Cucerirea independenței de stat a României ca urmare a războiului din anii 1877-1878, a înlăturat multe piedici care stăteau în calea dezvoltării capitaliste a țării.
S-a ivit astfel posibilitatea de a încheia liber, tratate comerciale și vamale cu alte state, permițând politici economice care să favorizeze dezvoltarea industrială a țării, condiție sine qua non a consolidării statului național modern.
Pătrunderea capitalismului străin în industrie însă, periclita independența și suveranitatea Romaniei. De aceea, „Întemeierea unei industrii naționale era condiția de viață pentru statul român”, susținea economistul P.S. Aurelian.
În acest sens, s-au elaborat unele legi protecționiste care să încurajeze și să protejeze dezvoltarea industriei autohtone și să ducă la valorificarea industrială a bogățiilor țării, așa cum au fost cele din anii 1887, 1892.
La începutul secolului al XX-lea – România se afla în prim proces de dezvoltare și consolidare a statului modern prin creșterea însemnată a industriei, accentuarea dezvoltării capitaliste a agriculturii, a mijloacelor de transport, extinderea comerțului intern și extern, culminând cu crearea unor instituții corespunzătoare acestei evoluții.
Măsurile cu caracter protecționist adoptate în perioada anterioară, la sfârșitul secolului al XIX-lea au dus la un salt important în ceea ce privește dezvoltarea industrială cu precădere a industriei petrolifere dar și carbonifere.
Transportul și căile de comunicație au luat un avânt deosebit în conformitate cu cerințele tot mai mari ale economiei, ale schimburilor comerciale interne și externe. Exemplu elocvent este începerea construcției conductei de petrol Câmpina – Ploiești – Constanța în vederea stimulării creșterii comerțului cu produse petrolifere.
În anul 1913, Romania era situată pe locul al 5- lea ca producător în rândul țărilor petroliere din lume.
În anul 1915 producția petrolifera a României trecuse de la 247,487 tone cât fusese în anul 1900 la 1,588330 tone.
Măsurile adoptate de către autorități pentru dezvoltarea economica a țării, s-au repercutat și asupra orașului Târgoviște și a județului Dâmbovița.
Înfiintarea unor întreprinderi industriale, construirea rafinăriilor de petrol și apariția exploatărilor petrolifere și carbonifere din împrejurimi, construcția drumurilor naționale și a căilor ferate care facilitau legăturile cu centre urbane din țară, au determinat înscrierea orașului Târgoviște cu succes pe harta economiei capitaliste și printre cele mai dezvoltate orașe din țară.
Un mare avânt a luat exploatarea petrolului în zonele limitrofe ale orașului. Astfel, Societatea „Astra” deținea la începutul secolului al XX-lea terenuri petrolifere la Doicești (anul 1900) și Moreni. În primul an de funcționare, aceasta avea o producție de 340.000 de tone însemnând 25% din producția țării. Extrăgându-se o cantitate așa mare de petrol, în anul 1909 la Târgoviște, un grup de comercianți români înființează o societate în vederea exploatării fabricilor de petrol și derivatelor lor în comunele Colanu și Doicești.
Firma Câmpeanu Etco. deținea la Colanu la începutul secolului al XX-lea (1906) fabrica de petrol și derivate.
Cantitatea de petrol pe care o exploata anual era de 500 de vagoane și 100 vagoane benzină. Majoritatea acestor produse luau drumul exporturilor spre Germania și Franța prin gara Târgoviște.
În județul Dâmbovița, Societatea „Steaua Română” – cel mai puternic trust, detinea schele petroliere la Ochiuri, Răzvad, Gura – Ocniței, Bucșani, Moreni.
Aceasta dădea jumătate din producția de petrol a țării și exploatarea cărbunelui a devenit rentabilă în județul Dâmbovița. La începutul secolului al XX-lea în regiunea Brândușa (Doicesti) precum și Mărgineanca (Șotânga) existau zăcăminte de lignit cu o putere calorică superioară celor din Ungaria, ceea ce a adus la intensificarea exploatării acestora, devenită profitabilă datorită cerințelor crascânde ale dezvoltării industriei dar și a consumului casnic.
Mina Mărgineanca producea în anii 1904/1905 – 85.000 de tone anual, iar mina Șotânga 964 – tone. Derivatele petrolifere (benzina, motorina, parafina) erau extrase de către numeroasele rafinării aflate în zonele limitrofe ale Târgoviștei și în județ. Din memoriile lui Lăzărica Petrescu desprindem date prețioase în legătură cu rafinăriile care ființau în zonele mai sus menționate:
„Aurora” situată înspre șoseaua spre București li a Gherganilor și Bilciureștilor pe teritoriul comunei Ulmi, ocupând circa 15-20 ha; Welfield situată lângă gara Târgoviște și Cimitirul central, întinsă pe câteva ha; Rafinăria Iancu Grigorescu {unul dintre cei mai vechi exploatatori de petrol din țară} din Mahalaua de peste gârlă a Târgoviștei – rafinărie fostă a lui Grigore Gavrilescu; Rafinăria Ciufu de la Ulmi; Rafinăria „Carmen Petrol” de la Târgoviște unde s-a mutat fostul Obor.
Zece (circa) rafinării dinspre șoseaua dinspre Găești care se întindeau din gura Târgoviștei până în satul Viișoara; altele de pe șoseaua Câmpulung; – alte trei rafinării din gara Doicești alimentate cu țițeiul ce se scotea din schelele de la Glodeni și Doicești.
… „Existența acestor rafinării deservite de foarte mulți lucrători, făcea ca orașul Târgoviște să fie unul dintre cele mai industrializate orașe ale țării”
În anul 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, industria noastră petroliferă a primit o lovitură puternică prin distrugerea la ordinul aliaților a instalațiilor din teritoriul ocupat de către inamic. Specialiști români și străini sub conducerea ofițerilor englezi Thomson și Norton Griffit au distrus turnurile sondelor, au incendiat rafinăriile și rezervoarele, au demolat mijloacele de exploatare.
După aceste distrugeri, deși județul Dambovita a continuat să producă 60% din producția de petrol a țării pana în anul 1944, puține rafinării s-au mai refăcut, ele au fost reînființate aproape în totalitate în zona Ploiești.
Iata cum descrie Lăzărică Petrescu în Jurnalul său la data de 13 noiembrie 1916, fiind martor ocular la varsta de 15 ani, scenele de coșmar petrecute sub ochii săi și ai mamei sale în ziua plecării în refugiu spre Moldova din calea inamicului.
„ Am plecat. Curtea, strada și tot orașul erau luminate de o lumină roșie. De asemenea cerul era roșu. Ard fabricile de petrol, circa 25, depozitele de benzină. Bulevardul e mai luminat ca ziua. Pe Școala de Cavalerie, luminile focului reflectau o lumină roșie de credeam că arde. Nu ardea, ci era lumina incendiului. Crivățul trimitea focul către cimitirele orașului și a scăpat astfel orașul. Ne-am suit în tren, într-un vagon cu răniți. Abia peste un ceas, am plecat. Ajungem în dreptul focului. Cea mai mare rafinărie din țară ardea. Din fabrică, nu au mai ramas decât câteva ziduri și rezervoare topite și căzute la pământ. Pe o întindere de câteva ha. Flăcările se ridicau și pâlpâiau în sus câteva sute de metri înălțându-se până când se stingeau într-un uriaș de fum negru și groaznic. Era prea sinistru. Deși era luminat ca ziua, era noapte. Rezervoarele izolate ardeau și flăcările erau puhoi în văzduh. Așa ceva nu am mai văzut și nu am mai pomenit. Aceste imagini îmi vor rămâne în minte cât voi trăi”.
Întreaga regiune din Muntenia a fost transformată într-un rug imens întreținut de arderea produselor petrolifere în valoare de 600.000 de lei vechi, (azi câteva milioane de dolari).
Inamicul a depus mari eforturi pentru reînceperea exploatărilor – unul din obiectivele principale ale ocupației în vederea întreținerii ofensivei armatei.
În teritoriul ocupat în timpul războiului, inamicul a efectuat o exploatare lipsită de grija, fiind preocupat doar de o extragere rapidă. De aceea, după o creștere momentană a producției, aceasta a scăzut dramatic din cauza relei întrețineri (inundații, galerii distruse, puțuri și instalații stricate).
Dupa încetarea razboiului, pierderile suferite au urmat să fie stabilite și confirmate de către comisii zonale, județene și mixte la nivel central, urmând să fie definitivate după terminarea tratativelor dintre guvernul român, francez si englez.
România spera să obțină despăgubiri măcar parțiale pentru marile pierderi și distrugeri prilejuIte industriei de către Primul Război Mondial.
Aceste despagubiri nu au fost obținute însă de către guvernul roman, care a fost obligat să plătească sume uriașe ca despăgubiri către societățile străine care aveau exploatări petrolifere în România.
Iată în ce conjunctură, inginerul de mine Dumitru Stoica, specialist cu înalta calificare în Germania, vorbitor fluent de limba germană și franceză, primește misiunea de a supraveghea bunul mers al exploatărilor miniere și petrolifere din zona Târgoviște și a județului Dâmbovița precum și aceea de a stabili pagubele pricinuite acestora de către Primul Război Mondial, sarcina încredințată de către: „Comisia mixtă pentru constatarea pagubelor cauzate industriei petrolului”.
Inginerul Dumitru Stoica s-a născut la 26 octombrie 1882 în comuna Sascut, plasa Adjud, județul Putna, fiind fiul lui Alexandru și al Smarandei Stoica.
