Ion (Ionel) Nicolaescu s-a născut la Târgoviște în anul 1892 ca unul dintre cei doi fii ai lui Constantin și Elena Nicolaescu.
A copilărit în casa din str. Justiției nr. 12, casă pe care bunicul său matern – Vasilache Dumitrescu Frumușica, de cinci ori ales primar al orașului, o dăruise ca zestre fiicei lui, Elena. A urmat Școala primară și elementară numărul 2 de pe Calea Domnească până la vârsta de 13 ani, când tatăl său, Constantin, viitor președinte al Senatului României, se mută cu serviciul în București, unde vor locui în Parcul Romanescu, pe Aleea Alexandru, numărul 4. Urmează tradiția familiei și, ca și tatăl său, împreună cu fratele său, Vasile (Sisi), va absolvi cursurile Liceului Sf. Sava și ale Facultății de Drept – Universitatea București. În anul 1913 obține diploma de doctor în drept la Paris. În 23 iunie 1919 se căsătorește la Paris cu Margueritte Capșa.
Se înscrie în Corpul avocaților Dâmbovița, după care se transferă la Baroul Ilfov. E a treia generație de avocați și anume: bunicul patern, Ion Nicolaescu, avocat de Târgoviște, tatăl său, Constantin, absolvent Sf. Sava și Facultatea de Drept din București, ultimul este fiul său, Dinu. A fost membru de frunte al PNL – ales de trei ori deputat și președinte al Camerei Rurale. A murit în anul 1981 și este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Dragi amintiri despre nașul Ion Nicolaescu și familia sa, fruntaș din perioada postbelică al Partidului Național Liberal
Copil fiind, cred că aveam 4 sau 5 ani – auzeam adesea în casă rostindu-se cu evlavie un nume misterios, magic și anume – nașul Ionel. Mai târziu, pe la 14 ani l-am văzut aievea pe mult iubitul și stimatul naș Ionel Nicolaescu.
Ținându-mă de mână, mama mă ducea probabil în preajma sărbătorilor, pe str. Justiției nr. 11, situată în spatele Liceului Ienăchiță Văcărescu, în fața unei case impunătoare.
Urcam aproape de-a bușilea treptele, oprindu-mă în fața unei camere din pragul căreia eram întâmpinate de o doamnă înveșmântată în negru, cu un zâmbet fin abia perceptibil, poftindu-ne înăuntru. Nu avea o statură înaltă și impozantă, dar avea ceva maiestuos în atitudinea care crea o atmosferă de vrajă în jurul său. În urma pașilor ei rămânea un parfum delicat de casă veche, nobilă. Probabil că figura ei distinsă mă intimida teribil, căci îmi amintesc că nu mă puteam dezlipi o vreme de fusta mamei. După ce mă mângâia ușor pe cap cu niște degete subțiri, delicate se apropia de un scrin. Deschidea primul sertar din care scotea o cutie metalică frumos colorată, oferindu-mi cu generozitate bomboane diferit colorate, fiecare având alt gust. Am aflat târziu, peste ani că erau celebrele „bomboane regale” provenite de la Cofetăria Capșa, aflată pe Calea Victoriei, botezate mai târziu de către comuniști „republicane”.
În timp ce mama stătea de vorbă cu nașa Elena, soția lui Constantin Nicolaescu (nașul de botez al tatălui meu), mama nașului Ionel și fiica mult iubitului și apreciatului primar al urbei, ales de cinci ori, Dumitrescu Frumușica, eram lăsată să zburd liber în minunata grădină care înconjura impunătoarea casă. Era parcă grădina paradisului, plină de flori, în special iriși, care se întindea până la marginea Iazului Morilor. În ea hălăduiau liberi doi păuni care mă fascinau de fiecare dată grație penajului lor exotic. Numai că paradisul perceput de către ochii mei de copil s-a risipit ca un fum odată cu instalarea comuniștilor la putere.
Răsfoind, azi, corespondența rămasă de la această nobilă familie, am descoperit un superb și caligrafic scris într-o felicitare adresată părinților mei cu ocazia Sf. Ion și a nașterii mele (23 decembrie 1940 – ianuarie 1941). Nașa Elena se plângea printre altele că nașul Costică, tatăl nașului Ionel, slăbește văzând cu ochii, fiind îngrijorată de faptul că sănătatea acestuia se deteriora pe zi ce trecea. A murit în anul 1945. Nu după mult timp și-a urmat soțul și nașa Elena.
Venirea comuniștilor a adus familiei Nicolaescu un cortegiu de nenorociri. Nașul Ionel a fost alungat din frumoasa sa casă situată în București, în Parcul Filipescu, pe Aleea Alexandru nr. 4, care a fost naționalizată, și instalat tot într-o casă naționalizată pe str. Hristo Botev, foarte friguroasă și lipsită de confort. A urmat arestarea acestuia, în ciuda faptului că avea o pregătire profesională excepțională (doctor în drept la Paris), fruntaș liberal, om care făcuse numai lucruri bune pentru oraș și țară. Nu știm câți ani a stat în detenție întrucât, pe vremea aceea, aceste lucruri se discutau în șoaptă, departe de urechile copiilor – fiind considerate tabu. Familia sa (soția – nașa Margueritte de origine franceză, născută Capșa și unicul fiu Dinu (Constantin) au fost supuși unor privațiuni insurmontabile. Vindeau lucruri din casă întocmai ca personajele din „Scrinul negru”, roman de George Călinescu, și au continuat să vândă deoarece la ieșirea din pușcărie cu chiu cu vai nașul Ionel și-a găsit un mic serviciu la o cooperativă meșteșugărească, remunerat cu un salariu mizerabil, de unde s-a și pensionat. Murindu-le mama, nașul Ionel și fratele său, Sisi (Vasile), doctor în drept și el la Paris, au vândut casa părintească din str. Justiției cu un preț derizoriu avocatului târgoviștean Nicolae Ștefan.
Ca un făcut, nici acesta n-a avut parte de ea, întrucât a fost naționalizată. S-au mutat într-o casă de pe Calea Domnească, retrocedata și ea. După 1990 a fost retrocedată moștenitorilor, iar fiul cel mare al acestuia, reputatul doctor orelist Adrian Ștefan a transformat-o în clinică medicală.
Și așa, de unde fusese și deputat în Parlamentul României, renumit avocat în Baroul Ilfov, a ajuns un nimeni, supus unor permanente umilințe și unei crunte sărăcii nemeritate. Cu toate acestea, nu se plângea niciodată. Puținii bani primiți în urma vânzării casei părintești s-au irosit în curând, căci nu puteai să întreții trei persoane dintr-un salariu mizerabil. Nașa Margueritte era foarte bolnavă, avea nevoie permanentă de îngrijiri medicale, de medicamente.
Vestea sosirii la Târgoviște a nașului Ionel, prin anul 1954, ne-a umplut inimile de bucurie iar mie, în special mi-a trezit nerăbdarea, curiozitatea de a-l cunoaște. Venea să cinstească în primul rând, după perioada de detenție, memoria bunicilor și părinților săi care-și dormeau somnul de veci în Cimitirul Central, edificat în anul 1887 de către bunicul său patern, primarul în funcție Dumitrescu -Frumușica. Avea să-și revadă puținii prieteni rămași din tinerețe care nu-l considerau proscris și nu se temeau de brațul lung al Securității, printre care se afla și familia noastră, finii moșteniți de la tatăl său, Constantin Nicolaescu. Aceștia erau avocații Iorgu Baronide și Ion Florescu-Manga, prieten și colaborator apropiat.
L-am întâmpinat împreună cu mama pe casa scării. În fața mea, urcând cu ușurință treptele, a apărut un bărbat falnic, cu o statură impunătoare. Avea pe față întipărită bonomia pe care o citești doar pe figurile spiritualizate în urma unui proces îndelungat de educație și șlefuire prin cultură. Ne-a îmbrățișat ca pe niște rude apropiate pe care le revedea cu drag. Ne-am fi dorit nespus de mult să-l găzduim, dar spațiul nostru locativ fusese restrâns la maximum. Locuiam la etajul fostului restaurant „Puișorul de Aur”, în două camere dintre care una era transformată în depozit de mobilă în urma evacuării bunicilor paterni din locuința lor, „Vila Zoia”. Avuseseră grijă „tovarășii” să ne ia o cameră, bucătăria, baia și să ne impună doi chiriași: familia Popescu, soț și soție, care ocupa o cameră și baia noastră transformată în bucătărie și bucătăria noastră ocupată de tovarășa Milea – necăsătorită – președintă a Uniunii Femeilor Democrate din România (U.F.D.R.) pe oraș sau județ. Era o persoană foarte agramată, dar foarte îndoctrinată. Mama săraca gătea pe casa scării unde iarna era un frig îngrozitor. Foloseam grupul sanitar al restaurantului aflat la parter, în fundul grădinii de vară. Vă dați seama ce excursie făceam zilnic și cât de periculoasă, luând contact cu unii oameni aflați în stare de ebrietate. Ne rămăsese o singură cameră în care ne înghesuiam patru suflete: eu, mama, fratele meu și Leana, o servitoare bătrână, fără familie, care a fost îngrijită și înmormântată de către mama, alături de bunici, la vârsta de 94 de ani. Ca să vă dovedesc cum era starea de fapt din acele vremuri, am să vă relatez o întâmplare petrecută în anii ‘63-’64. Cu prilejul unei discuții anume cu nașul Ionel, i-am spus că am o prietenă în comuna X, fata preotului paroh Y. Atunci m-a rugat să-i comunic preotului adresa sa din București în ideea de a relua legătura cu el, întrucât îi fusese o bună parte din timp secretar nașului Ionel. I-am îndeplinit dorința acestuia, iar în momentul în care i-am transmis rugămintea nașului Ionel am rămas uluită. Pe un ton ritos mi-a afirmat că nu știe despre cine e vorba, că nu a cunoscut niciodată o asemenea persoană. Așa se cuibărise în sufletele și în conștiința oamenilor teroarea, teama aproape animalică față de brațul înarmat al Securității. Și precum s-au dezis unii apostoli de Isus Cristos, așa a făcut și bietul preot X. Nu vreau să dezvălui numele acestuia, căci nu merită să întinez memoria prietenei mele plecată prea timpuriu dintre noi, ea neavând nicio vină. La aflarea veștii, nașul Ionel a zâmbit amar și mi-a spus că se aștepta la o asemenea reacție din partea oamenilor, reacție cu care s-a obișnuit, dar că nu-i condamnă deoarece au și ei familii de apărat, copii la școli.
În perioada 1958-1960, aflându-mă la studii în București, locuiam la gazdă pe str. Dr. Burghele, vis a vis de ambasada Israel. A fost o perioadă când îi vizitam destul de des pe nașul Ionel și nașa Margueritte, care locuiau pe strada Hristo Botev. Mi-era ușor să ajung la ei întrucât luam troleibuzul de la stația Izvorul Rece și coboram la Piața Rosetti. După aceea parcurgeam în zece minute strada, casa fiind așezată la capătul acesteia. În casa extrem de friguroasă o găseam pe nașa Margueritte în același fotoliu cu picioarele învelite cu un pled gros întrucât, printre altele, suferea de gută, care-i pricinuia dureri permanente. Mă întâmpina zâmbind – vorbea rar, cu puternic accent franțuzesc. O interesau veștile proaspete aduse de la Târgoviște și cum merg cu școala. De sărbători, o felicita pe mama Fifi (Sofia) preferând să-i scrie în limba franceză, fiindu-i mai la îndemână. 
Reușeam să le aduc din când în când câteva pachete pe care mama le pregătea special pentru ei, printre care la loc de cinste se afla dulceața de cireșe amare pe care nașul Ionel o savura cu multă plăcere, spunându-mi că-i aduce aminte de copilărie. Locuiau împreună cu Dinu, unicul lor fiu, care fusese căsătorit cu o nepoată a celebrului dirijor Gogu Georgescu, căsătorie în urma căreia au rezultat doi copii: Ileana și un băiat al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Ileana era foarte atașată de bunicul său, deși ambii copii locuiau cu mama lor. Au plecat din țară în Canada sau Australia, nu-mi mai amintesc bine unde.
Nașul Ionel a manifestat față de mine o grijă specială considerându-mă nepoata sa. Mă vizita la gazdă, se interesa de mersul învățăturii și despre noutățile târgoviștene. Îmi dădea sfaturi prețioase pe care le-am urmat cu drag și care mi-au prins foarte bine în viață. Într-o zi mi-a spus că a aranjat să facem o vizită unei bune prietene din tinerețe, o celebră actriță interbelică, Marioara Voiculescu. Am mers în zona Tunari, la locuința acesteia. Ne-a întâmpinat o doamnă mărunțică, de circa 70 de ani, dar foarte energică. M-a pus să-i recit două poezii, după care m-a îndemnat să perseverez, că am talent, recomandându-mi câteva exerciții de dicție. La plecare ne-a arătat o minge mare de piele, medicinală cu care spunea că face exerciții zilnice pentru păstrarea vigorii.
În ianuarie 1968, după căsătoria mea religioasă le-am făcut o vizită împreună cu soțul meu nașului Ionel și nașei Margueritte ducându-le după tradiție, friptură de curcan, vin și tort. A fost ultima mea întâlnire cu nașa Margueritte deoarece la câteva luni a murit.
Mutându-ne în apartamentul nostru din cartierul Titan, vizitele nașului Ionel s-au înmulțit, mai ales după moartea nașei Margueritte. Îi învitam pe el și pe Dinu la prânzul duminical, mai ales când sosea mama mea de la Târgoviște. Aceasta gătea mâncăruri speciale printre care limbă cu măsline. Nu vorbea niciodată despre sine, ci povestea întâmplări din viața politică a țării, mai ales cea parlamentară. Descria oameni politici cu care avusese contacte permanente. Azi regret enorm că n-am avut inspirația și imboldul de a-l înregistra. Așa se întâmplă când crezi că ai timp, că oamenii dragi de lângă tine vor trăi o veșnicie. Același regret îl am că n-am întrebat-o pe mama multe lucruri legate de familia noastră, în special despre străbunici.
Nenorocirea s-a abătut din nou asupra nașului Ionel. Dinu, singurul copil, a contactat o leucemie galopantă și având o mamă franțuzoaică, cu rude încă în viață, i s-a îngăduit să plece la Paris, sprijinit de verii săi, pentru tratament. A murit departe de țară la vârsta de 53 de ani. N-am avut tăria să-l întrebăm amănunte despre cum s-a petrecut tragedia, nevrând să răscolim imensa durere, căci nu există pe lumea aceasta durere mai mare decât să-ți îngropi copilul, mai ales unic și să nu poți avea posibilitatea să-l petreci pe ultimul drum. După moartea acestuia, care s-a petrecut cu aproximație în anul 1975, spațiul locativ din str. Hristo Botev a devenit excedentar și imposibil de întreținut materialicește. Așa că o prietenă din tinerețe, cântăreața de operă Irina Dogeanu, care locuia la parterul unui bloc vechi din str. Câmpia Turzii, a aflat că s-a eliberat o cameră la mansardă. Așa că nașul Ionel s-a mutat în acest spațiu unde și-a petrecut ultimii ani din viață, beneficiind de sprijinul dezinteresat al minunatei prietene. Am cunoscut și familia fratelui nașului Ionel, Vasile (Sisi), care a studiat și el dreptul și a avut un doctorat în drept la Paris. Am fost invitată odată la prânz de către nașul Sisi și soția sa, Catrinette, împreună cu nașul Ionel, pe strada Sofia, numărul 3.
Catrinette a murit în mai 1971 și a fost înmormântată în cimitirul Bellu. Au avut o fată Lilette (Elena) căsătorită cu dr. Crângu Bronițki, medic de laborator la Spitalul Victor Babeș. Era un om foarte simpatic, de o jovialitate molipsitoare. Au avut doi copii: Katinka și Ianek.
Lilette era foarte talentată la pictură, talent grație căruia a 
devenit membră a Uniunii Artiștilor Plastici, deși din cauza situației familiale n-a urmat decât cursurile Școlii Populare de Artă. Locuiau într-o casă modestă din cauza vremurilor, dar aranjată cu un gust desăvârșit, demn de un artist plastic. Toate felicitările pe care le primeam de la nașul Ionel erau opera ei. După 1990 copiii acestora au plecat în străinătate.
Anii s-au scurs greu, în singurătate pentru nașul Ionel. Revăd ultimele rânduri primite de la iubitul nostru naș din decembrie 1980. A trecut la cele veșnice la o lună după ce iscălea bătrânul naș Ionel.
Așa cum i-a fost întreaga viață, a avut parte de un mormânt modest în cimitirul Bellu, alături de soția sa, Margueritte și de celelalte rude din familia Capșa.
De câte ori mă duc la cimitir să pun o floare și o lumânare socrilor mei, celorlalte rude și mai nou, soțului meu, nu preget ca să mă abat și la mormântul lor vecin cu cel al familiei noastre. Numele său nu lipsește niciodată din rugăciunile rostite de mine zilnic și din acatistele date la liturghiile duminicale. L-am iubit și prețuit enorm, considerându-l al doilea bunic al meu. A fost un model pentru familia mea, acest om de o cinste și integritate ireproșabile, de o modestie rară, o cultură vastă și o generozitate nemărginită. Deși o ducea materialicește foarte greu, nu ezita atunci când ne vizita, să ne ofere o mică amintire. A ajutat când a avut ocazia foarte multă lume din toate mediile sociale. Cea mai scumpă amintire pentru mine a rămas dedicația de pe o carte „ Metamorfozele” lui Ovidiu pe care mi-a dăruit-o de ziua mea.
În afară de casa părintească și cea din București unde a locuit la un moment dat împreună cu părinții și care a fost confiscată de către comuniști n-a acumulat niciun fel de avere, deși a avut nenumărate ocazii. Cea mai scumpă avere a sa a fost dragostea de neam și țară pe care le-a slujit cu mare abnegație. Din nefericire, oameni ca cei din familia Nicolaescu, care au dat țării adevărați bărbați de stat, se găsesc foarte rar în ziua de azi. Ei trebuie căutați cu lumânarea, ca Diogene.
Prof. Catrinel Lăzărescu-Tănase
Nota redacției: Doamna prof. Catrinel Lăzărescu Tănase este nepoata negustorului târgoviștean Iorgu Lăzărescu, personalitate de seamă din Târgoviștea veacului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea.
Datorită documentelor păstrate în familie, dar și prețioaselor amintiri pe care le deține, doamna Catrinel Tănase-Lăzărescu ne oferă aceste prețioase mărturii din Târgoviștea de altădată. Îi adresăm și pe această cale calde mulțumiri!
Iulia Ghercă
