Târgoviștea de la 1900. Cum s-a construit Centrul Vechi!

Facebook
Twitter
LinkedIn

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, orașul Târgoviște își lepăda vechea haină medievală, îmbrăcând una nouă, de croială capitalistă. În epoca cuprinsă între anii 1870-1900 s-a reconstruit centrul orașului, cu mulțimea lui de prăvălii, depozite de mărfuri și ateliere meșteșugăreștii

           Cunoscut astăzi cu denumirea de Centru Vechi, centrul negustoresc al orașului, atât cât ne-a mai rămas din el, își are originile în perioada de sfârșit al secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când întreg orașul s-a dezvoltat în jurul Oborului de Săptămână din fața Mitropoliei. Timp de mai bine de 50 de ani, toate construcțiile care au apărut în zonă au fost supuse unor reguli stricte de urbanism care vizau atât alinierea la stradă, materialele de construcție cât și destinația imobilelor care urmau a fi construite, fapt care a păstrat în armonie perfectă zona comercială a orașului, cu prăvălii, hanuri și localuri. Documentele de arhivă din cadrul Arhivelor Naționale, filiala Dâmbovița,  Fondul Primăria Târgoviște, perioada 1870-1924, ne permit o privire de ansamblu asupra construcțiilor care au apărut în zona cea mai importantă a orașului, dominată de clădiri cu destinație comercială, complet diferită de zonele cu case de locuit, unde terenurile erau generoase și permiteau grădini ample. Nu a fost ușor nici în acele vremuri ca localnicii să se supună acelorași reglementări de urbanism, dar, după cum vom veda în cele ce urmează, înfrumusețarea orașului a fost prioritară atât pentru autorități, cât și pentru cetățeni.

Referiri la Regulamentul Urbanistic al Comunei apăreau în cazul fiecărei autorizații de construire, ori atunci când se constatau încălcări ale acestor prevederi. În lipsa Regulamentului, ( pe care nu am reușit să-l identific ca atare în arhive), putem să reconstituim câteva dintre prevederile acestui document pe baza a ceea ce li se impunea cetățenilor care doreau să ridice noi construcții și nu în ultimul rând, constructorilor, direct. În mod clar, nu construia nimeni unde și cum voia!

Înaintea demarării șantierului, chiar după obținerea așa-zisului bilet, adică a autorizației eliberată de Primărie, proprietarii și constructorii erau obligați să aștepte vizita pe șantier a inginerului comunal care dădea alinierea. Prin aceste alinieri s-a reușit ca într-un interval de câteva decenii orașul să capete înfățișarea unui Centru Târg veritabil, cu un front de clădiri aliniat perfect stradal. Pe lângă aliniere, Regulamentul impunea utilizarea unor materiale specifice pentru anumite zone, spre exemplu, în zona cea mai bună a orașului, marcată cu Ocolul I, nu erau admise clădiri din paiantă, acestea abia era permise în Ocolul II, dar și acolo cu condiții. Astfel, potrivit Regulamentului Comunal, uneori avea chiar denumirea de Regulament de înfrumusețare al orașului, clădirile din ocolul II se puteau construi și cu zidărie în paiantă în următoarele condiții: fundația să fie din zidărie de beton sau cărămidă cu adâncime de 0,60 de metri, peste fundație se ridica un soclu de trei trepte sau 0, 51 m, apoi prăvălia care la fața străzii trebuia să fie cu 0,15 m mai sus de suprafața trotuarului. Înălțimea tavanelor considerată de la suprafața pardoselei trebuia să fie de 3 metri. Lemnăria din paiantă trebuia să fie bine ascunsă în zidărie și să fie realizată din materiale de cea mai bună calitate. Învelitoarea trebuia să fie din metal.1

În ceea ce privește gardurile, nici acestea nu puteau fi făcute după bunul plac al proprietarului. Pe strada Câmpulung, spre exemplu, împrejmuirea trebuia să se facă din uluci de scânduri bine garnisite.

În Ocolul I regulile erau cu siguranță mult mai aspre, aici fiind permise doar clădiri de zid din cărămidă, învelite cu metal. Să vedem, în cele ce urmează, care sunt clădirile ce urmau a fi edificate în zona Centru Târg.

În mai toate documentele referitoare la aprobarea de noi construcții, Primăria comunei face trimitere la Regulamentul Comunal. Alinierea construcțiilor, în aparență simplă, se dovedea destul de greu de implementat, mai ales că linia dreaptă era și aceasta interpretată după cum le convenea mai bine unor târgovișteni. Redăm în continuarea povestea unei petiții din al cărei conținut s-ar fi putut inspira și Caragiale pentru descrierea unor moravuri din epocă.

Supărați, opt locuitori din vecinătatea celei mai de vază răspântii a Târgului, adică intersecția dintre strada Libertății și strada Eliad, au trimis o petiție la Primărie, în mai 1885. După ce s-au plânsRegulamentul Comunal nu s-a văzut publicat în vreo foaie, fapt care îngreunează și prezenta cercetare, reclamanții, susțineau că au căutat „înadins” și au luat la cunoștință de prevederile lui, spunând că până și omul cel mai simplu, neștiutor de carte, l-ar înțelege, întrucât alinierea despre care se tot vorbește nu-i altceva decât o linie dreaptă.

Cum dar se face că la locul D-lui Dimitriu Nicolaescu din orașu, strada Libertății și Eliad se face o ne-alinie contra regulamentului. Zicând aceasta n-avem nimic de zis contra inginerului comunei și a domnului consilier asistent, căci domniele lor cunoscând că operațiunea efectuată nu este în marginile espresului Regulament zice, spre a nu se jigni interesele reclamantului și acelea de îmfrumusețări și poziția domnului Nicolaescu (spirit conciliant) de care nu trebuie a se ține seama în împrejurarea de față hotărăște a se construi pe o linie strâmbă prăvălia reclamantului fapt care ne lezează în mod simțitor căci spre centru n-am mai putea vedea alt decât bragaginarii D-lui căpitan Dobrescul.”.

Semnatarii petiției contestau vehement aceas lucrare pe baza dreptului lor de proprietari pe partea stângă a străzii Eliad, solicitând să vină la locația cu pricina întreg onor Consiliul sau Comisia Tehnică, care să vadă și rezolve acest diferend în marginile Regulamentului. Dacă însă și dumneavoastră, onorat Consiliu, găsiți bună înlocuirea sus citatului Regulament prin spiritul conciliant, apoi anticipandus declarăm că singuri pe linia hotărâtă cu putere de la noi având la spate reazăm Regulamentul .”2

Să nu se uite, onor că aici este cea mai principală și cu vază răspântie a Târgului, adăugau ei, menționându-i în final și pe consilierii Stelian Dudău și Grigore Ionescu, aceștia neavând voie să ia parte la analiza petiției în cauză întrucât domnul Dudău era nașul părții reclamate, iar domnul Ionescu face cu reclamantul tratative de a trece pe seamă-i locul în litigiu, „și dacă nu ne înșelăm a și terminat.3

Primăria a luat act de doleanțele semnatarilor acestei petiții, ceea ce a atras la scurt timp reacția proprietarului reclamat care a scris Primăriei o adresă în care și-a exprimat nemulțumirea despre cum s-a făcut alinierea, inginerul comunal impunându-i să retragă construcția de la stradă cu opt palme, iar aceasta nu era în conformitate cu regulamentul, susținea păgubitul, ci ca urmare a demersurilor făcute de domnul Ștefan Panaitescu de care urmează a fi influențat ca unul în calitate de soră cu proprietara unei prăvălii de alături a cărei poziție reclamă a sta locul meu vizavi, mi se aduce diferite piedici.

Ce-i drept, oricând se putea trezi un proprietar cu o reclamație la Primărie pentru încălcarea normelor de înfrumusețare a orașului. Nu doar proprietarii, ci și chiriașii. Astfel a fost pârât Ion, chiriașul Hanului Galben pentru că în curtea Hanului construise o mică prăvălie cu funcțiune de potcovărie. Considerând că nu se cade ca pe o stradă principală a orașului să se găsească o potcovărie, un târgoviștean a reclamat la Primărie situația constatată, precizând că „în ocolul I și încă pe o stradă din cele principale ale orașului cum este aceea nu este permisă o potcovărie, ele având un loc destinat tot în acest ocol, dar la extremitatea lui.”4 Primind raportul inginerului comunal care arăta că „numitul construiește acolo o caricatură, nu o clădire”, primarul a dispus luarea de măsuri pentru a se opri cu desăvârșire orice lucrare la acel punct până la al doilea aviz. Deplasându-se acolo, G. Popescu, „comisarul polițienescu”, a constatat că arendașul Ion Andrescu refuza să desființeze „învelitoarea ce au făcut la maghernița prăvăliei de fierărie din curtea acelui han” întrucât dumnealui are bilet (autorizație) de la Primărie, iar dacă totuși Primăria vrea să o desființeze să trimită tot Primăria oameni pentru asta.

