Era sfârșit de toamnă a anului 1962. Casa de Cultură Târgoviște avea, pe lângă trupa de teatru de amatori și o orchestră de muzică populară. În perioada pe care o evoc aceasta era dirijată de domnul Cucu Bănățeanu care, în vederea creșterii popularității și prestigiului formației, a sugerat conducerii instituției ideea de a o invita pe Maria Tănase ca solistă, în vederea susținerii unor concerte în oraș și întreprinderea unui turneu în județ. Conducerea a dat curs invitației, iar aceasta a acceptat. Urma să sosească în curând însă organizatorii „dădeau din colț în colț” întrucât fondurile de care dispuneau erau insuficiente pentru plata colaboratorilor, a cazării, etc. Atunci domnul regizor Ion Vasiliu m-a chemat la el explicându-mi „jena financiară” prin care trecea instituția, rugându-mă insistent să accept s-o găzduiesc pentru cca două săptămâni (bine-nțeles „pro bono” – nici nu se punea altfel problema – era o onoare pentru mine – casa noastră fiind foarte aproape, la cinci minute de Casa de Cultură). Am acceptat cu mare bucurie. În curând a sosit „Marea doamnă” însoțită de celebrul acordeonist Fărâmiță Lambru și de Minodora Nemeș. Le-am instalat în dormitorul meu pe amândouă, urmând ca eu să împart camera cu mama.
Doamna Maria s-a acomodat imediat cu noul mediu în care a fost găzduită, împărțind patul cu Minodora, urmând ca eu să împart o altă cameră cu mama. Minodora era o copilă frumoasă, șatenă spre blond. Figura îi era încadrată de două cozi groase, împletite -așa cum își împletesc părul fetele de la țară, care-i cădeau pe piept până aproape de talie. Avea un glas minunat, cristalin. Doamna Maria mi-a povestit că a descoperit-o, se pare, undeva prin părțile Banatului, trăitoare într-o familie săracă, luând-o sub oblăduirea sa, tratând-o ca pe o fiică, ea neavând copii. Când a descoperit-o era foarte timidă, lipsită de deprinderea de a mânca civilizat, de exemplu înainte de a înghiți o bucată de mămăligă, o strângea și frământa în mână, probabil ca să se răcească. Relatarea a fost însoțită de imitarea gestului pe care-l făcuse Minodora. Aceasta era, însă o fată foarte isteață, a învățat repede comportamentul orășenesc, însușindu-și în timp record cele învățate de la ocrotitoarea sa. Am petrecut clipe de neuitat împreună, dânsa fiind înzestrată cu un umor spumos, reconfortant. Doamna Maria avea monturi care au chinuit-o toată viața. Se văita tot timpul de dureri ale picioarelor, de aceea pășea prin casă pe covor în picioarele goale, fără papuci. Dimineața mă ruga să-i fac o cafea „duuulce, duuulce și subțiiiire” prelungind cuvintele, sugerând astfel că aceasta nu trebuie să conțină multă cofeină, ci doar o linguriță de cafea. Odată mi-a cerut să-i gătesc un sote din ficat de vită cu multă ceapă, aromat cu piper și foi de dafin pentru că, spunea dumneaei, așa-l mânca la mama acasă în Mahalaua Cărămidarilor. Îmi povestea cu duioșie despre sora sa, Aurica și despre nepotul său. Avea un haz nebun, folosind uneori un limbaj „colorat”, dar acesta o prindea foarte bine, nu te deranja câtuși de puțin. Mi-a povestit odată o întâmplare petrecută în foaierul Teatrului „Tănase” a cărui angajată era. A rămas celebră generozitatea, uneori exagerată, a „Marii Doamne” – generozitate de care mulți profitau. Grație acestei calități rămânea mai totdeauna fără bani, deși câștiga foarte bine. Într-un moment de „criză