CATRINEL LĂZĂRESCU TĂNASE, O ZI DE TRISTĂ AMINTIRE! 4 MARTIE 1977.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Un mărțișor însângerat -prea însângerat pe care l-au primit mii de români, unii marcați pe viață, cei care și-au pierdut copiii, părinții, frații, prietenii = totul. Familii întregi au dispărut de pe fața pământului ca și când o mână nevăzută a spulberat de pe tabla de șah a hazardului totul, actorii scenei omenești.

Vineri – o zi obișnuită în care natura dădea semne timide de înviorare, de trezire la viață. Locuiam în București – îmi internasem soțul la spitalul Cantacuzino în vederea unei intervenții chirurgicale care nu suporta amânare. Am plecat de dimineață la serviciu, optimistă că mai erau câteva ore care mă despărțeau de zilele de relaxare. Încet, încet s-a instalat o durere de cap care a devenit în câteva ore insuportabilă, în ciuda calmantelor pe care le luasem. Ajunsesem să-mi arunc mereu ochii la ceas în așteptarea timpului de plecare acasă. Pe drum s-a instalat o stare de neliniște inexplicabilă. La un moment dat m-am gândit că s-a întâmplat ceva rău cu soțul meu care se afla la reanimare post-operatoriu. Am încercat să dau telefon, dar suna tot timpul ocupat. M-am așezat în pat, mi-am luat fata lângă mine, avea 4 ani și cinci luni, spunându-i că nu mă simt bine și că n-o să pot să mă joc cu ea ca de obicei. Se făcuse ora 20.30. Durerea de cap nu mă slăbea, deși luasem multe calmante. Atunci am zis să dau drumul la televizor că poate ațipesc, așa cum mi se întâmpla uneori. Coincidență stranie pe care am analizat-o ulterior, la fel și prevestitoarea durere de cap, rula filmul „Planeta maimuțelor” al cărui final premonitoriu era „sfârșitul lumii”. Durerea era din ce în ce mai apăsătoare, parcă îmi frigea creierul pe grătar. Vis-a-vis de blocul nostru era un alt bloc în construcție, se ajunsese la etajul al II-lea. Deodată, totul a început să se zgâlțâie – mișcarea telurică se petrecea atât pe orizontală cât și pe verticală. Mi-amintesc că mi-am aruncat privirea pe geamul de la dormitor și am avut senzația că macaraua din șantierul vecin se prăbușea peste noi. Mi-am smuls fata din pat și știu că i-am spus: „Raluca, hai că murim!” Copilul s-a agățat cu amândouă mâinile de gâtul meu, încleștându-și piciorușele la spate și nu știu cum, parcă prinsesem aripi, am coborât două etaje ajungând în fața blocului, în pijama și cu picioarele goale. Vecinii de la parter și etajul I ieșiseră deja. Toți aveau privirile îngrozite. Mi-amintesc că în atmosferă plutea ceva straniu, luna avea o lucire specială, sinistră. În câteva minute, incredibil din cauza șocului, cred, cineva mi-a luat durerea cu mâna. Subconștientul, instinctul de conservare, probabil a început să funcționeze mecanic, ca un robot. În mintea mea, în câteva minute s-a urzit un plan de acțiune. Când am părăsit platforma din fața blocului, în ciuda avertismentelor vecinilor care țipau „nu vă mai duceți în casă că mai vine unul și mai puternic” le-am spus că așa cum ne arată legile fizicii -replicile sunt mai slabe. După ce am trecut de ușă – acționam automat conform planului mintal, mi-am amintit de zicala unui clasic latin: „Nu uita să-ți păstrezi sângele rece în nenorocire!” Am intrat în baie și am pus dopul la cadă ca să fac rezervă de apă. Am căutat în cămară lumânări și chibrituri pe care le-am pus pe măsuța din hol. M-am repezit apoi la telefon. Lumina era întreruptă, dar telefonul – minune, încă funcționa. Primul gând a fost la spital. Am format numărul cu inima strânsă. De necrezut, mi-a răspuns cineva că totul e în regulă la reanimare, în afară de faptul că un pacient, de groază, a fugit cu perfuziile pe coridor. Am sunat-o și pe mama, la Târgoviște. Dumnezeu le-a aranjat în așa fel că telefonul a funcționat atâta timp cât au durat scurtele convorbiri – apoi s-a întrerupt. Am desfăcut canapeaua dublă aflată în camera apropiată de ușa de la intrare, ne-am îmbrăcat în așa fel încât, dacă se mai întâmpla ceva să fim aproape de coborâre. În noaptea aceea, în care n-am putut să închid un ochi, n-am realizat dezastrul care s-a produs în centrul orașului pentru că în jurul meu nu se dărâmase nimic. A doua zi la prânz, mi-am lăsat fata în grija unei vecine și am plecat mai mult pe jos, căci transportul era aproape inexistent, spre locuința fratelui mamei, de care eram foarte atașată sufletește (ei n-aveau copii), din str. C. A. Rosetti, despre care n-aveam nicio veste. Pe străzi se aflau mulți oameni, probabil nu le trecuse spaima, nu îndrăzneau să intre în casă.

1977, martie. București. Blocul „Casata”. Sursa: FB Arhivele Naționale ale României

Pe măsură ce mă apropiam zvonurile erau alarmante. Unii se întorceau din centru și vorbeau tare, auzeam: s-a prăbușit blocul Scala, Casata, Wilsor, Magazinul „Mistrețul” din Piața C. A. Rosetti. Nu-mi venea să cred, mi se părea exagerat. Un gând rău a pus, totuși, stăpânire pe mine – dacă unchiul Aurel nu mai trăiește, judecând după afirmația unui cetățean care spunea că unda de șoc a lovit exact centrul Bucureștiului. Am intrat pe Magheru după ce ocolisem piața Rosetti trecând prin dreptul blocului unde se aflase magazinul „Mistrețul”. Era o ruină. Pentru prima oară în viața mea când vedeam un asemenea dezastru. Deja în față, la Scala și Wilsor erau mașini de pompieri, două salvări și o macara. Din loc în loc erau grupuri de oameni care după cum reacționau făceau parte dintre rudele sau prietenii celor înghițiți de moloz, sau locatarii care avuseseră zile și nu se aflau acasă în momentul cutremurului. Era jalnic! Simțeam că durerea și consternarea puneau stăpânire pe mine, pe măsură ce înaintam cu greu. Am ajuns într-un final în C. A. Rosetti, ocolind blocul Scala din care nu mai rămăsese decât moloz. Din fericire, ai mei erau teferi. Mătușa, soția unchiului meu, era îngrijorată pentru sora și cumnatul său care locuiau relativ aproape, pe strada Hristo Botev, într-un bloc vechi, antebelic. M-a rugat să mergem împreună, căci îi sunase și nu răspunsese nimeni.

1977, martie. București. Blocul de pe strada Sahia. SURSA: FB ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI

Am străbătut strada Alexandru Sahia, azi Calderon de la Barca, ajungând în piața Rosetti. De acolo se zărea dezastrul – blocul nu mai exista – îl înghițise pământul. Ne-am apropiat – mătușa a leșinat la auzul veștii pe care o primise de la un locatar care avusese norocul să nu fie acasă, că n-a supraviețuit decât un om de la parter care se refugiase sub o masă groasă din stejar. La 2-3 zile a sosit și mama de la Târgoviște. Am mers împreună cu mătușa să-i identificăm la morgă – în vechea clădire (azi demolată) construită de Mina Minovici. Imaginile erau apocaliptice. Pe pardoseală erau așezate cadavre total mutilate, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost o scenă cu o femeie mamă care-și strânsese la piept copilașul de cca 10 luni. Peste ani, când am vizitat orașul antic Pompei înghițit de lava vulcanului Vezuviu, mi-am reamintit de scenele care nu mi s-au șters toată viața de pe retină. Am reflectat adânc la „Memento mori!” (Adu-ți aminte de moarte). Înhumarea s-a făcut atunci în cimitirul Domnești care în câteva zile s-a populat cu sute de cruci. Urmăream seară de seară la televizor, nu știu de unde mai aveam tăria după cele trăite pe viu, scene cu oameni norocoși care au supraviețuit scoși de sub dărâmături, dar și veștile proaste transmise de către voluntari sau militarii în termen care scoteau în continuare cadavrele neidentificate. Mă bucuram nespus când de sub moloz se auzeau bătăi slabe ale celor ce încă trăiau. Mi-amintesc că am așteptat cu sufletul la gură în fața scenelor petrecute la blocul „La coloane(la parter fusese barul Melody) căci se zvonise că Toma Caragiu s-ar fi aflat acasă. Din nenorocire previziunea sumbră s-a adeverit. Toma a pierit împreună cu prietenul său, regizorul Alexandru Bocăneț, soțul creatoarei de modă Doina Levința. Ar fi trăit dacă moartea nu i-ar fi îndemnat să iasă afară din apartamentul care a rămas intact. Au căzut în gol întrucât scara s-a prăbușit prima. Au mai pierit acolo, profesoara mea de la facultate, Bianca Bratu și o mare speranță, un tânăr și foarte talentat pianist, fiul compozitorului Gheorghe Dumitrescu. Eu cred că orice om când trece printr-o asemenea încercare, își stabilește prioritățile, își revizuiește sistemul de valori. Căci mai mult decât oricând realizezi în momentele acelea ce e mai important în viață -acumularea excesivă de bunuri materiale sau viața care are prioritate -măsura tuturor lucrurilor. Realizezi că în fața stihiilor naturii ești un pigmeu, o furnică ce te poate strivi într-o fracțiune de secundă. Câteva luni au trebuit să treacă pentru ca să ies puțin de sub dominația scenelor și a nenorocirilor care mi-au trecut prin fața ochilor. Fratele meu care în anul acela lucra la Stația de Salvare Târgoviște, a fost detașat timp de două săptămâni la București. Ce l-a impresionat cel mai mult a fost ceea ce a văzut și trăit la blocul Scala. A scos din moloz o iconiță deteriorată cu Maica Domnului pe care a păstrat-o toată viața în dormitor, deasupra capului. Simțea că-l protejează permanent. Poate deținătorul care a pierit acolo i-a transmis prin ea un mesaj „de dincolo”. Din relatările care au circulat ulterior am să vă prezint câteva pentru a vă da seama ce înseamnă soarta și credința, că dacă ai zile trăiești, că lucrurile se petrec de așa natură încât să nu te afli la momentul faptei, iar dacă trebuie să mori nu ți se mai oferă nicio șansă. Se spunea că la blocul de pe Calea Victoriei, la parterul căruia se afla cofetăria Nestor -azi Hotel București – locuiau, la un etaj, două surori studente, originare din Timișoara. În ziua de vineri tatăl lor s-a sculat brusc de pe scaun și i-a spus soției că pleacă să-și viziteze fetele. Nimic nu prevestea plecarea intempestivă înainte de această hotărâre bruscă. A plecat cu mașina, a ajuns în București, a intrat în bloc și și-a îmbrățișat fetele. Ora fatidică s-a apropiat. La 21.22 au pierit toți trei. A răspuns prompt la chemarea morții. În același bloc, o familie formată din soț, soție, copil, soacră, s-a întors în seara de vineri acasă, în jurul orelor 21.00. Soțul a rămas să parcheze mașina, căci nu găsea loc. Restul familiei a urcat în bloc. A fost singurul supraviețuitor. Scriitorul Alexandru Ivasiuc se zice că în momentul cutremurului se afla înăuntru, la parter, în cofetăria Scala. În momentul când a început, a ieșit afară, în stradă. După ce totul a încetat, o cărămidă rătăcită l-a lovit în cap pricinuindu-i moartea.

1977, martie. București. Sinistrați așteptând să fie mutați în locuințe noi. Sursa: FB Arhivele Naționale ale României

 Închei acum cu o relatare pe care am găsit-o azi, patru martie – nimic nu e întâmplător, care m-a determinat să scriu, relatare făcută de mama mea, Sofia în data de 10 martie 1977, când în mintea și sufletul ei nu încetaseră ecourile cutremurului. Am să v-o redau întocmai, ca să vă dați seama cum l-a simțit un târgoviștean, mai ales că a fost și la București, după, împreună cu mine, la morgă și cimitir. De fapt, ea a mai trăit clipe asemănătoare la cutremurul din noiembrie 1940 de aceeași intensitate. „A trecut o săptămână după memorabila zi de 4 martie – zi ce s-a săpat în străfundurile ființei noastre pentru totdeauna cu litere și semne de un dramatism zguduitor. Încerc să m-adun, să privesc în urmă, să mă conving că totul s-a petrecut în realitate, dar mintea nu m-ajută, simțurile mele nu se încheagă într-un act unitar de gândire, ci frânturi, fragmente, scene disparate-mi trec pe dinaintea minții ca într-un film fantastic în care acțiunea e absurdă iar personajele poartă măști de groază, una mai cutremurătoare decât alta. Am să încerc să prind un fir de care să mă agăț cu disperare și deznădejde în speranța că voi reuși să fixez pe hârtie ceva din tumultul de gânduri și simțăminte ce se învălmășesc în ființa mea. Totul a început în seara zilei de 4 martie, la ora 21 și 22 de minute, când oamenii adunați în familie, în locuințele lor, după ocupațiile diurne încercau destinderea după o zi de muncă privind la televizor sau adunați în jurul mesei, în așteptarea orei când oboseala să-și spună cuvântul, iar pleoapele să se lase încet ca o cortină peste ochii ajunși în mreaja somnului. Din plin senin – la început ca un zăngănit de geamuri – toate din jur au început să danseze, zgomotul s-a transformat rapid într-un zguduit puternic, într-un urlet sinistru, făcând ca locuința să se balanseze într-un dans macabru, lămpile să se miște într-o pendulare haotică. Încerc să realizez ce-a fost, dar nu reușesc – fragmentar știu că m-am văzut moartă sub dărâmături și fulgerător mi-a trecut prin minte scena când mă vor găsi copiii mei, jalea lor și tot fulgerător mă gândeam cum și sub ce formă își va arăta moartea hidoasa ei față. În timpul celor câteva clipe am vrut să ies din dormitor, însă ușa era înțepenită de mișcările bruște ale cutremurului. Cu o forță ce ți-o dă disperarea m-am aruncat cu toată puterea în ea, apoi m-am repezit pe scări în jos, dar mi-am adus aminte că ușa era încuiată, iar cheia se afla sus, în dormitor. Am revenit și am împins ușa de la terasă, pe care am ieșit afară. Sinistrul luase sfârșit. M-am închinat, mulțumindu-i lui Dumnezeu că am scăpat cu viață. Dar neliniștea a pus din nou stăpânire pe mine, mă gândeam cum o fi fost la București. A sunat telefonul -pe fir era Catrinel care m-a asigurat că nu li s-a întâmplat nimic rău. Slavă Domnului!”

Să ne rugăm cu toții Bunului Dumnezeu să nu mai trăim niciodată acele clipe! 

Autor, prof. Catrinel Lăzărescu Tănase

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn