari. Când au fost la Paris, au adus un boit à musique (o cutie muzicală) care din nefericire are mecanismul stricat. O folosesc drept casetă de bijuterii.

Cântecul preferat al bunicului meu era:

 Colo-n vale-n grădiniță

Paște calul lui Gheorhiță,

Priponit de o garofiță.

                             Garofița s-a uscat

                            Calul lui Gheorghe a scăpat.

 Probabil că îi plăcea acest cântec și pentru faptul că numele Iorgu provenea de la numele Gheorghe.

         Am să scriu acum câteva rânduri și despre oamenii de serviciu pe care i-am cunoscut în copilăria și adolescența mea.

         În curtea caselor din Târgoviște, respectiv vila Zoia și casa cu ieșire în strada Dițescu Stan (fosta Curcubeu) , se aflau un grajd și două magazii care adăposteau calul și mijloacele de transport recte, trăsura, șareta și sania (bobul) . De hrănirea și îngrijirea calului, se ocupa Costică, un grăjdar uscățiv, cu ten tuciuriu, mic de statură, în jur de treizeci și cinci de ani. Se spunea despre el că este „ciupit”. Acesta dormea în fânul depozitat în podul uneia dintre clădirile din strada Ditescu Stan, la parter având o cameră și un garaj.

         Uneori seara, din pod se auzeau cântece interpretate vocal de Costică, acompaniat de un fel de țambal pe care și-l confecționase singur.

         Îl amintesc și pe Nea Dumitru Safta, originar din Gheboieni, care locuia permanent la proprietatea din Valea Voievozilor, asigurând paza și lucrările agricole necesare. Era căsătorit având și vreo trei băieți. Nevasta sa era interesată numai de încasarea salariului. Venea periodic de la Gheboieni și lua banii, el neoprindu-și niciun leu. Era o femeie antipatică, mică de statură, cu un ten negricios, drept pentru care bunica o poreclise „Neagra”. Nea Dumitru a fost un om blând, muncitor, devotat familiei și foarte priceput. A supraviețuit până în anii 1973 când s-a retras acasă la el la Gheboieni. Eu îl pomenesc mereu la Sfânta Liturghie. 

Ultima despre care o să relatez este Leana Cobianu. A moștenit-o mama din familia bunicii mele Zoia. Se plimbase pe la familia unei nepoate a bunicii, Mala Meșină și a fratelui acesteia Mielu Ionescu.

         Era originară din Manga (Pietrari) . Mică de statură, maxim 1,45m, cu o figură de maimuțică, cu nasul adâncit exact ca la primate, ușor retardată, dar care uneori te uluia cu șiretenia. Nu era în stare să facă nicio treabă ca lumea, dar iubea copiii, căci mintea ei rămăsese tot de copil. Știa să le vorbească, să le cânte și să-i legene.

         Aceste calități au dus la tolerarea ei în familie câteva decenii. A fost un “câine credincios”, alături de ea, eu și fratele meu Adrian, ne-am petrecut copilăria și apoi adolescența într-o perioadă când mama era extrem de ocupată, având două servicii, venind doar noaptea acasă.

         Ne spunea povești îngrozitoare din copilăria ei, majoritatea cu Necuratul, pe care pretindea că l-a văzut cocoțat pe acoperișul școlii din Manga, asupra căruia copiii aruncau cu pietre. 

         L-a iubit enorm pe fratele meu Adrian, pe care l-a legănat când avea câteva luni, socotindu-l băiatul ei.

         A murit în primăvara anului 1985. Am îngropat-o lângă bunicii mei la Cimitirul Central. Mama care i-a supraviețuit doar câteva luni, a îngrijit-o cu mult devotament deși a terorizat-o noaptea doi ani. Avea peste 92 de ani.

         

Am să relatez acum câteva aspecte legate de prieteniile pe care le-au avut bunicii mei de-a lungul vieții și faptul că și-au facut numeroși fini de cununie sau botez.

Dintre prieteni, îmi amintesc foarte bine pe doctorul Samuel Iacobsonn. Acesta avea conac la Bărbuleț unde și locuia. De curând, mergând să filmăm biserica și monumentul eroilor în vederea introducerii acestora în filmul făcut de către TV Columna despre bunicul meu, am reperat conacul poziționat vis-a-vis de biserică. A fost restaurat dându-i-se după părerea mea un aspect total nereușit. 

         Familia Iacobsonn era după unii de origine germană, după alții lituaniană. Nu se știe cum și când au ajuns în România. 

         Doctorul era un om înalt, cu o figură distinsă, spiritualizată. Poposea la bunicul meu, unde lua masa și dormea o noapte, mânat de anumite treburi la Târgoviște. Alături de bunicul, s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Stelea. Îmi amintesc că venea cu o geantă de voiaj din piele fină. Într-unul din bilețelele pe care tata le trimitea acasă de la Brașov când era elev la școala primară și gimnazială de băieți, confirmă că a primit pachetul cu mâncare, trimis de către bunici, adus de doctorul Samuel Iacobsonn.

         Alți prieteni ai bunicului de care îmi amintesc au fost: Vasile Daffu, Iorgu Baronide, Curelea, care au avut și ei mori pe „iazul cel bătrân” , Săndulescu, Faibovici. 