financiară” s-a hotărât să-și vândă „Cațaveica”, așa cum numea dânsa o haină pentru iarnă lungă până la glezne, din catifea verde „otravă” căptușită cu blană și bordată de sus până jos cu vulpe roșcată. A dat „sfoară-n țară” și-n tot teatrul s-a zvonit că doamna Maria își vinde celebra haină. S-a prezentat în fața ei o „fâță”, așa cum a numit-o dumneaei, care făcea parte din corpul de balet, despre care toată lumea știa că era întreținuta unui domn sus pus din înalta societate bucureșteană. S-a apropiat de dânsa adresându-i-se: „Coană Mario, am auzit că-ți vinzi Cațaveica! Vreau s-o cumpăr eu!” Dânsa a privit-o un timp, a măsurat-o de sus până jos și apoi i-a răspuns: „-Nu ți-o vând fă, ție, nu ți-o vând!” – fără nicio explicație. Mi-a spus că n-a vrut să i-o vândă întrucât în ultimul timp își sfida colegele, își „luase nasul la purtare” de când căzuse în grațiile domnului misterios. Până la urmă s-a răzgândit, n-a mai vândut-o, dovadă fiind faptul că o avea cu dumneaei la Târgoviște. Îi plăcea să stea de vorbă cu mama după ce aceasta se întorcea de la serviciu până la plecarea sa la concerte. Își povesteau reciproc necazurile prin care trecuseră în viața lor. Într-una din zilele când făcea repetiții, doamna Maria s-a pomenit în față, răsărind din culise, cu un tânăr slăbuț, blond despre care a aflat ulterior că era muncitor la Uzina de Utilaj Petrolier și că era originar din Perșinari. Tânărul nu era altul decât Ion Dolănescu. Acesta a rugat-o să-l asculte cântând și să-i emită o părere. Doamna Maria l-a ascultat, i-a dat câteva sfaturi și i-a spus s-o caute la București pentru a vedea ce poate să facă pentru el. Am aflat de la cei care o însoțeau în turneu că a mers și el de vreo câteva ori s-o mai asculte, dar din cauza faptului că aceste concerte se terminau târziu în noapte, nu mai avea niciun mijloc de transport spre casa părintească de la Perșinari, căci era navetist. De aceea rămânea să doarmă, grație bunăvoinței paznicului, pe pianul de concert așezat pe scena Casei de Cultură, învelindu-se cu un „pantalon” (perdeaua care maschează culisele). Timpul a trecut fulgerător de repede, turneul a luat sfârșit. A sosit și ziua despărțirii. Ultimul concert a avut loc la Târgoviște, într-o duminică și a ținut până noaptea târziu. Doamna Maria a sosit acasă la noi însoțită de Minodora și Fărâmiță Lambru. Era acoperită de buchete de flori, semn al prețuirii pe care i-au acordat-o târgoviștenii. Trecuseră pe la Restaurantul „Bucegi” și luaseră cina. Fărâmiță s-a instalat la pianul care se afla în salonul cu balcon al casei noastre și a început s-o acompanieze pe doamna Maria. Toată noaptea având chef nebun de a cânta, a interpretat chansonete franțuzești cu un accent impecabil. Avea, totuși un glas răgușit care prevestea nenorocirea care avea să vină. Fărâmiță a rezistat și el eroic, deși era bolnav, suferise o operație grea de neoplasm gastric și avea montată o fistulă. Vraja nopții s-a rupt întrucât se făcuse 5 dimineața, iar la ora 6 aveau tren spre București. Am comandat un taxi. Ne-a îmbrățișat afectuos, îndelung pe mine și pe mama, mulțumindu-ne pentru ospitalitate și reiterând invitația de a o vizita la București, la locuința sa din strada Popa Nan. Nu mi-a dat prin cap să imortalizez aceste clipe memorabile. N-am simțit atunci că, de fapt a fost îmbrățișarea cea de pe urmă. Ne-a lăsat casa inundată de flori roșii.
În mai 1963 (nu-mi amintesc perfect, știu că era spre vară) am ajuns prin București cu diverse treburi și m-am gândit să-i fac o vizită, aflându-mă în apropiere. Am poposit în fața unei casei aflate pe colț, cu o bucată mică de curte, plină de flori. Am urcat câteva trepte. Fațada era alcătuită din geamuri mari dispuse de sus până jos formând un perete străjuit de iederă. Am sunat și m-a întâmpinat voioasă Minodora care m-a recunoscut de-ndată. Imediat a apărut un domn mai în vârstă, cam la 60, 65 de ani, scund, subțirel, cu un ten măsliniu și cu un nas pronunțat acvilin, coroiat cum se spune în popor. Era domnul Clery Sachelarie, soțul doamnei Maria, căruia atunci când i-am zis cine sunt, înclinându-se ușor, mi-a sărutat mâna protocolar spunându-mi: „ Maria mi-a povestit despre dumneata”. Am intrat într-un hol mare, spațios, de circa 25 de m pătrați, pe pereții căruia m-a frapat galeria de tablouri reprezentând schițe de costume – color, pe care le-a purtat doamna în concerte și spectacole de-a lungul vieții. În stânga se afla un șemineu în fața căruia trona un vas imens de lut de cca un metru douăzeci, lat, de forma vaselor romane de tip „dolium” în care aceștia depozitau cereale. Domnul Clery mi-a spus că în acel vas se aflau petalele florilor pe care doamna Maria le primise de-a lungul vieții, de la admiratori. În dreapta vasului se afla o ușă al cărui prag, pășindu-l, te introducea în dormitor. Acesta avea un geam simpu, prin care se zărea străduța care cădea perpendicular pe strada Popa Nan. Am reținut doar două lucruri: patul dublu și icoana care veghea somnul doamnei Maria, înconjurată de un șirag alcătuit din boabe de porumb la capătul căruia, sub icoană, atârna un crucifix. Mi-a spus că din păcate doamna nu este în București, se află în turneu în Oltenia și că se întoarce după două săptămâni. M-a invitat cu deosebită amabilitate simplu, neprotocolar, să luăm prânzul împreună, pregătit de către Minodora. Am plecat acasă oarecum descumpănită căci nu reușisem să o revăd pe doamna Maria, dar în același timp, fericită că am avut privilegiul de a pătrunde în intimitatea unei mari artiste, a cărei imagine va dăinui peste veacuri. Vestea morții sale intempestive a căzut ca un trăznet asupra mea, căci în puținul timp petrecut împreună am îndrăgit-o foarte mult ca om să nu mai vorbim ca artist. Cred că nu există cineva care a cunoscut-o îndeaproape să nu fi fost cucerit de farmecul său aparte, irezistibil care emana din toți porii.
M-am decis să particip negreșit la înmormântare. Am luat trenul, am coborât în Gara de Nord parcurgând pe jos Calea Griviței și o parte a Căii Victoriei unde m-am oprit căci platforma dintre Ateneul Român și Palatul Regal era total blocată. Mii de oameni ocupaseră spațiul până în fața Teatrului Tănase, în holul căruia fusese depusă, și dincolo de el precum și străzile laterale. Spectacolul era impresionant, mai ales că la difuzor se auzeau cântece interpretate de Marea doamnă a cântecului românesc. Oameni cu lacrimi în ochi, veniți din toate colțurile țării, cu flori și lumânări aprinse în mâini, ținuseră să-i aducă un ultim omagiu inegalabilei și de neînlocuit, acelei care a fost Maria Tănase. Am plecat acasă mulțumită, totuși că măcar cu gândul am reușit să fiu aproape de ea.
Au trecut de atunci aproape 60 de ani, ani care n-au reușit să-mi șteargă din memorie zâmbetul său fermecător prin care-și punea tot sufletul pe tavă, dar mai ales pofta nesățioasă de a cânta în noaptea aceea magică, ca și când ar fi fost recitalul de adio.
„Să-i fie somnul lin și îngerii aproape!”
Articol scris de doamna prof. Catrinel Lăzărescu Tănase
22 iunie 1963