Regula de bază era pe atunci că Primăria se află în serviciul cetățenilor, nicidecum invers. Dovadă este și faptul că inginerul comunal era obligat să meargă în teren pentru a face alinierea construcției a doua zi după ce solicitantul depunea cererea. Asta până când la una dintre cereri, inginerul comunal a constatat că nu era nimeni la adresa respectivă pentru a face alinierea, întrucât proprietarii casei erau plecați la vie. Supărat, acesta a cerut consiliului comunal să nu mai primească cereri decât dacă acestea sunt depuse cu opt zile mai devreme. Ulterior, Consiliul Comunal a luat act de solicitarea inginerului însă tot nu s-a respectat termenul indicat de acesta, fiind ales un termen de trei zile până la demararea lucrărilor de aliniere de către inginerul comunal.5

În februarie 1877, Grigore Gavrilescu, proprietarul Hanului Galben cerea autorizație de la Primărie pentru a efectua reparații la învelitoare și pe alocuri de tencuială, la proprietatea sa situată în suburbia Stelea. Lucrările vizau schimbarea învelitorii grajdiului și repararea împrejmuirii curții acelui han.6 Inginerul Primăriei trimis să inspecteze lucrările propuse a se realiza precizează în raportul său că la împrejmuire reparația se făcea cu tencuială de var hidraulic sau var alb. De asemenea, anumite reparații de tencuială și schimbarea învelitorii cu una din metal erau prevăzute și la clădirea hanului, notând că etajul era din zid, nu din paiantă, dar în bună stare.7 O reclamație depusă la Primărie, în care se specifica faptul că domnul proprietar Grigore Gavrilescu nu respectă întocmai lucrările prevăzute în autorizație, face ca inginerul primăriei. I. Kulle, să meargă din nou pe șantier, însă de data aceasta consemnează în procesul verbal întocmit faptul că etajul era din paiantă, nu din zid, iar parterul din zid masiv se afla în stare foarte șubredă.”Partea de jos (etajul I) de zid masiv fiind la soclu în putrefacție devenit, nu mai pote primi adăogiri de cărămidă, căci prin acesta își pierde echilibrul. Că binaua fiind în ocolul I și neîntrunind dispozițiunule Art. 4 din regulamentul comunal de a se repara cum au început domnul Grigore Gavrilescu, nu se pote acorda acea permisiune.8

Biță Georgescu, cerea aprobare în anul 1887 să construiască două prăvălii în mahalaua Stelea. Așa cum era obiceiul, nu se putea construi nicio casă la drum fără alinierea dispusă de inginerul Primăriei. Astfel, în cazul acesta, inginerul I. Kulle a stabilit că „alinierea noilor prăvălii se va face în linie dreaptă cu clădirea domnului Ghiță Gavrilescu, alinierea din strada fără numire la comună spre strada Industriei din colțul caselor lui Moise Voiculescu, linie dreaptă până în țărușul bătut lângă felinar, rămâind strada la acest punctu de 12 metri și 21 centimetri, din zidul hotelului domnului Marin Ivănescu.9

Toma Papazoglu deținea în anul 1887 o cafenea pe strada Libertății. O făcuse din nou cu un an în urmă, clădire din zid masiv, învelită cu metal. Dorea acum să mai adauge încă un etaj.10

Tot pe Libertății dorea să-și construiască o prăvălie și Cristea Tasovici, comersant din Târgoviște, respectiv prăvălie la fața oborului și camere în interiorul curții, precum și „una odae în fundul curței alăturată cu prăvălia cea veche”.11

În anul 1889, Iorgu Constantinescu cerea aprobare pentru a construi o prăvălie cu două etaje și pivniță pe strada Industriei, o construcție de zid masiv învelită cu metal.12 Inginerul comunei Târgoviște, Ion Bărbulescu, mergând la fața locului pentru a face alinierea, dispune să se urmeze începând de la Nord aceeași linie dreaptă cu prăvălia dotală a domnului I. Stematiu fiul, iar la sud, aceeași linie cu prăvălia domnului Dimitriu Constantinescu.”13

Tot în anul 1889 cerea aprobare și G. Constantinescu pentru a împrejmui cu grilaj de fier curtea prăvăliei sale situată pe strada Progresu, precum și de a face o polată de scânduri învelită cu metal, pentru conservarea fierăriei și un pavilion de scânduri învelit cu metal în interiorul curții. 14

Potrivit dispozițiilor inginerului comunal împrejmuirea trebuia să se facă cu grilaj de fier bine lucrat pe linia dreaptă dintre colțul zidului gangului proprietății la vest și colțul prăvăliei domnului Alecu Predescu la est.”15

O solicitare mai aparte ne oferă informații despre existența unor pivnițe vechi la casele mai vechi din oraș, dar și despre obiceiul de a construi o casă nouă deasupra unei pivnițe existente pe teren. În cazul de față nu s-a aprobat acest lucru, considerându-se că pivnița veche nu se afla în stare bună.

Pentru că în urma adresei dumneavoastră cu numărul 999/89; o cameră și o latră (probabil latrină) ruinate din curtea prăvăliei interzisei Profira Grigore a căzutu josu de timpu precedentu, vă rog cu onor ami da cuvenita permisiune spre a face o magazie și o latră provizorie de scânduri și lemne învelite cu metalu spre a nu întâmpina pagubă administrației ce am.” Semnează tuttore, G. M. Negoescu.16

Inginerul Comunal s-a deplasat conform obiceiului, la locația respectivă concluzionând că reclamantul trebuie să construiască această dependință (cuhnie), din zidărie masivă și cărămidă cu var și nisip în grosime de unu și jumătate cărămidă, învelită cu fier, având un stil modern și fără să fie ieșită la stradă. Dacă construcția se va ridica tot pe pivnița veche, aceasta se se refacă, nefiind destul de solidă proprie pivniței.17

Pe strada Libertății, Elie Angelescu dorea să facă prin 1889 anumite modificări la prăvăliile pe care le deținea acolo, în primul rând voia să schimbe forma în camere de locuit, înlocuind obloanele de prăvălie cu uși și ferestre, construirea unei marchize la antreu, precum și îndreptarea colțului prăvăliei în unghiuri drepte.18 Primăria a aprobat modificările prin adresa emisă la data de 22 aprilie 1889.

În 1889, noul inginer al comunei, italianul Mario Pascuale propunea Primăriei ca de acum înainte, proprietarii care depun cereri pentru a primi autorizații de construire să depună și o copie a planului construcției pe care doresc să o facă.

Subsemnatul este de părere ca cel puțin pentru Ocolul I să fie obligați domnii suplicanți a depune la acest serviciu o copie de plan, ca după aprobare să fie executate lucrările, numai în acest mod cred că orașul va ajunge cu construcțiunile într-un mode regulat, regulă ce se utilizează și în alte orașe cu o populațiune mai mică, poate ca aici.19

Măsurile adoptate de Primărie împotriva celor care nu respectau normele de înfrumusețare ale orașului puteau să meargă până la soluții extreme.

Costache Pârvulescu a primit, în anul 1906, somație să-și demoleze clădirea pe care o deținea pe strada I. C. Brătianu, altfel Primăria o va demola-o chiar ea.

Prăvălia dumneavoastră pe care o aveți ca proprietate în strada I. C. Brătianu din acest oraș, fiind deteriorată și cu totul insalubră, vă somăm ca în termen de zece zile de la primirea acesteia să puneți în vedere locatarilor ca să o evacueze și să luați măsuri spre a fi dărâmată, căci în caz contrariu, va dărâma-o Primăria și pentru cheltuielile făcute vă vom urmări cu legea de urmărire.20

Tot la fel, pe strada Justiției, un alt cetățean se apucase să ridice fără autorizație din partea Primăriei niște cabine pentru băi de gârlă. Imediat a primit somație prin care primarul îl invita la primărie să plătească taxele cuvenite comunei pentru construcția ce începuse a o ridica, în caz contrar fiind dat în judecată, iar construcția, demolată.21