         Cei mai buni prieteni cu care au făcut excursii în țară și în străinătate, au fost soții Nicolache Dimitriu. Aceștia au avut cofetărie în centrul vechi, pe strada Libertății și pe strada Brătianu, în apropierea casei noastre. Mașerica, cum i se spunea doamnei Dimitriu, era o femeie elegantă, veselă, ușor teatrală. Fiecare propoziție începea cu formula de adresare ma chére. De aici, porecla de Mașerica.

         Altă prietenă a bunicii era doamna Mihalcea, vecină cu casa noastră, soția negustorului Mihalcea Teodorescu, părinții prietenului din copilărie și tinerețe al tatălui meu, fotograful Sandu Teodoescu, care a studiat inginerie timp de doi ani la Liége. Avea un atelier foto.

         Dintre fini, cei mai apropiați au fost Filofteia și Vasile Nicolescu, proprietarul hotelului București, Sandu Panaitescu, negustor de blănuri, Aurică zis Pielaru, care avea un magazin de fierărie vis-a-vis de Biserica Târgului.

         Deși au muncit din greu, bunicii mei au trecut prin multe încercări, chiar prin unele momente de cumpănă, în perioada interbelică.

         Începând cu anul 1931, în plină criză mondială, a debutat și declinul economic al bunicilor mei, fiind sufocați de cheltuielile enorme cu școlarizarea tatălui meu ca student la Grenoble și Geneva, când afacerile mergeau prost. La un moment dat, bunicul s-a asociat cu un fost salariat, Stelică Oprescu. În anul 1931, a radiat firma vânzând acestuia inventarul, întrucât nu mai făcea față cheltuielilor, fiind și în vârstă de 70 de ani.

         Din corespondența păstrată în familie, dintre bunici și tatăl meu student, reiese frământarea lor de a face rost de bani. Se punea la un moment dat problema vânzării proprietății din Valea Voievozilor și a unei case despre al cărui amplasament nu am cunoștință.

         Taxele de școlarizare și întreținere la pensiuni particulare, se ridicau la circa 2000 de franci francezi, o sumă foarte mare pentru acele vremuri. Începând cu anul 1940, cinematograful a fost închiriat fostului învățător Gheorghe Popescu. După anul 1940, restaurantul a fost și el închiriat negustorului Moise Ionescu până în anul 1948, când a devenit restaurant de stat.

         La distrugerea totală, a rezervelor pentru „ani negri” , a contribuit și nenorocirea care s-a abătut asupra familiei, în anul 1944, pricinuită de jaful făcut de trupele sovietice „eliberatoare” la proprietatea din Valea Voievozilor, pe care am să-l descriu pe larg. Au suferit o pagubă capitală uriașă, prin depozitarea în două lăzi mari din lemn, a tot ceea ce era mai de preț: bijuterii, bani, tacâmuri de argint, haine, lenjerie pe care le-au ascuns în fânarul de la vie. S-au gândit că acolo era un loc mai sigur față de Târgoviște, unde în noiembrie 1916 mai suportaseră distrugeri mari din partea armatei germane de ocupație.

         Cineva, un rău voitor, a dirijat coloana armatei rusești de pe șoseaua principală spre proprietatea bunicilor care era izolată, situată la poalele dealurilor.

         Soldații ruși au spart lacătul de la pivnițe cu pistolul și s-au îmbătat “ca porcii”, așa cum făceau de obicei pe unde poposeau (vezi proverbul românesc: „unde calcă muscalul, iarba nu mai crește).

         Au amenințat-o pe mama cu pistolul, pe care i l-au pus la tâmplă, smulgându-i din mâini aparatul nemțesc de fotografiat. Au jefuit toată cămara din casa de sus, aprovizionată cu conserve, mezeluri, brânzeturi, au furat tot ceea ce se afla în lăzile din fânar. Mama mi-a povestit toate aceste scene și faptul că printre soldați se afla și o femeie „vivandieră” îmbrăcată în rochie de mireasă (probabil că nu cunoștea ocazia cu care se îmbracă rochia albă).

         După retragerea lor, mama mai culegea din iarbă câte o linguriță, un ;ervet de masă din olandă, scăpate în graba lor. 

         După naționalizare, bunicii ca să se întrețină și să facă față cotelor uriașe puse de comuniști pentru proprietatea din Valea Voievozilor, au început să vândă mobilă și obiecte din casă la prețuri derizorii.

         Am să închei cu o amintire care mi-a rămas pregnant în memoria vizuală. Era cred prin vara anului 1944. Mă întorceam după-amiaza de la vie împreună cu bunica în ;aretă. Aceasta traversa prin vadul Ialomiței întrucât nu exista pod, ci o punte din lemn, pietonală, nesigură care se balansa. Ridicându-mi ochii spre aceasta, atunci când traversam Ialomița, am văzut pâlcuri de răniți, unii în cârje, alții bandajați la cap, care staționau pe punte și priveau apa. Proveneau de la Spitalul Militar, amenajat provizoriu în incinta Liceului Ienăchiță Văcărescu. Scena m-a impresionat teribil, m-a cuprins chiar un fel de teamă. Bunica a simțit că sunt speriată și mi-a explicat ce se întâmplase cu oamenii aceia. Ieșiseră și ei să respire aer curat, să scape pe moment de atmosfera din spital. 

         Bunicii mei au murit în anul 1954, bătrâni și bolnavi. După o muncă de-o viață, la bătrânețe au avut parte de multă amărăciune și de o existență precară.

Articol scris de: Catrinel Lăzărescu Tănase

Catrinel și bunicul, Iorgu Lăzărescu

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn