Presa românească a scris pe larg despre dispariția prematură a maestrului Ion Luca Caragiale, în ziua de 9 iunie 1912, la Schöneberg, Berlin. Din țară, s-au mobilizat rapid câteva delegații din diferite orașe pentru a participa la funeralii:
” Precum se știe, imediat ce a sosit de la Berlin știrea morții lui Caragiale, d. C. Dobrogeanu-Gherea —unul din cei mai intimi prieteni ai marelui dispărut — a plecat în capitala Germaniei odată cu d-nii Vlahuță și Delavrancea.
Cu prilejul congresului social-democrat, întâlnind în Capitală pe d. Gherea, am avut cu d-sa o interesantă convorbire asupra împrejurărilor în care a murit Caragiale. Iată amănuntele pe care ni le-a dat d-sa: — împrejurările în care a venit sfârșitul neuitatului meu prieten, se cunosc din cele relatate de d-șoara Cella Delavrancea, puțin aș mai avea de adăugat. În ajunul nenorocirei, Caragiale nu se simțea bine; a tușit mult și n-a putut dormi decât foarte târziu. A doua zi, dimineața, d-na Caragiale crezând că doarme, n-a voit să-l deștepte și de aceea nimeni nu a intrat în camera lui până la orele 2 după amiază. La orele 2 văzând că tot nu se scoală, a deschis ușa pentru ca să-l cheme la masă. Astfel s-a aflat groaznica nenorocire. Corpul neînsuflețit al lui Caragiale a fost găsit jos pe podea, lângă pat. După cum a constatat autopsia, moartea trebue să fi survenit pe la orele 5 dimineața. Probabil că la ora aceea, fie că nu ațipise toată noaptea, fie că atunci se deșteptase, Caragiale s-a dat jos din pat. Abia însă a atins podeaua, că a și căzut jos, fulgerat. Moartea l-a secerat într-o clipă, nedându-i răgaz nici să strige, nici să se zbată. Alături de pat era o măsuță plină cu tot soiul de obiecte mărunte de care avea nevoie Caragiale. Dacă el s-ar fi zbătut cât de puțin măcar, cu siguranță că măsuța s-ar fi răsturnat și cei din casă ar fi auzit. Îți închipuiește durerea nemărginită, cumplita durere a d-nei Caragiale, pentru care soțul ei era un adevărat Dumnezeu. E o minune că a putut rezista groaznicei încercări. Noroc că în acele clipe tragice se găsea la Berlin un om de inimă, devotat și energic, d. Dimitrie Gusti, agregat la facultatea de litere din Iași. Sosind imediat, dânsul a fost un neprețuit ajutor mult încercatei familii, susținând-o, încurajând-o și nelăsând-o să cadă pradă durerei și disperărei. D. Gusti, împreunnă cu d-na Cella Delavrancea, un alt suflet devotat și energic, au luat primele dispoziții dictate de împrejurări. Tot atunci, chemați în grabă, au venit la Lipsca fiica mea și soțul ei Zarifopol, buni prieteni cu familia, cari de asemeni și-au dat tot sprijinul pentru a susține pe bieții oameni în acele momente de durere nebună. După cum s-a constatat la autopsie, corpul lui Caragiale era o adevărată ruină. Numeroase organe interne erau atinse, în deosebi inima și arterele. Medicul spunea chiar că a fost o adevărată minune că, cu o asemenea inimă Caragiale a putut s-o ducă atâta timp. În schimb, creierul era neatins, de o conformație și de o sănătate minunate. Dacă viața a mai putut dăinui în ultimii ani în corpul acela șubred, aceasta s-a datorat numai impulsului venit de la creier. Caragiale nu mai trăia decât prin puterea admirabilei sale inteligențe. Medicul mai spunea apoi că a fost o adevărată fericire pentru marele dispărut că a murit acum, și în mod atât de subit. Dacă nu murea acum, ar fi intrat într-o lungă agonie, plină de chinuri și sfârșitul fatal ar fi fost tot de neînlăturat, dar după câteva luni de suferinți îngrozitoare. Pentru el moartea așa cum a venit, a fost o adevărată binefacere. Am întrebat, apoi pe distinsul nostru interlocutor, de ce s-a amânat pentru la toamnă aducerea în țară a corpului. — Mai multe motive ne-au determinat să luăm această hotărâre, mi-a răspuns d-sa.
Cel mai important din toate însă, este starea de deprimare morală în care se află d-na Caragiale, împrejurările vieței m-au făcut— adaogă d. Gherea — să văd multe dureri, dar o suferință atât de adâncă și ucigătoare ca la d-n. Caragiale, n-am văzut încă nici odată. Biata femeie, e întruparea vie a durerii. Așa fiind nu ne puteam gândi s-o expunem la greutățile unei călătorii în țară, și am amânat aducerea corpului pentru la toamnă. Până atunci poate se va mai restabili, mulțumită îngrijirilor iubitoare pe cari i le dau cei doi copii, un băiat care e pe cale de a-și trece bacalaureatul și o fată cu foarte mult talent la pictură. Ultima întrebare pe care am pus-o d-lui Gherea, a fost cu privire la manuscrisele rămase de la Caragiale. , — Manuscrise, propriu zis, nu s-au găsit, ne-a răspuns d-sa. Nu au rămas decât câteva foi cu note răzlețe, câte o frază, câte un nume, care încă nu aveau înțeles decât pentru el. Ceea ce știu e că de mult plănuia să scrie o piesă, că lucrase chiar ceva și că era hotărât s-o termine pentru la toamnă. Poate că-și propusese să-l refacă, fiind nemulțumit de ceea ce făcuse. Căci aceasta era caracteristica lui Caragiale: veșnic nemulțumit, veșnic chinuit de dorința de a găsi o forma cât mai desăvârșită. _ Ce deosebire în privința aceasta între el și marea majoritate a scriitorilor de azi, cari scriu cu atâta ușurință, dar și cu atâta superficialitate ! ” Asupra acestor din urmă cuvinte m-am despărțit de distinsul critic. Nu i-am mai pus și alte întrebări, pentru a nu răscoli prea adânc durerea pierderii care, pe dânsul, îndeosebi, l-a atins atât de profund. Iosif Nădejde, în ziarul Dimineața, iulie 1912, “În jurul morții lui Caragiale, Convorbire cu d. C. Dobrogeanu-Gherea”.
