Prin anii ‘50-’60, timp de aproape două decenii poposea adesea în urbea natală un personaj extrem de pitoresc, cu un farmec aparte. Precum trubadurii de odinioară care colindau castelele medievale, Nea Mitică Enăchescu – căci despre el este vorba, își făcea apariția pe neașteptate în casele târgoviștenilor care aveau pian și nu numai, aducând cu el acea „joie de vivre” (bucuria de a trăi) care din păcate lipsește astăzi multor contemporani, unora chiar foarte tineri. Acolo unde nu exista pian se acompania la banjo (mic instrument ca o tobă). Deși depășise cu mult vârsta senectuții fiind născut la sfârșitul veacului al XIX-lea, aducea cu el o neliniște, un freamăt tineresc, un optimism robust, molipsitor, reușind preț de câteva ore să creeze o stare de bine, un strop de bucurie care făcea ca multe dintre gazde să iasă din cenușiul cotidian al acelor vremi. El însuși se considera, citez: „Un trubadur întârziat”. Apărea incognito, pe neașteptate și dispărea la fel de misterios. Se așeza la pian și începea să cânte – de obicei romanțe sau mici cântecele satirice, comice. Acolo unde gazda avea voce, o acompania. Îmi amintesc câteva versuri dintr-un cântecel pe care-l interpreta cu multă vervă: Hai la dârla, dârla,/ Se mărită Cârna/ Și îl ia pe Cârnoi/ Cioban de la oi/ Hai la dârla, dârla,/ Se mărită Cârna/ Și îl ia pe Cârnoi/ Face nunta joi. Avea un glas cald, baritonal, foarte bine timbrat, surprinzător de bine conservat pentru anii pe care-i avea, dar nu-i arăta prin modul cum gândea și acționa. Dispunea și de o memorie fabuloasă fiind un izvor nesecat de snoave, proverbe, epigrame, pilde ale clasicilor latini sau autohtoni pe care le alterna cu mici povestiri din viața celor pe care i-a cunoscut. Le socotea, citez: „Verzi și uscate, de la lume adunate de un trecător, Mitică Enăchescu, ajuns la km 85 al vieții (transcrise din memorie ca amintire – decembrie 1967).” Timp de 40 de ani slujise cu credință instituția căilor ferate
după cum mărturisea, ca șef de gară colindând aproape toată țara. Prin fața ochilor săi avea loc o călătorie imaginară – în fuga trenului treceau localități ca : Ghergani, Radna, Zărnești, etc. pe care le evoca cu duioșie. De aceea își permitea să călătorească gratuit cu trenul în orice colț de țară. Rar lăsa să se întrevadă momente din viața sa personală. S-a născut la Târgoviște – probabil în anul 1883, socotind după propria mărturie lăsată în carnețelul dăruit mie în august 1960, mărturie reieșită din dedicația următoare: „Lui Catrinel – copil talentat, ca amintire de la un trecător ajuns la km 77, pentru pomenire că mâna putrezește și nu se mai găsește.” A făcut școala primară la Târgoviște, avându-i colegi pe un oarecare Stelică și pe Aristotel Parnia ajuns profesor de desen și pictor, în a cărui casă părintească din Cândești au petrecut toți trei la 20 septembrie 1968. Aceste date le-am cules de pe verso-ul unei fotografii cu dedicație adresată mamei mele, Sofia, pe care v-o reproduc fiind foarte interesantă, plină de umor. „Distinsei doamne Sofia Lăzărescu -ca amintire de la cei mai tineri pionieri – Mitică și Stelică. Doi copii din veacul trecut, colegi de bancă în clasa a IV-a primară și tovarăși de pat se regăsesc în veacul ăsta după 75 de ani pentru prima oară ca moșnegi pensionari. Unul are 86, cel cu bască și ciomag, altul 87 de primăveri cusute pe canavaua vieții. Moment impresionant – sunt singurii din clasă care mai răspund la catalog – restul, absenți.” Conform obiceiului său, n-a ezitat să mai strecoare alături de textul dedicației, și câteva reflecții asupra precarității vieții, dar și asupra valorii unei prietenii adevărate, trainice: Trist e cerul fără soare/ Trist e câmpul fără flori/ Dar mai tristă, îngrozitoare/ Este ora în care mori./ Timpul trece ca părerea/ Omul este un nimic/ Fericirea și averea/ O găsești într-un a…mic. Mărturisește că a făcut liceul la Ploiești, la „Petru și Pavel” condus de profesorul Dominic Goma atunci când evocă faptul că în clasa a VI-a l-a avut ca profesor la limba franceză pe poetul și epigramistul Nigrim Mihăescu. S-a îndreptat spre Ploiești, precum tatăl lui Lăzărică Petrescu, dr. Vasile Petrescu, întrucât în acea perioadă Liceul Ienăchiță Văcărescu nu avea decât gimnaziu. A fost căsătorit cu Lucia pe care a pierdut-o prea devreme, în anul 1933. Din căsătoria lor a rezultat o fată care se stabilise la București. Nu-mi amintesc exact când a apărut Nea Mitică în viața mea, cred că în perioada liceului, cert este că a devenit foarte repede un obișnuit al casei. Privind retrospectiv realizez că el a substituit vremelnic lipsa bunicilor mei, pe care-i cunoscuse foarte bine în tinerețea lui, plecați amândoi în anul 1954. Pe vremea aceea aveam o voce foarte bună de soprană, secondată de o ureche muzicală perfectă, așa cum afirma regretata mea profesoară de pian Ana Maria Simionescu care-mi zicea „italianca”. Când se așeza la pian, scotea din buzunar un carnețel pe care mi-l înmâna pentru că eram deficitară la capitolul texte ale cântecelor. Iată ce-mi scria Nea Mitică pe un carnețel pe care mi l-a dăruit în anul 1960:
„Am văzut că n-ai caiet de cântece. Mi-l cereai totdeauna pe-al meu din buzunar, deși era zdrențuit că a trecut prin atâtea mâini. Păcat! Cânți așa frumos și cu atâta suflet și nu știi cuvintele. Iată carnetul! Umple-l! Nea Mitică!” Era așteptat cu nerăbdare și în casa avocatului Niculae Ștefan a cărui fiică Nanette era colega mea de bancă la școală. După-amiezile muzicale la care eram și eu invitată aveau loc în sufrageria familiei. Doamna Angela, mama colegei mele era îndrăgostită de muzică. Era o fire romantică, sensibilă. Dintre toate cântecele, îi plăceau cu precădere romanțele: „Sub cais” și „S-au scuturat toți trandafirii”, care aveau texte pline de tristețe, regrete pentru dragostea pierdută. Mărturisesc că deși eram foarte tânără, lipsită de experiență de viață, le interpretam cu adâncă trăire, fapt care impresiona auditoriul. Când muzica înceta, cele două doamne, Angela și Lilica – soția politicianului interbelic Ion Dimitriu, o apropiată a familiei – aveau ochii în lacrimi. Se așternea tăcerea și atunci acestea trăiau parcă un moment de reflecție asupra vremurilor tihnite pe care le-au parcurs cândva, în tinerețea lor, imagine a unei lumi apuse. Am să redau o strofă din romanța „S-au scuturat toți trandafirii”: Tu nu m-ai înțeles pe mine/ Și nici n-ai vrut să mă-nțelegi/ Dar când ne vom cunoaște bine/ Vom fi bătrâni, vom fi pribegi.” și din romanța „Sub cais”: Când primăvara a trecut/ Am înțeles că te-am pierdut/ Că mi s-a stins frumosul vis/ De sub cais, de sub cais.”. Repertoriul său era foarte bogat, variat și tematic. Pe lângă zeci de romanțe, conținea epigrame adresate unor personalități ca: Lucia Sturdza Bulandra, Constantin Tănase, etc., tachinări amicale între epigramiști celebri ca Cincinat Pavelescu, Nigrim Mihăescu, Păstorel Teodoreanu, despre căsnicie, amor, adulter, soacră, zicale și proverbe izvorâte din înțelepciunea populară. 
Am să vă reproduc acum câteva din cele scrise de Nea Mitică în „carnețelul fermecat” începând cu definiția pe care regele epigramei, Cincinat Pavelescu a dat-o acesteia: Scânteie puțin indiscretă/ Un vârf ascuțit de floretă/ Dantelă spumoasă și fină/ Cusută cu ac de albină. După câte v-am mai relatat, profesorul de limba franceză de la liceu al lui Nea Mitică a fost poetul epigramist Virgiliu Mihăescu. Iată ce epigramă i-a trântit acesta lui Cincinat Pavelescu, care era chel, într-un salon: Pe când o farmecă într-una/ Privind chelia sclipitoare/ Mă-ntreb mirat: Pe biata floare/ Cum poate s-o-ncălzească luna? Răspunde Cincinat: Talentul vostru, în adevăr/ S-a referit la un fir de păr/ Dar toată inteligența mea/ Nu stă-n chelie, ci sub ea. Alți epigramiști despre Cincinat: Ori de câte ori prezida ședința/ Cincinat, avea loc drama/ Părțile așteptau sentința/ El venea cu…epigrama./ Cincinat cel cu chelie/ Îți inspiră veselie/ Cincinat epigramist/ Îți inspiră ceva trist. La reprezentația de gală a circului Krateyl, o amazoană, Lidia Krateyl, probabil soția directorului, a făcut niște figuri de călărie în arenă de a uimit lumea. Fierbea văzduhul de aplauze. Cincinat care era într-o lojă, văzând că 
amazoana s-a ridicat în șa și, aplecându-se, a mulțumit publicului spunându-i că a fost profund atinsă de atâtea aplauze, a felicitat-o și el printr-o epigramă: Stimată doamnă și distinsă/ Când v-ați simțit profund atinsă/ Erați călare sau…întinsă? Iată cum își descria succint Cincinat propria sa viață ca magistrat și chiriaș perpetuu umblând cu geamantanul în mână: Am pribegit o viață întreagă/ Umil ca un biet aprod/ Purtăm sub robă o chitară/ Și inimă în loc de Cod. Printre altele, Nea Mitică ne relatează o întâlnire pe care a avut-o cu poetul și scriitorul Victor Eftimiu, petrecută cu ocazia unei conferințe ținută de acesta la Casa de Cultură Târgoviște (Fosta Sală de arme) citez: „A vorbit atrăgător, spunând și glume, iar publicul a apreciat, aplaudat și lăudat. A strecurat și o poezie care, mai ales mie, mi-a plăcut fiindcă era vorba de C. F. R. de care mă leagă 40 de ani de viață. A mâncat la o rudă, farmacista Agripina Cristescu. L-am găsit la dejun și i-am spus: Maestre, mi-a plăcut mult și te rog dictează-mi și mie poezia pe care ai spus-o în sală. Amabil ca totdeauna a început să-mi povestească: „Eram trei poeți epigramiști într-un compartiment de tren: Cincinat Pavelescu, Nigrim Mihăescu și subsemnatul – Victor Eftimiu. La etajul unei gări izolate, la fereastra deschisă, o femeie frumoasă. Era soția șefului de gară. Am ascuțit plaivazele (creioanele) și toți trei i-am ticluit o poezie: Nevasta șefului de gară : Ducându-și viața solitară/ Un suflet trist și visător/ Nevasta șefului de gară/ Se-ndrăgosti de-un călător/ Dar trenul a plecat/ Și-n goana cu care monstrul a trecut/ În suflet i-a lăsat icoana/ Frumosului necunoscut/ Iar trenuri vin și pleacă iară/ Și nu-i știu rănile ce-o dor/ Nevasta șefului de gară/ Se-ndrăgosti de-un călător. Vine și un al patrulea poet: „Bine măi băieți, dar poezia voastră n-are coadă!”. Atunci i-am mai adăugat o strofă, a patra: Iar trenuri vin și pleacă iară/ Și plictisită-ntr-un târziu/ Nevasta șefului de gară/ A deraiat c-un macagiu. Printre epigramele adresate unor personalități se numără și aceea 
destinată artistei Lucia Sturdza- Bulandra de către Păstorel Teodoreanu, fratele scriitorului Ionel Teodoreanu, făcând aluzie la vârsta înaintată a acesteia: La Municipal ești Divă/ Pentru public o arhivă/ Pentru preoți o colivă/ Pentru mine – o salivă. O altă personalitate intrată în vizorul unui epigramist a fost Constantin Tănase. Marele artist cu nasul lui cel mare juca la Teatrul „Cărăbuș” al cărui patron era. 
Un pamfletar aflat în sală se leagă de nasul lui și-i spune: Nasul ți-e cam măricel/ Și dă naștere la glume/ Eu îți dau un sfat de fel/ Nu-l mai scoate în lume/ Un nas mare-i greu de dus/ Și-apoi mă-ntreb cu-ngrijorare/ Cum de îl poți ține atât de sus? Și-i răspunde marele Tănase: Nu mă supăr, te ascult/ Dacă nu te-ntinzi prea mult/ Dar eu te întreb pe tine/ Ai nas tu, să vorbești cu mine? Ion Pavelescu, fratele lui Cincinat Pavelescu se adresează unuia care l-a plagiat: De vrei ca lumea să petreacă/ Din al meu spirit, ia din nou/ Izvorul limpede nu seacă/ Oricât s-ar adăpa un bou! Valabilă și azi la viza amatorilor contemporani care practică, din nefericire cu succes, copy-paste! V-am relatat anterior faptul că repertoriul lui Nea Mitică Enăchescu pe care l-a notat cu conștiinciozitate lăsându-l celor care vor veni după el, nu era numai bogat, variat, ci și tematic cu referire la căsnicie, adulter, soacră precum și cu privire la calitățile și defectele umane ale diferiților profesioniști. În carnețelele pe care mi le-a dăruit cu generozitate a lăsat destule file albe ca să le „umplu” după cum spunea să-i continui opera de culegător de înțelepciune. Spre regretul meu n-am reușit să-i îndeplinesc această dorință. Am spicuit câteva dintre acestea care au savoare și mult umor creându-vă, sper, o stare de bună dispoziție chiar dacă unii dintre dumneavoastră, iubiți târgovișteni, sunt convinsă că le-ați mai citit cu alte ocazii.
Despre amor
Amorul este ca o prismă
Prin care ochiul de amant,
În orice iarbă vede-o floare
Și-n orice piatră un… diamant.
…………………………………………
Amorul este un nu știu ce
Care vine, nu știi de unde
Și se sfârșește nu știi cum.
……………………………………
Amorul este cea mai proastă afacere -totdeauna scoți mai puțin decât ai băgat.
Trimiteri exprese:
Visul unui matematician
Cu ai tăi ochi ce-aruncă raze
Blânde raze 2π r
Mă ridici la cub fecioară
Mă ridici până la cer.
Te-am văzut mai ieri culcată
Pe un plan orizontal
Și mi-am zis făcând în minte
Calcul infinitezimal.
Mi-e urât să fiu tot singur
Solitar și trist monom
Și-apoi dat să se-nmulțească
Este fiecărui om.
Ah, de-aș fi numărătorul
Numitorul tu să fii
Eu întreg, tu jumătate
Eu plus tu egal copii!
În matematică jonglezi
Cu arcul, cercul, verticala
Dar măiestria ți-o arăți
Când studiezi …orizontala.
…………………………………….
Doctorilor
Subită și fatală i-a fost moartea
Acestui doctor eminent
Care din greșeală a luat
Rețeta ce-o dăduse unui pacient.
Unui dentist
În arta ta cum operezi
Nu ai rivalitate
Toți clienții te admiră
Cu gurile…căscate!
…………………………
Doctorul i-a prescris odată
Ca să nu mai bea lichid
El l-a sculat de-ndată
Și de-atuncea bea…solid.
Răspunde bețivul
Oare nu-ți mai amintești
Vorba din bătrâni lăsată
Din beție te trezești
Din prostie…niciodată.
Unei doamne
Frunza cade ca și doamna
Diferența e doar una
Frunza cade numai toamna
Doamna, însă…totdeauna.
Unui actor
Imitezi pe orișicine
Știi ce? Cearcă a imita
Pe-un actor ce joacă bine.
Unui decorat
Pieptu-i plin de decorații
Câte are nu mai știe
Ce-ar mai râde de-ar trăi tat-su
Care a fost tinichigiu.
Unui polițist
Că prinzi hoții lesne
Și pungași se poate
Chiar proverbul spune
Cui pe cui se scoate.
Despre căsnicie
Căsnicia e o carte
Searbădă și plicticoasă
Are însă o prefață
Admirabil de frumoasă
Ce e trist e că prefața
Se întâmplă uneori
Ca să nu fie făcută
De același autor.
(Cincinat Pavelescu)
Căsătoria e un duet
Devine uneori terțet
Deși femeia o neagă
Ajunge uneori quartet
Ba chiar … orchestră întreagă.
(Cincinat Pavelescu)
Căsătoria e o grădină foarte aleasă
Cei din afară vor să intre
Cei dinăuntru vor să iasă.
Despre adulter – încornorare
Cineva a întrebat un cerb:
Cu-a tale coarne până-n nori
Nu ți-e frică să te însori?
Cui o să-i mai dea prin gând
Să-ți mai pună înc-un rând?
Răspunsul cerbului:
Coarnele sunt veninoase
Dar la mine nu-i prăpăd
Coarnele sunt rușinoase
Doar atunci când nu se văd.
Unui tată încornorat
Când îl vezi împingând
Căruciorul în zig-zag
Reflectezi trist în gând
Unii fac și alții … trag!
…………………………….
Îl iubește și-l adoră
Și îi e drag și scump bărbatul
Numai ca să-l menajeze
Îl mai schimbă și cu altul.
Despre soacră
Soacra lui e o comoară
O cunosc și eu de-aproape
Dar ca pe orice comoară
Ar dori ca s-o și-ngroape.
…………………………………
La mormântu-ți mamă soacră
Am venit să te jelesc
Este pentru prima oară-n viață
Când tu taci, iar eu…vorbesc.
(Cincinat Pavelescu)
Asemănarea dintre soacră și o sticlă cu bere: Amândouă fac spume la gură, amândouă sunt amare și înțepate și la amândouă le stă bine reci … pe masă.
Neobositul trubadur a cules ca o albină harnică parfumul, savoarea și înțelepciunea unor pilde, zicale și reflecții ale unor gânditori clasici ca să ne fie de bună învățătură și îndreptar în viață. Vă voi prezenta câteva dintre ele în finalul acestei povestiri despre omul trecut în legendă, căruia îi voi păstra o duioasă și veșnică amintire a unei perioade scumpe din adolescența și tinerețea mea, în speranța că vă vor destinde și vă vor îndemna la reflecție asupra vieții, apelând mai întâi la următoarele versuri:
Așa-i lumea ca la teatru
Iar noi suntem actorii ei
Da, dar în celelalte teatre
Când ieși pe scenă, știi ce vrei
Pe câtă vreme, teatrul lumii
Îl joci cu rolul neînvățat
Și nu e nici măcar sufleurul
Să-ți sufle când te-ai încurcat.
…………………………………………
Educația îl face pe om instruit, natura îl face pe omul de talent.
Să fii bogat e o-ntâmplare, să fii sărac nu-i de mirare, să fii om e lucru mare!
Judecă omul, nu după pâinea pe care o bagă în gură, ci după felul cum o câștigă.
Omul e o scripcă, numai când ultima strună devine o bucată de lemn.
Nu scuipa în puț că se poate întâmpla să bei din el.
Blestem de citit tinerei perechi la nuntă de Carol Scrob
Bătu-v-ar norocul, oricând și oriunde
Trăsni-v-ar un fulger din doi ochi iubiți
Plesni-v-ar dușmanii din calea vieții
Și fir-ați toți veseli pe lume să fiți
Mânca-v-ar toți câinii durerea și jalea
Arde-v-ar para plăcută și caldă a unei eterne și sfinte iubiri.
Muzica e aripa pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor ca să se ridice până la el.
Muzica e o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândului, farmec tristeții și tuturor lucrurilor, veselie și viață. Ea este temelia ordinii, ea înalță pe om spre tot ce e mai bun, drept și frumos. (Platon)
Dragi târgovișteni, poate că unii dintre dumneavoastră vă veți reaminti prezența efemeră a acestui trubadur tomnatic, atras nu numai de locurile copilărei, ci și de dorința izvorâtă din sufletul său nobil de a crea momente de bucurie concitadinilor săi, de lăsare pentru o clipă a acestora pe aripile mângâietoare ale muzicii.