Tatal său era fiul preotului Atanasie Stoica din Bratila, absolvent al Academiei Mihăilene – Iași în specialitatea inginer hotarnic. Luase parte ca rezervist la războiul dintre 1877- 1878. A lucrat ca funcționar la Consulatul înființat special în vederea rezolvării problemelor funcționarilor străini veniți să înființeze fabrica de zahăr de la Sascut.
Mama sa era fiica preotului Theodor Atanasiu din Sascut și sora episcopului Teodosie de Roman și a savantului Unesco, Ion Atanasiu – fost rector al Universității București, pionier al fiziologiei din România.
După terminarea studiilor liceale la Bacău – liceul Ferdinand I , se înscrie în anul 1905 la Universitatea de exploatări miniere de la Loeben (Germania) pe care o absolvă cu brio în anul 1909 ca inginer de mine. Venit în țară, se căsătorește în anul 1910 la Brăila cu Isabela Eremia.
În anul 1913, îl găsim angajat al Direcției Minelor, Carierelor și Apelor Minerale pendinte de Ministerul Industriei și Comerțului în funcția de inginer de control – sucursala Ploiești.
Conform adresei numarul 19.796 din 17 septembrie 1913 este delegat, prin decizia ministerială numărul 32.596/1913 să conducă lucrarile Regiunii a 5-a minieră Târgoviște. La nici două luni, în noiembrie 1913, prin Decretul Regal numărul 6968 pe 1913 este avansat în postul de Șef de regiune Minieră – Târgoviște fiind invitat să se prezinte îndată la minister pentru a depune jurământul. În baza acestei avansări, se mută cu domiciliul din Ploiești la Târgoviște, unde va locui împreună cu familia pe Calea Domnească nr. 247, în casa doctorului Alexandrescu. Datorită activității neobosite desfășurată în această perioadă, prin Înaltul Decret Regal numarul 3106 din 10 septembrie 1914 este avansat în postul de Șef de Regiune, clasa a doua continuând să îndeplinească până la noi dispoziții și functia de Șef al regiunii a 5 a Minieră – Târgoviște.
Pe data de 18 noiembrie 1916, inginerul Dumitru Stoica solicită comandantului Companiei de Jandarmi ca acesta să ordone jandarmilor de la minele de lignit (Doicești, Mărgineanca) , să însoțească lucrătorii mobilizați pe loc care evacuează până la locul ce le se indică de către Direcția Generală a Munițiilor. Afirma ca sunt peste 1000 de lucrători care nu pot pleca în debandadă.
19 decembrie 1916 printr-un ordin de serviciu numărul 626, al Ministerului Industriei și Comerțului, inginerul Dumitru Stoica, Șeful Regiunii Miniere numărul 5 Târgoviște este însărcinat cu ridicarea în plan a tuturor minelor de cărbuni din județul Bacău, inclusiv nivelmente, întocmirea planului general și profilele.
Autoritățile civile și militare sunt rugate a-i da la cerere tot concursul pentru aducerea la îndeplinire cât mai neîntârziat a însărcinarilor, punându-i-se la dispoziție orice tren, curier sau alte mijloace de transport.
În octombrie 1918, Comisia de Petrol instituită la ordinul Ministrului Industriei și Comerțului ca urmare a deciziei Ministrului de Razboi, îl însărcinează pe sublocotenentul în rezervă și Șef al Regiunii Miniere Târgoviște să supravegheze punerea în practică a dispozițiilor ce se vor lua de către comisie relativ la exploatările miniere. Autoritățile îi vor da tot concursul necesar îndeplinirii neîntârziate a însărcinărilor mai ales în ceea ce privește angajarea de lucrători, procurarea de materiale, transport și corespondența.
Prin decizia Ministrului Industriei și Comerțului din noiembrie 1918, inginerul Dumitru Stoica primește în afara atribuțiilor pe care le-a avut înainte de război și aceea de director militar al Societății „STEAUA ROMÂNĂ” – Schela, Răzvad în baza căreia urma să se prezinte la post pentru a prelua arhiva și gestiunea.
La câteva luni, pe data de 28 ianuarie 1919, prin decizia ministerială numărul 35.682 pe 1919 este numit director militar al minei Mărgineanca din județul Dâmbovița, ca șef al regiunii a cincea Miniere – Târgoviște.
În iulie 1919, prin decizia ministerială 24.580 per 1919 este numit administrator al Minei Mărgineanca – Făgețelul, pendinte de comuna Mănești, județul Dâmbovița, prevăzut în contractul de societate colectivă autorizată la Tribunalul Ilfov pentru administrarea și conservarea bunurilor așa cum prevede regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii 3603 per 1918.
În consecință, va lua în primire cu inventar întregul avut al societății și se va confirma prevederilor și dispozițiilor consemnate în regulamentul de mai sus.
