135 DE ANI DE LA MOARTEA LUI GRIGORE ALEXANDRESCU

Semnați petiția pentru înființarea Casei Grigore Alexandrescu la Târgoviște!

A trecut aproape neobservată, anul acesta, ziua în care, în urmă cu 135 de ani, se stingea din viață poetul Grigore Alexandrescu. Pare că odată cu trecerea timpului, praful uitării se așterne tot mai mult peste personalitățile noastre cele mai de seamă, nume care s-au legat într-un moment al existenței lor de memoria acestui oraș. Dacă astăzi abia de s-au scris câteva rânduri în care se povestește sumar depre viața și activitatea lui Grigore Alexandrescu, în urmă cu mai bine de 60 de ani, poetului i se dedicau, la Târgoviște, în revistele și gazetele locale, impresionante evocări. Redăm în cele ce urmează un articol din Revista pentru literatură, artă, știință Târgoviștea, articol semnat de profesorul Vasile Popescu, membru al comitetului de redacție al publicației. Se împlineau atunci 54 de ani de la moartea lui Grigore Alexandrescu.

CU OCAZIA UNEI COMEMORĂRI

Se împlinesc la 25 noiembrie, anul acesta, (1939) 54 de ani de când, uitat de ai săi și de toți s-a stins în mizerie, cu sufletul zbuciumat și mult îndurerat, acela care a purtat cu evlavie torța nestinsă a poeziei de inspirație națională și a făcut să palpite zorii unei poezii moderne române, Grigore Alexandrescu. Urmat, până la locul de unde drumurile nu mai cunosc întoarcerea, numai de câțiva admiratori, poetul a închis cu sine în eterna slavă durerea nerecunoștinței umane, el admiratorul, stârnitorul de entuziasm prin pana-i deosebită, prin bogăția sufletească, prin varietatea genurilor literare îmbrățișate. O soartă nemiloasă i-a rezervat din pruncie cupa amărăciunii, prin vitregia pe care a cunoscut-o. De copil, rămas fără oblăduirea părintească părăsește orașul natal, Târgoviștea, și se duce la București, la 1830 unde trăiește viață amară, cunoaște mizeria unui adăpost întunecat, când vârsta e dornică de lumina reală, trăind într-un beciu sub scara Mitropoliei, la unchiul său, părintele Ieremia. Pe acest tărâm, mistuit de drama trăirii rezumative, copilul trăiește fenomentul unei cunoașteri metafizice, se consumă singur, se netezește ca diamantul, își luminează obscuritățile prin forforescența răspândită din multele cărți , variate în conținut, dar nesățios cercetate de cel dornic de lumină. Pasiunea aceasta care corespunde unui suflet anume pregătit din copilărie spre muncă , cunoscută și trăită integral, căreia se anexa o prodigioasă memorie, face ca elevul Colegiului Sf. Sava să cunoască autorii francezi, să-i dezvolte un gust literar, încât Vaillant, profesorul său, este uimit de unda puternică de înțelegere și completă identificare sufletească cu paginile citite. În școala aceasta l-a văzut întâia dată Ion Ghica pe tânărul care sta în banca din fund, “înfășurat într-un surtuc cafeniu, oacheș, foarte oacheș, părul negru, sprâncenele groase îmbinate, ochii căprii și scânteietori, mustața îi mijia pe buză. „Și mai ales, într-o zi, i-a apărut într-o lumină nouă, când Vaillant așteptând să se recite epistola lui Boileau către Moliere și niciunul din cei mai vechi în clasă nu-l mulțumise, privirile-i se opriră la școlarul venit de curând ca să-l îndemne să spună versurile pe care ceilalți nu le putuse descurca. Toți făcută ochii mari când îl auziră redând cu dicțiune corectă, cu eleganță chiar, al exandrinii lui Bibescu. În sufletul lui Ion Ghica se trezește o simpatie deosebită pentru tânărul Alexandrescu. De atunci prietenia ce se leagă între acești doi tineri ce va străluci pe ogorul literaturii românești va fi durabilă. Sentimentul de singurătate ce s-a dezvoltat în sufletul tânărului poet, singurătate pe care a cunoscut-o amar, îi va fi mult ameliorat de prieteniile ce i se vor arăta de marile figuri ale epocii: Iancu Văcărescu, Heliade Rădulescu, Ghica și alții. Lui Iancu Văcărescu îi va fi recunoscător poetul Alexandrescu că i-a trezit acea încredere ce nu s-ar fi ivit fără apariția în calea vieții sale a „favoritului muzelor”.

Talentul său se dezvoltă sub influența clasicismului și romantismului și opera sa, variată, va fi dovada strălucită de pătrundere a lucrurilor, a vieții. Cât de impresionantă este și plină de dinamism natura, în codrul căreia apare figura voevodală a lui Mircea la Cozia! Ce înaltă simțire a pus stăpânirea pe sufletul poetului care vedea în Mircea o figură de mare mit, în fața căruia natura însăși în toată grandoarea ei se înfioară. Puternicul sentiment de nețărmurită admirație față de simbolul măreț al unui trecut de epopee națională, cu largi evocări de fantastice viziuni, stăpânește sufletul poetului. Ne aflăm în anul 1842 când apare această minunată poezie, când limba noastră deabia pornise, sfielnică, prin pana câtorva înaintași tributari limbii populare, să se manifeste târzielnică, necizelată încă și nestrunită decât de pana lui Cârlova, totuși o sensibilitate nouă vestește nota puternică, cu efuziuni de lirism, confesiuni ale unui suflet măreț. Dar orașul Târgoviște, de care se leagă copilăria sa, primele licăriri ale vieții, locuri dragi, părăsit, nu se putea să nu-i întristeze sufletul, mai ales că-i aminteau și „gloria străbună” și ca pe toți romanticii îl făceau să se gândească prin contrast, la tristețea de cimitri ce se întindea pete bătrâna capitală domnească și pentru ca sufletul său să simtă învierea și ca să alunge impresii nostalgice își îndrepta gândul spre timpul „înviorat de zâmbirea aurorii”, dar nici acestea nu-i mai puteau reda mulțumirea sufletească, văzându-se străin pe lume, după ce pierduse pe ai săi.

„Acum pretutindeni întorc a mea privire

Dar ochii-mi mulțumire deloc nu întâlnesc,

Căci nimenea nu simte cumplita mea durere

Și oamenii pe mine trecând mă ocolesc…

Văzând că pentru mine s-au dus zilele bune

Pui mâna pe a mea frunte și caut un mormânt…”

Recunoaștem aici confesiuni ale unui suflet în luptă cu obsesiuni chinuitoare, cunoscând de timpuriu îndurerearea, deznădejdiile, accente de tristă melopee, ușoară înrârurire lamrtiană. Lirismul său se întrezărește clar și cu puternice efuziuni de melancolie, făcându-ne să ne gândim la anunțarea aceluia care va fi întruchiparea pesimismului, la Eminescu. Câteva poezii pline de asemenea accente însă, nu conclud că el ar fi fost preocupat de concepția filosofică a proiectării tristeții asupra vieții, ci numai simple înrâuriri ale unor întâmplări dureroase din viața sa, sunt motivele unor asemenea duioase contemplații.

Dar poezia lui Alexandrescu găsește accente minunate de a vedea perfectul echilibru al vieții, atunci când fericirea după care umblase multă vreme, și pe care o chemase zadarnic „cu înfocare” îi revine în fine în prezența „aceleia care-i răsare în cale”, vrăjindu-l cu „zâmbirea cerească” a ei, dar fericirea aceasta de-o clipă, îi lasă în suflet impresia că poate să apună și atunci apare întrebarea, destăinuind săgetări de gânduri iarăși întunecate:

„Dacă iubirea noastră e s’aibă sfârșit rece

De ce’n minutu-acesta, de ce acum nu mor?

Un asemenea poet, pătruns de delicatețea unei simțiri profunde și adânc impresionabil și mai presus de toate cu o priză sufletească pentru tot ce este suferință, nu putea să nu găsească accente umanitariste pentru suferința omenirii, care se identifică în aspirații și în dureri cu poetul, îi da licărirea speranței că va veni ziua pentru omenire, după ce îndurase atâtea, în care va avea mulțumirea dezrobirilor și a libertății:

„An nou! Aștept minunea-ți ca o cerească lege;

…………………………………………………………………

O, au prezis atâta măreț reformator

Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățește,

Arată semn acelor ce nu voiesc să creadă,

Adu fără zăbavă o turmă și-un păstor!”

Dar spiritul satiric, puternic manifestat în câteva satire nu pornește oare tot din disprețul ce-l stăpânea pe poet când vedea inegalități, nedreptăți, o societate coruptă în care defectele devin calități și viceversa? Satira duhului meu e elocventă din acest punct de vedere. Fabulele, minunatele-i fabule aduc dovada unei originalități creatoare și un minunat spirit observator al racilei societății noastre. Acest gen se impune prin minunata originalitate plastică a poetului și rămâne în literatura noastră, prin finețea spiritului de observație și prin noutate, de creație în acest gen. Aceste scurte observații făcute cu prilejul a 54 de ani de la moartea poetului nu au pretenția de a aduce vreo contribuție la cercetarea operei poetului, ci numai o pioasă pomenire a activității acelui a care a făcut ca poezia românească să intre în făgașuri noi, să anunțe lumii prin trâmbița sa apropiata culme de înălțare a poeziei românești, contribuind el, personal, ca un vizionar, la pregătirea adâncă a acelei epoci.

Noi suntem palida recunoștință a aceluia ce a întins o aureolă diamantină asupra cetății noastre, Târgoviște, și în sfioasa noastră, dar cucernică evocare, nu putem decât să ne strigăm bucuria prin pomenirea figurilor ce se desprind sfinte din sanctuarul trecutului nostru. Grigore Alexandrescu este o revendicare prețioasă pentru Târgoviște, fiindcă fiorii trecutului pe care l-a cântat cu profundă emoție, de la acele ruinuri bătrâne i-a simțit și lor le-a adresat prima sa dureroasă strigare de bucium să trezească în sufletul contemporanilor săi sentimentul puternicei amintiri a unui sfânt trecut.

După trecerea a 54 de ani, bătrâna cetate Târgoviște, încă în ruină, aduce prinosul său de omagii cântărețului slavei sale trecute.

Vasile Popescu

profesor

Astăzi, după trecerea a 135 de ani, bătrâna cetate Târgoviște, încă în ruină, adaugă la lista ruinurilor orașului și pe aceea, în devenire, ce-i drept, a casei în care s-a născut poetul Grigore Alexandrescu. Clădirea, aflată în patrimoniul Primăriei Municipiului Târgoviște, așteaptă de ani de zile să fie restaurată, însă tot ce au găsit cu cale să facă autoritățile noastre a fost să o închirieze drept sediu de partid diferitelor organizații politice care în ultimele decenii s-au perindat pe acolo.

În urmă cu patru ani, un memoriu semnat de mai mulți oameni de cultură a fost depus la Primărie pentru a convinge autoritățile să înființeze o casă memorială dedicată poetului, așa cum Vasile Alecsandri are în comuna sa natală, Mircești. Dintre atâția scriitori pașoptiști câți a avut Târgoviștea, niciunul nu are casă memorială, stau înghesuiți cu toții în casa lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești unde funcționează Muzeul Scriitorilor. Dintre ei, singurul căruia i-a rămas în picioare casa este Grigore Alexandrescu. Clădirea are o placă montată în exterior unde stă scris: „ În această casă s-a născut poetul Grigore Alexandrescu 1812-1885”. Istoricul clădirii este cunoscut și documentat; clădirea exista la nașterea poetului, o parte din zidurile construcției fiind, potrivit arhitectului Corneliu Ionescu, din secolul al XVII-lea. Cu tot acest istoric strâns legat și de o personalitate a culturii române care și-a lăsat amprenta asupra casei și asupra orașului, clădirea este tratată ca un imobil oarecare – bun de închiriat.

Încheiem cu aceste versuri ale poetului care sunt la fel de actuale și astăzi ca în vremea sa, ca de altfel întreaga sa operă:

„În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori
Ruina-i azi cu fală arăt la călători,
Precum atâți nevrednici, trăind în moliciuni,
Se laud cu mari fapte făcute de străbuni.
Dar pentru ce orașul atât de strălucit
Acum între orașe e cel mai umilit?
Ce voie preaînaltă, ce lege porunci
Căderea deopotrivă cu înălțare-a fi?
E o fatală soartă? sau pe acest pământ
Lăsă urmele sale blestemul unui sfânt
Dacă însă o țară, un neam ar fi dator,
Când au greșit despoții, nelegiuirea lor
A o plăti, atuncea orașul osândit
Și numele-i din lume de mult ar fi pierit.
Căci mii de glasuri stinse de-al tiraniei fier,
În strigări dureroase s-au înălțat la cer;
Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat
Sângele după pietre încă nu l-au spălat.
Oricum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit;
O iubesc, căci e tristă și căci a suferit:
Și precum anticarul, la patima-i supus,
Culege vechea-aramă ce nu mai are curs,
Așa în a mea râvnă, pe locul părintesc,
Fiu al astor ruine, țărâna lor slăvesc.”