Stelică Vătămanu găsise de cuviință să ocupe cu împrejmuirea făcută la proprietatea sa și o porțiune din Șanțul Cetății, pe o lungime de 54 de metri liniari și pe o lățime de 2 metri. Observând acest aspect într-una din preumblările lui, șeful Serviciului Tehnic a întocmit rapid o adresă către Primărie, căreia i-a atașat și un plan, solicitând ca Primăria să-l oblige pe domnul Vătămanu să se retragă pe locul unde a fost stabilită alinierea proprietății sale, „spre a lăsa liber cursul apelor pe Șanțul Cetății, așa cum s-a pomenit.”22

Din anul 1903 apar noi dispoziții din partea Ministerului Lucrărilor Publice în legătură cu solicitarea autorizațiilor de construire. Astfel, orice proiect era obligatoriu a se prezenta în două exemplare, unul în original și celălalt în copie, originalul fiind ștampilat după examinare cu sigiliul Consiliului și înapoiat solicitantului, în vreme ce copia se păstra clasată în arhivele Ministerului de Lucrări Publice. Exemplarul destinat Ministerului trebuia să aibă copii după piesele principale precum: planuri, profile, fațade și devize estimative. De asemenea, exemplarul destinat Ministerului trebuia să fie copiat pe pânză calc sau reprodus prin heliografe pe hârtie albastră.23

Domnule primar, avem o uliță înfundată din moși strămoși, ce plecă din strada Eliade Rădulescu pe lângă prăvălia domnului Niță Voinescu, pe care uliță comunicam cu căruțele, în curțile din spatele caselor și prăvăliilor noastre, pentru orice necesitate aveam. Acum vedem că Domnul Voinesscu, nu știm cu ce permisiune închide o parte din această veche stradă prin facerea unei clădiri”, scriau cetățenii nemulțumiți că nu mai au voie să treacă pe vechiul drum, solicitând Primăriei să-l oblige pe vecinul lor să lase lărgimea acestei străzi de 3,50 de metri așa cum a fost din vechime.24 După cum am văzut până aici, petițiile cetățenilor erau tratate cu maximă seriozitate de Onor Primăria Comunei și Consiliul Local.

 

Un aspect interesant al comerțului târgoviștean din jurul anului 1900 este prezența femeilor în negoț, ba chiar în rândul proprietarilor de cârciumi. Este cazul Alexandrinei Belengher, care în 1889 cerea aprobare de la Primărie pentru a pune în funcțiune un dulap pe care-l avea la stabilimentul de cârciumă pe care o deținea cu chirie în strada Ciocârlan. Inginerul Comunal a făcut o vizită la Cârciuma doamnei Belengher, iar în raportul întocmit către Primărie a precizatvăzând dulapul l-a găsit în bune condiții și poate funcționa.25

1SJD, Primăria Târgoviște, dosarul nr. 3/1893, f. 1, verso

2Ibidem, f. 14

3Ibidem, f. 15, verso

4Ibidem, f. 19

5Ibidem, f. 33

6 Idem, dosar nr.3/1887, f. 1

7 Ibidem, f. 1,verso

8 Ibidem, f. 4

9 Ibidem, f. 5

10 Ibidem, f. 7

11 Ibidem, f. 9

12SJD, Primăria Târgoviște, dosarul nr. 2/1889, f. 3

13Ibidem, f.3, verso

14Ibidem, f. 7

15Ibidem, f. 9

16Ibidem, f. 23

17Ibidem, f. 23, verso

18Ibidem, f. 24

19Ibidem, f. 30

20 SJD, Primăria Târgoviște, dosar nr.4/1906, f. 3

21 Ibidem, f. 4

22 Ibidem, f. 7

23 SJD, Primăria Târgoviște, dosar nr. 4/1903, f. 1

24 Ibidem, f. 2

25 SJD, Primăria Târgoviște, dosarul nr. 2/1889, f. 22

iToma Svințu, „Aspecte ale dezvoltării edilitare a Târgoviștei la sfârșitul secolului al XIX-lea”, în „Valachica, Studii și Materiale de Istorie și Istorie a Culturii”, Muzeul Județean Dâmbovița, Târgoviște, 1970, pag. 286.

Facebook
Twitter
LinkedIn