Vreme de 40 de ani s-au luptat intelectualii români din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, să aducă în atenția oficialilor țării situația critică a monumentelor istorice. Primele demersuri în ceea ce privește organizarea protecției monumentelor istorice s-au făcut din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, începând cu anul 1859, iar în 1864 a luat naștere primul Muzeu de Antichități.
Prima Lege a Monumentelor Istorice avea să apară abia în 1892, fiind propusă de Take Ionescu: „Lege pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice”. Actul normativ prevedea și înființarea unei comisii care funcționa cu rol consultativ pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice, „Comisiunea Monumentelor Istorice”, instituția care a reușit să documenteze, să inventarieze, să cerceteze și să restaureze monumente de importanță națională într-un moment decisiv pentru viitorul lor. Din anul 1908, Comisiunea a publicat „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, publicație apărută până în anul 1945. Nicolae Iorga a scris în paginile Comisiunii Monumentelor Istorice numeroase studii începând din anul 1908, iar din anul 1913 a fost cooptat în comitetul de redacție. În noiembrie 1914, a devenit membru al Comisiunii, dovedind prin preocupările sale de până atunci că este „omul cel mai potrivit pentru misiunea de apărător al monumentelor noastre”. Până la moartea sa, Nicolae Iorga a vorbit în apărarea monumentelor noastre, prin studiile și cercetările pe care le-a publicat, prin cuvântările pe care le-a ținut de la Tribuna Parlamentului, până la cursurile și prelegerile ținute la catedra universitară, de la conferințele radio, până la cursurile Universității Populare de la Vălenii de Munte.
O nevoie esențială pe care Nicolae Iorga a constatat-o în societatea românească în raport cu situația monumentelor istorice era educația în spiritul cunoașterii și protejării acestor monumente. Pentru ca nu doar elitele, dar și publicul larg să dețină cunoștințe despre monumentele țării, a organizat o serie de conferințe cu acest scop. După toată strădania Comisiunii Monumentelor Istorice, atât în ceea ce privește munca de cercetare, promovare, dar și restaurare a monumentelor istorice vreme de aproximativ o jumătate de veac, constatăm astăzi aceleași concepții greșite față de situația monumentelor istorice din țara noastră. După zeci de ani de comunism, urmați de trei decenii în care prioritățile au fost de fiecare dată altele în societate, cetățenii acestei țări au nevoie să li se explice rostul și rolul monumentelor istorice în societate. Ideile lui Nicolae Iorga pot fi și astăzi, la fel de relevante ca acum o sută de ani și mai bine. Constatăm că deși generațiile s-au schimbat, metehnele, au rămas aceleași: “… mâne cine știe ce poate să-i trăznească prin cap vreunui preot zelos – și să te ferească Dumnezeu de preoții prea zeloși; ceilalți lasă biserica așa cum e, dar, când e preotul zelos, strică biserica vrând s-o repare; cu sau fără anumite autorizații, bine intenționate, dar necompetente.” În împrejurări care și astăzi ne silesc să vedem biserici “rău drese”, dar și comunități întregi care țin în cea mai mare degradare și ruină monumentele istorice, ori proprietari care vor să-și lase propria amprentă asupra edificiilor mutilându-le prin tot felul de intervenții, în vremuri în care monumentele sunt chiar demolate, în care cel mai adesea se construiește în vecinătatea lor lipsindu-le de strălucire, avem nevoie ca scrierile marelui istoric, apărător de monumente și „paznic de morminte” (cum s-a autointitulat) Nicolae Iorga referitoare la însemnătatea monumentelor noastre, să ajungă din nou la publicul larg. Redăm în cele ce urmează conferința intitulată ”Ce este un monument istoric” – ținută din însărcinarea Comisiunii Monumentelor Istorice și publicată în anul 1915 la Tipografia Neamul Românesc din Vălenii de Munte.
“Dacă ai întreba pe cineva ce este un monument istoric, îți va spune că este o clădire mare, în cuprinsul sau împrejurimile căreia s-au petrecut lucruri istorice. Făcându-se un fel de plebiscit în ceea ce privește rostul unul monument istoric, definiția care ar întruni mar mulți sorți ar fi aceasta. Prin urmare un monument trebuie să fie mai întâi, impozant, de dimensiuni extraordinare, asa cum se zice de o persoană: persoană monumentală, ceea ce evident poate fi măgulitor pentru un bărbat, dar e mult mai puțin plăcut pentru o femeie. Dar monument istoric înseamnă și unul în împrejurimile căruia s-au petrecut lucruri foarte importante într-un lung curs de ani. “Monument istoric, pentru noi nu este aceasta ci mult mat mult decât atâta și, totodată, mult mai puțin și mai ales e ceva mult mai variat, mai multiplu, mai multiteral decât ceea ce am spus.
Să încercăm o împărțire a monumentelor istorice dând divisiunea mai întâiu și ajungând la definiție prin însăși prezentarea deosebitelor categorii ale lucrului. S–ar putea împărți monumentele istorice numite de obicei așa și recunoscute de oamenii competenți ca atare în două categorii. Sunt întâi monumente istorice, mai obișnuite, mai rare, meritând mai puțină îngrijire, și mai multe dintr-însele se uită chiar: – acelea care se prețuiesc, nu pentru valoarea lor intrinsecă, ci pentru lucrurile care s–au săvârșit în apropierea sau în cuprinsul lor. Să dăm exemple. Să zicem că am avea neatinse palatele din Potlogi și de la Târgoviste ale lui Constantin Brâncoveanu, și să presupunem că aceste case n–ar avea nicio valoare artistică – de fapt au avut, și se recunoaște și astăzi. Totuși, locuința în cuprinsul căreia s-au sălășluit ultimele bucurii ale martirului ori aceia în care se găsește odaia unde a fost mazilit Brâncoveanu, de unde a fost ridicat de Turc pentru a fi trimes pe urmă la Constantinopol spre ucidere ar fi un monument istoric chiar când elementul estetic ar lipsi cu desăvârșire, din cauza faptelor istorice care s-au petrecut acolo. Un al doilea caz : desigur că aici, pe dealul Arhivelor de azi, deasupra Dâmboviței, palatul de odinioară al lui Alexandru Vodă Ipsilanti n–a fost niciodată o minune de artă. Aceasta este incontestabil. Știm chiar împrejurările când Curtea lui Mihai Viteazul și–a căpătat ultima formă în veacul al XVIII-lea printr–un arhitect grec care făcuse ceva practică italiană. Prin urmare se poate întâmpla ca această clădire, ce pare a fi fost în datinele țerii, făcută pentru Domnul din București așa cum s–ar fi făcut pentru un Pașă oarecare din cutare provincie asiatică, să nu fi avut în ea însăși nicio valoare. Dar, dacă am avea în ea cămara unde a fost prins pentru a fi tăiat acolo, la fața locului, aruncându–i–se trupul jos în curte, Vodă Hangerli, partea acester clădiri amintitoare de asemenea fapte ar fi ea un monument istoric ? Evident că da. La Țigănești, moșia Academiei Române, este casa de locuință a poetului Conachi, o căsuță mică, lângă clădirile mari pe care le-a făcut Caimacamul Nicolae Vogoridi, ginerele lui Conachi și care caută să fie Domn al Moldovei, prin falsificațiile electorale cunoscute, desființate de Europa. Ca stil, ca mobilă – și mobila lui Vogoridi, din 1850, s–a vândut în bloc evreilor, biata căsuță, odată acoperită cu stuf și unsă cu lut pe jos, n–are niciun interes. Și totuși acolo a trăit un om care a încercat să ridice, în vremi puțin potrivite pentru aceasta, poesia noastră la nivelul celei din Europa. Nu e căsuța de Țigănești un monument istoric din întâia categorie ? Să venim la timpuri și mai apropiate de noi. Noi nu mai avem casa în care s–a născut Kogălniceanu, aceia în care a murit a fost un hotel la Paris. N–avem casa lui Ilie Kogălniceanu, așa cum era când cel mai mare om al nostru din veacul al XIX–lea s–a născut într-ânsa. Dar, presupunând că am avea–o, chiar dacă i-ar lipsi valoarea relativă a caselor, cu elemente vienese, italiene, pe care le înnălța în Iasii de dupa 1821 Gheorghe Asachi întors din străinătate, cu alte idei de frumuseță monumentală, ar merita ea să fie păstrată ? Ar fi ea un monument istoric? Evident că da. Un ultim exemplu în sfârșit. În cutare oraș din Moldova este casa în care stătea Vodă-Cuza înainte de alegerea lui, ca functionar, ori, în Iasi, se poate vedea casa în care ca Domn el și-a avut reședința, –Creditul Funciar de astăzi, o clădire vopsită când în galben, când în gris, dar care e, oricum, mai frumoasă decât multe din casele care se fac astăzi. Dar să admitem că acea casă a lui Vodă-Cuza n–ar fi avut nici măcar elementul de frumusețe estetică relativă pe care prin atâtea reparații îl constatăm ; numai pentru că a fost Cuza Vodă pe acolo, că și-a purtat acolo gândurile bune, prielnice țerii merită ea să fie socotitiă ca monument istoric ? Desigur că da. Am ajuns astfel până în zilele noastre, și acum am înteles ce poate fi un monument istoric din întâia categorie, mai puțin însemnată.
Acum ce se face aiurea și ce am putea face și noi cu astfel de monumente ? Aiurea, ele se păstrează cu o deosebită dragoste. În Germania o să găsiți îngrijită cu pietate casa lui Goethe, casa în care a locuit Schiller : se conservă până și aspectul lucrurilor celor mai neînsemnate din vremea când un om mare și-a petrecut zilele acolo. Evident că e exagerat a face colecție de plapome, de lavabouri, scufii, cizme, papuci ai notorietății acestei lumi, dar a face să dăinuiască pentru urmași, fără vreo schimbare locul în care a gândit un erou, al faptei sau gândului, a-l preface într–un fel de mic templu al aceluia care și–a sălășluit trecătorul trup acolo, e și o datorie morală și un excelent mijloc de învățătură istorică pentru tineret. E un contact direct, o impresie imediată și totală care biruie cea mai complectă și “pedagogică”, din descrierile analitice. Oricât i s–ar spune școlarului că Goethe n’avea bibelouri nenumărate în salon, că putea să trăiască fără să învârtă un buton ca să apară lumina electrică, că dânsul n–avea o colecție întreagă de flaconașe de toaletă așezate pe un lavaboil de marmură, oricât i–ar spune că nu simțea nevoie de covoare de Persia pe jos, că nu făcea un mic museu din odaia lui de spălat sau de culcare, el o să creadă că totuși trebuie să fi fost ceva din lucrurile acelea, de vreme ce oamenii de astăzi nu pot trăi decât așa. Du-l însă de–a dreptul în simplicitatea aceia : se va convinge, și va fi și o lecție mare de morală. Aici lângă noi, în Serbia, s–ar putea arăta casa lui Miloș, la Belgrad, în apropierea Catedralei neatinsă ori casa lui de țară și a fiului său Mihail, așezată în parcul de la Topcider. Toate se păstrează cu pietate, și comparați locuința lui Cuza-Vodă din Ruginoasa, lângă biserica mormântului său, prădată, golită, dărăpănată și părăsită în sama haidăilor de curte… În Italia este obiceiul ca, oriunde s–a petrecut ceva istoric, să se așeze o placă de marmoră comemorativă, și nu se lasă inscripția la inspirația cine știe cărui necunoscător de gramatică și ortografie și mai ales necunoscător de sensul vieții celui pomenit. Nu, ci se face un concurs între cei d’intâi scriitori ai țerii, și sunt unii care au o specialitate în aceste epigrafe, căci nu e ușor lucru ca în trei sau patru rânduri să rezumi ca într–o formulă rosturile unui om. Se poate face și un museu care să-l privească pe acel care odată a trăit acolo. Este o foarte mare deosebire între un museu alcătuit din bucăți așezate într–o odaie oarecare și între museul care, prin faptul că a adunat în odăile în care a fost cineva în zilele lui, amintește viața-i toată. Este o întreagă atmosferă de realitate care se adaugă la lucrurile ce se expun înnăuntru. Azi casa lui Alecsandri din Mircești a trecut, printr’o nobilă donație, din partea nepoatelor de fiică ale poetului, în stăpânirea Academiei și s–a luat hotărârea de a se așeza acolo, în odăile în care a locuit el, un mic museu al lui, pentru ca oaspeții să trăiască o zi de vară frumoasă sau o zi de iarnă cu strălucite geruri, primind în sufletul lor ceva din marile influențe ale naturii care au produs poesia lui Alecsandri și, în același timp, să afle prin odăile în care fiece amănunt amintește pe cel care le–a adunat în jurul său, ceva din viața materială a aceluia care a fost influențat în viața-i morală de acest mediu.
Acum vin la monumentele istorice în ințelesul obișnuit al cuvântului, de care în rândul întâi se ocupa Comisiunea. În Apus s-au succedat mai multe desvoltări artistice, plecate fiecare dintr’un izvor deosebit. De la cutare până la cutare dată urmează cutare influență, de acolo înainte pornește o alta, unele fericite, altele nenorocite, foarte multe și banale. Să mai adăugăm încă un lucru : în Apus, de la o vreme mult mai depărtată decât aceia care se poate fixa pentru țerile noastre în privința aceasta, au început a se face clădiri numai cu un rost practic case pentru profit, pentru câștig și numai pentru câștig. La noi s–a construit patriarhal, sentimental, poetic, într–o arhitectură după datina cea veche, până mai deunăzi. Am trăit în atmosfera trecutulul până în pragul zilelor actuale, și de aceia simțul de frumusețe a fost nedespărțit de ființa noastră, un instinct strămoșesc de care nimeni nu s–a putut lepăda. S–a spus aceasta în ceea ce privește arta. Din veacul al XIV-lea și până la 185o, timp de aproape o jumătate de mie de ani, este același curent, plecat din același izvor și curgând în aceeași albie neschimbată a desvoltării noastre. De aceia ramâi uimit când vezi clădirile bisericești de la 185o care trezesc în amintire lucruri vechi de două secole, fiindcă de la o generație la alta nu era o subită revoluție, ci o înceată evoluție, ba, în cele mai multe casuri, o simplă continuare. Se știe că la noi blănurile aveau un mare rost în trecut ; erau cum sunt astăzi acțiunile : banii se plasau în blăni, și blana pe care o purta tatăl se trecea fiului, și nepotul de fiu încă se găsea bine în blana strămoșească. Cum treceau generațiile unele după altele în aceeași șubă, așa o generație după alta trăia în aceeași atmosferă morală. De aceia, la noi, orice zidire anterioară anului 1850 este din punct de vedere intrinsec, artistic, un monument. Și de multe ori se poate ca un monument relativ recent să dea forme de artă pe care nu le întâlnești înainte. Și iată de ce : pentru că era la noi și o imitare continuă, și se putea ca forme mai vechi să dispară, iar acele forme de la 1600 să fie reprezentate printr–o casă particulară sau o biserică de la 1850, ce are, astfel, valoare de prototip, pentru că a dispărut prototipul sau cele dintâi imitații ale lui. Acum, dupa ce s-au arătat marginile între care se întinde monumentul istoric cu valoare intrinsecă, artistică, să trecem la altă parte a acestei expuneri. Monument istoric este, va să zică, once clădire anterioară anului 1850 și în special clădirile bisericești. Dar aici monumentul istoric se înțelege în chip greșit, prea simplu, prea redus. Iată ce vreau să zic cu aceasta. Într–un moment Lecomte du Noüy – nimic rău despre morți –se hotărăște să repare mănastirea de la Argeș sau Trei Ierarhii din Iași și Sf. Nicolae din același loc. El vine cu învățătura pe care a căpătat–o în Franța de la Viollet-le-Duc, care, desigur, nu mai are în momentul de față niciun singur aderent. Procedeul lui consta în a da monumentul jos și a face altul la loc, nou-nouț, care în unele privinți să nu semene atât cu monumentul originar, cât cu concepția proprie a restauratorului, lucru cu totul de condamnat. De o parte fotografiile monumentului, de alta parte descripțiunea lui cine știe când, ori prejudecăți artistice : se potrivește, se chibzuiește, și iată o clădire nouă. Vine deci un arhitect arheolog si estet ca Lecomte du Noüy și se găsește înaintea acestor trei biserici. El zice : monumentul istoric e clădirea, biserica din mijloc. Și atunci se ocupă de dânsa, și el face mănăstirea Curții de Argeș așa cum o avem acum, face, Tref Ierarhii, Sf. Nicolae cel Domnesc, așa cum le avem în momentul de față. Înlătur deocamdată partea privitoare la reconstituire și mă opresc asupra altui neajuns al acestei concepții care, când e îmbrățișată de unii arhitecți influenți poate avea un efect catastrofal asupra monumentului. Mă opresc deci asupra noțiunii complecte a monumentulul istoric, pe care astfel de restaurații o uită cu totul. Monument istoric nu e numai biserica din mijloc păreții ei singuri: bisericile de odinioară erau pline, și bisericile de odinioară erau încunjurate. Înainte de a vorbi de felul cum erau pline bisericile de odinioară, să atingem felul cum erau ele încunjurate, ca să putem avea o concepție deplină a monumentului istoric. Biserica de pe vremuri era împrejmuită de chilii, și de jur împrejur se trăsese un zid mare.
Monumentul istoric este alcătuit din toate aceste părți. Acum, se știe, la noi s–a darâmat, sistematic zidul de apărare și ocrotire ; la Trei Ierarhi s–a dat jos clopotnița cea mare și în alte părți, ca la Păpăuți, ea a rămas afară din reparație, neprefăcută, ceia ce e un avantagiu, dar și nesprijinită, nesusținută, ceia ce e o primejdie. Nu observati ?: bisericile restaurate cât de plăpânde, cât de meschine, ca niște jucării apar ele, desfăcute de toată vecinătatea lor ? Nu mai au deloc caracterul pe care ziditorii au voit să li-l dea și care resulta, nu numai din zidul bisericii, ci din tot complexul de clă– diri care formau fundațiunea sfântă. Iată, s–a tipărit în Buletinul Comisiunii noastre, după o stampă engleză de la începutul veaculul al XIX-lea, o vedere a mănăstirii Curții-de Argeș, așa cum era în vremurile mai vechi. Este o plăcere să vezi tot ceia ce se grămădește pitoresc în jurul bisericii, și numai în acest cadru special se infățișează însăși biserica asa cum trebuie. Aici, în București, credeți oare că bisericile erau așa isolate răsărite în mijlocul drumului, anume parcă pentru a fi stropite cu noroi și atinse de pietrele copiilor ? Cele mai multe biserici își aveau, cum am spus, zidul de cetate, și multe cuprindeau locuințe, unde erau călugări sau slujitori ai sfântului lăcaș, ba pe alocurea, școli de cântăreți, școli elementare de parohie, odăi pentru bolnavi și infirmi, bolnițe și adăposturi, iar, pentru întreținere, hanul, cu prăvăliile și odăile de găzduire. Ce se putea face din ele în epoca nouă? Mai întâiu e neadmisibil ceia ce s–a făcut la București, de a se lăsa ca biserica să-și înalțe prăvăliile de către stradă atât de mult, încât zidirea d’inăuntru nici să nu se mai poată vedea. Gândiți-vă la biserica Crețulescu de pildă : casele formidabile de speculă care înconjoară biserica împodobesc ele orașul ? Îndrăznește cineva să spuie aceasta? Fără îndoială că nu. Dar ele umilesc, ascund fac inutilă și invisibilă biserica. Ori Biserica Doamnei din care se văd abia doua coloane din pridvor, între case usurpate în cursul timpului de unul și altul. Ori biserica Radu Vodă stricată printr-o restaurație modernă idioată și având ca fond marile fațade goale ale Internatului Teologic. Ori Stavropoleos, zugrumată de clădirile Poștelor, care tind să arunce în stradă și biserica, reparată rău, dar cu grijă, pe vremuri, a Sf. Dumitru. Ori colțișorul lăsat armonioasel bisericuțe a Colței lângă namilele juxtapuse și suprapuse ale spitalului. Și am putea înmulți exemplele până la egipteanul morman de pietre disarmonice al Camerei deputaților lângă liniile fine ale bisericii metropolitane, lângă paraclisul lui Nicolae Mavrocordat, cu coloanele trivialisate de o galerie cu geamuri. Dar veți zice : nevoia. Care nevoie? O biserică are nevoi foarte simple, iar ctitorii cari au dăruit odată credincioșilor o clădire de închinare se vor fi gândit și la ajutoare pentru urmașii lor ajunși în miserie, dar niciodată să dea astfel de ajutoare unor milionari ori să-și asigure plata de lefuri grase unor urmași specialiști în aceasta. Prin urmare, dacă e vorba de biserica însăși, o biserică așezată în mijlocul Bucureștilor se poate ținea foarte bine, fără prăvălii imense, din serviciile divine, din frecventarea lumii care o găsește mai aproape. Căci, adaug, în biserică nu e nevoie de covoare orientate, nici de lumină electrică și alte lucruri de lux. Eu nu știu să fie spus undeva că Raiul ar fi împodobit cu covoare de Persia și că s–a introdus de curând acolo electricitatea și caloriferul. Se putea face însă ceva cu aceste clădiri împrejmuitoare : de o parte personalul bisericesc să locuiască acolo ; să nu fie nevoit omul să alerge în celălalt capăt al orașului ca să găsească pe preotul biserici. Și știu eu, care am cercetat deseori atâtea biserici, cât de greu mi-a fost uneori să–l găsesc pe preot, din vina și fără vina lui. Pe lângă aceasta, când încăperile sunt mai multe, se poate face ceva ca în Italia: Fabrica della chiesa, adecă un mic museu al ei, în care elementele ce cad la reparație și nu se mai pot pune la loc, se păstreaza cu pietate. Apoi locul liber din jurul bisericii se poate preface într–un minunat square, deschis pentru toți vecinii, cum e la Londra, unde toți cei ce înconjoară grădinița își au cheia lor – un mijloc de însănătoșire, de înzdrăvenire și de înfrumusețare a vieții. Cât de mult n–ar câștiga însăși sănătatea Bucureștilor dacă în jurul fiecărei biserici am avea un asemenea square, dacă în locul maidanelor stropite și năpădite de toate murdăriile ar răsări astfel de grădini înflorite ori brazi bătrâni, ca acei din grădina Academiei Române, o frumuseță pentru Calea Victoriei! Dacă am avea măcar în aceeași măsură locurile acestea de poesie și reculegere cum le au Turcii din Constantinopol, în jurul atâtor din moscheile lor, cu izvoare cu apă vie, cu chiparoși întunecați, cu verdeață și flori. Altfels-ar înfățișa Capitala noastră decât cum se înfățișează acum: fără îndoială! Spuneam că monumentul istoric se alcătuiește și din împrejurimile lui și din cuprins. În privința aceasta la noi s–a făcut cel mai scandalos abus în ceia ce privește risipirea zestrel bisericești. O să ziceți : au prădat Turcii. Desigur, dar neasemănat mai mult au prădat creștinii. Până astăzi este obiceiul prin orașele mai mici sau pe la țară de se crede preotul stăpân al odăjdiilor și odoarelor, face ce vrea cu ele ; le dăruiește din amabilitate. Să vă citez un caz : în biserica din B., de pe vremea lui Ștefan-celMare, sunt foarte frumoase discuri colorate de smalț, care împodobesc linia de supt streașină și alte profiluri ale clădirii. Văzui că lipseau o mulțime din acele discuri și, întrebând din ce pricină, mi-a răspuns preotul: domnii de la București m-au rugat să le desfac câteva ; dacă voiți, trimet să vă scoată și d-voastră altele. Mai trebuie să spun că am refusat cu indignare? Și e păcat că nu se poate împiedeca aceasta decât prin ce nu creiază nicio lege: adevărata cultură, la cine nu trebuie să dea, ca și la cine nu trebuie să primească. În urma smomelilor unor anumiți fabricanți, odoare vechi au fost cumpărate pe un preț de nimic de cutare agenți, care le–au expediat în Rusia pentru a le topi din nou, dându-se în schimb cine știe ce surogate moderne fără valoare. Cum nu trebuie dărâmat zidul pentru a fi refăcut ori mai bine contrafăcut, așa nu trebuie să circule și nici să fie schimbate odoarele. Clădirile noastre restaurate au acest desavantagiu înainte de toate : pe lângă faptul că sunt cu totul goale, în mijlocul cimpului, înăuntru totul e făcut din nou. Ce pustiu e la Dealu, cu toate mormintele venerabile și sfinte, de la sicriul de piatră făcut de Craiovești pentru Vladislav-Vodă, înaintașul și jertfa lui Țepeș, până la capul lui Mihai Viteazul, până la adăpostul oaselor tânărulul Mihăilaș Movilă, ce pustiu e, cu toată îngrămădeala banalelor lucrări de lemn aurit din veacul al XIX-lea! Căci toate acestea sunt așa de strâns legate între ele, încât odoarele, odăjdiile, împrejurimile la un loc fac monumentul istoric. Daca ni–am închipui că el se poate împărți pe bucăți, dintre care unele să le muți aiurea, altele sa le lași, unele sa le strici, altele să le păstrezi, ni-am face o ideie caricaturală despre sensul lui. O astfel de procedare înseamnă sfărâmarea unității organice a monumentului. Conceput organic însă, el trebuie
păstrat tot organic. Pe lângă toate aceste elemente materiale, oricât de spiritualisate pentru a da frumuseța, mai este însă și altceva neprețuit care, hotărât, nu se poate restaura : urma vremurilor, cu tot ceia ce au dus pe aripile lor acolo. Arheologii clasici sunt mult mai cuminți decât acei care se ocupă cu lucrurile din timpurile moderne sau din Evul mediu: nu i-a trecut nimănui prin minte să cheme un numar de meseriași cioplitori de piatră înaintea columnei lui Traian și să zică : e păcat de Dumnezeu că a căpătat biata columnă culoarea fildeșului ; să–i facem o toaletă nouă, să începem a o roade cu ciocanele ca să o vedem apoo iarăși albă cum o vedea Traian când au isprăvit-o meșterii tocmiți de dânsul. Romanii de azi ar fi în stare să lapideze pe cel ce ar propune asa ceva. De ce? Fiindcă este o mare deosebire între suprafața banală pe care ar umbla degetele meseriașilor din 1914 și suprafața sacră pe care au umblat degetele lui Traian și ale atâtor împărați și regi barbari cari s-au strecurat pe acolo. Ori poate s–a ocupat vreodată municipalitatea ateniană de a pune la loc părțile distruse de marinarii venețieni ori răpite de amatory englesi din acel sanctuar al Partenonului? Să dăm un cas particular de la not: când am văzut întâiu, după restaurare, biserica Păpăuților de lângă Botoșani pe din afară, m-am scârbit de lucia piatră nouă, dar, când am intrat în biserică, parcă mi s-a lărgit sufletul: din fericire n-au fost bani ca să se isprăvească. Și vezi înlăuntru toți sfinții din veacul al XV-lea: Ștefan cel Mare li s-a închinat lor așa cum sunt; ochii lui s-au oprit asupra lor, cum se opresc astăzi ai noștri. Este o sectă în Statele Unite, sau era pe la 1860, care avea o curioasă superstiție: credea că tot aceia ce s-a petrecut într-un anume loc lasă urme nevăzute în păreți. Ei bine, este ceva din aceasta și în înrâurirea istorică ce străbate piatra, o transformă, o spiritualizează, o sfințește îi dă valoare însutită, înmiită în ochii noștri. Când știi că în cutare jilț a stat Ștefan însuși, că s-a răzimat trupul lui de acel perete, cu ce suflet vii și începi a corecta vechea zugrăveală, a mâzgăli pereții sfinți, a răzui lemnul cu nobila patină de veacuri? Monumentul istoric trebuie să rămâie vechiu la înfățișare; de îndată ce apare ca nou, nu mai este același; poți să lași chiar aceeași piatră, dar dacă ai distrus suprafața, s-a împrăștiat și sfințenia monumentului însuși.
Venind la partea de sfârșit a conferinței, ce are și mai mult scop practic, la înșirarea categoriilor de monumente istorice din a doua clasă, vom aminti că în rândul dintâiu sunt bisericile și mănăstirile, nesfârșit de multe. Trebuie ca această comisie a noastră să se puie pe un lucru îndărătnic, -după ce se va face liniște, în condițiile pe care le dorim cu toții, ca să se facă o statistică totală a acestor biserici până la ultima bisericuță din sat, și astfel, o să putem prețui și salva. Numai atunci o să vedem ce avem. Generații crescute în sentimentul pietății, cu înțelegere pentru artă, se vor uimi apoi de bogăția pe care ni-au lăsat-o strămoșii. Străinii se uimesc doar de câteva biserici văzute pe fugă; ce ar fi dacă ar avea noțiunea întreagă a acestui tesaur!
În al doilea rând sunt așa numitele clădiri profane, care, dacă ar fi mai bine cunoscute la noi, n-am avea așa numita „arhitectură românească” din București, care înseamnă: a pune oamenii vii în biserici și a-i sili să trăiască și să zburde într-însele. Înțeleg după ce s-or sfârși zilele fiecăruia, dar să se puie un om viu în pseudo-bisericile acestea din București, în care sala de mâncare e o strană, cea de culcare o catacombă, biroul un altar al bisericii – e o imitație fără rost și fără gust, un simplu și grosolan plagiat, care nu se poate admite. Își închipuie arhitectul că a făcut un lucru mare când e mai multă piatră decât spațiu!
Și în această a doua parte a monumentelor istorice avem întâiu clădirile domnești de odinioară sau clădirile în care au locuit marii boieri; de exemplu casa lui Alexandru-Vodă Lăpușneanu la Slatina Moldovei, locuințele Brâncoveanului, ale Cantacuzinilor de la Filipeștii de Târg. Sunt apoi modele de locuințe profane pentru oameni cu mijloace și pretenții mai puține, prin vechile centre răzlețe, pe care modernizarea încă nu le-a trivialisat cu totul. Așa trebuie să facem casele noastre cum sunt cele din târgurile mai părăsite, ca Bucovul, Vălenii de Munte, Argeșul, aglomerări de locuințe mai departe de drumurile cele mari și unde acum abia încep a se strica din nenorocire casele cele vechi. Casa de la 1820-1830, aceasta trebuie să fie un îndreptariu sigur pentru arhitecții din timpurile noastre: casă bine împărțită, caldă iarna, răcoroasă vara, plină de lumină și de veselie senină totdeauna. Străini, cum e Bouquet, Doussault, au zugrăvit cu iubire în albumurile lor aceste hanuri, aceste case. Trebuie să le cercetăm în toate colțurile: cât mai multe caiete ar trebui să ne facem din ele, fiindcă felul cum se așează fereștile, ușile, cum se introduce scara, cum se deschide pivnița, cum se adaugă pridvorul, cum se mlădie acoperișul sunt atât de originale, atât de spontanee, încât nu afli două case să semene cu desăvârșire. Pentru completare s-ar putea recurge la o nouă categorie de monumente istorice, așa de modeste și așa de interesante și ele; casele țărănești făcute până prin anii 1850 sau 1860, care nu sunt dealtfel decât reducțiunea, în ce privește planul și podoaba, a locuințelor boierești, lemnul înlocuind cărămida și piatra. Tot monumente istorice care, cum se vede, nu se cuprind în definiția obișnuită. Pe lângă acestea nu e bine să neglijăm pivnițele boltite și acoperite, câte s-au păstrat. Căci prăvăliile de băuturi odinioară erau în rândul întâiu pivniți, cârciumele erau subterane. Erau unele de toată frumusețea care, din nenorocire, se distrug și ele; în Iași s-a distrus astfel acum de curând una așa de frumoasă, lângă biserica Sfântului Sava, cu o loggia ca acelea din Italua, pe stâlpi de zid. Chiar aici în muntenia s-au găsit pe neașteptate unele pivnițe cu bolți de proporțiuni enorme. Afară de aceasta alor noștri, ca și tuturor Orientalilor, le plăceau fântânile. Din nenorocire, mai toate s-au distrus sau se distrug supt ochii noștri, indiferenți. Iată un caz: lângă Vieroș, la marginea drumului ce vine de la Pitești, era o fântână admirabilă, cu niște grifoni unici, cu pui grămădiți în puful lor, -lucru remarcabil, foarte delicat și în ceea ce privește concepția și în ceea ce privește execuția. Azi mi se spune că nu mai e nimic acolo: până și pietrele s-au luat. O bucată de vreme a fost la noi o mare dragoste pentru așa-numitele troițe. Într-un sens, și acele cruci de drum mare sunt monumente istorice. Unele de piatră, altele de lemn, ele au, pe lângă interesul inscripțiilor de pe dânsele, și unul pur artistic. Dar diletantismul nostru face ca ele să se strice; fiecare proprietar de gust le strânge de pe moșie și le mută la dânsul în curte: forma cea mai nouă și mai deșănțată a egoismului. Evident că ele trebuiesc lăsate așa cum sunt, înconjurându-le doar cu un grilaj spre a le feri de atingeri ce murdăresc și strică. Și să nu uităm de vechile poduri, care trăiesc astăzi doar în amintirea noastră, poduri de lemn, acoperite, ca cela care ducea la Suceava în copilăria mea încă.
Acestea sunt monumentele noastre istorice, atât de multe, de la început și până la 1850, atât de pline de valoare materială și de sens istoric, cu încunjurimile lor devastate, cu cuprinsul lor pustiit, cu patina veacurilor așternută pe fiecare, atât de variate și originale în ceea ce privește tipurile lor. Unde le veți vedea, să le recunoașteți, să le respectați și să le ridicați, dacă aveți puterea, din ruina și părăsirea lor!
Surse:
http://www.revistamonumenteloristorice.ro/fisiere/RMM_MIA_1981_anulL_Nr2-001.pdf
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/58/Nicolae_Iorga_-_Ce_este_un_monument_istoric_-_conferin%C8%9B%C4%83_%C8%9Binut%C4%83_din_%C3%AEns%C4%83rcinarea_Comisiunii_Monumentelor_Istorice.pdf