Comisia mixtă pentru constatarea pagubelor cauzate industriei de petrol în urma războiului, a stabilit indemnizațiile pentru acoperirea cheltuielilor făcute de către membrii și experții tehnici români ai comisiei mixte.
Astfel, pentru fiecare zi utilizată la expertize și constatări la fața locului, pentru șantiere sau fabrici, aceștia (experții români) primeau diurna 100 de lei. Pentru ședințele ținute în urma convocărilor, 50 de lei pentru cei care domiciliau în localitate, iar pentru cei ce domiciliau în afara localității – 100 lei. În 16 octombrie 1919, inginerul Dumitru Stoica accepta detașarea de la Târgoviște la Ploiești ca urmare a adresei numărul 44/11 octombrie /1919 emisă de către Comisia Mixtă pentru constatarea pagubelor constatate industriei de război prin care i se încredințează conducerea Oficiului înființat la Ploiești pentru constatarea și expertizarea pagubelor cauzate industriei de petrol în urma distrugerilor din 1916.
Pe perioada detasării va primi diurnă din creditul de 20.000 de lei acordat Comisiei Mixte si anume o diurna lunara de 2500 lei și mijloc de transport având în vedere ca familia se afla la Târgoviște. Detașarea la Ploiești nu il scutea ca timp de două zile pe saptamana (cât îi era îngăduit) să se ocupe și de supravegherea și controlul celei mai importante mine de cărbuni Mărgineanca ca singur cunoscător al acestei mine în calitate de Șef al Regiunii a 5-a – Târgoviște, conform adresei numărul 48.367/18.10. 1919.
Prin adresa numarul 15.461 per 15/6/1920 i se aduce la cunoștință faptul că în baza Decretului Lege numărul 2261 din 15/5/1920 referitor la organizarea Direcției Generale a Minelor pe teritoriul întregit al României, este delegat să îndeplinească funcția de subdirector al Direcției pentru aplicarea Legilor și Regulamentelor Miniere și să își dea concursul pentru organizarea pe baze solide a administrației industriei Miniere. Este rugat să se îngrijească și de serviciul actual, acela de director al Regiunii a 5-a Minieră – Târgoviște ca aceasta să nu sufere pe perioada detașării.
În octombrie 1920, datorită profesionalismului și activității neobosite depuse pentru organizarea Direcției Generale a Minelor pe teritoriul întregit, e avansat în funcția de inspector mine clasa I la Târgoviște, iar la 1 noiembrie 1920 director clasa I în Direcția Generală a Minelor.
În 12 februarie 1921 Ministerul Industriei și Comerțului îl înștiințează că în calitate de director de mine este trimis delegat oficial la Târgul de la Lyon. În acest scop, va fi detașat pentru o lună la Pavilionul României unde va îndeplini funcția de consilier industrial. Pe lângă aceasta, a primit însărcinarea de a da tot concursul oricărei acțiuni de propagandă economică românească care se va considera utilă la Lyon.
Participă în calitate de co-autor alături de Jean Sillescu – atașat comercial al României în Franța – director al Pavilionului Oficial al României la Târgul de la Lyon și de profesor Dr. C. Bungetianu la redactarea unei broșuri în limba franceză intitulată: „Donnees Pratiques pour les transactions Commerciales” în care sunt prezentate date statistice privind producția mondială de petrol, numărul exploatărilor, suprafața terenurilor petrolifere din România etc.
Deplasarea s-a făcut pe baza pașaportului eliberat la 19 februarie 1921.
În ziua de 8 august 1921 este felicitat de către Ministerul Comunicațiilor ca director al Direcției Petrolului din Ministerul Industriei pentru: „Rezultatele mai mult decat mulțumitoare la care s-a ajuns prin activitatea Comisiei de Repartizare a Produselor Petrolifere, drept pentru care ministerul îi aduce viile sale mulțumiri, urându-i să-și continue activitatea cu aceeași râvnă.”
Aceleași felicitări le primește la 1 ianuarie 1922 din partea Comisiei Mixte pentru Constatarea Pagubelor cauzate industriei de Petrol din România – : „Pentru munca depusă în mod așa de dezinteresat în interesul superior al țării” Aflăm din aceasta felicitare (adresa, numărul 1661/1921) că rapoartele de constatare și evaluare a pagubelor la șantiere și la rafinării erau întocmite în 157 de dosare, separate pentru fiecare întreprindere, alcătuit împreună cu tabele explicative, 166 de volume. Așadar, o muncă extrem de laborioasă depusă de experții care colindau întreprindere cu întreprindere. Grație acestui fapt inginerul Dumitru Stoica primește la data 1 ianuarie 1921 în numele Ministerului Industriei și Comerțului, în calitate de director în Direcția Generală a Minelor. Felicitări : „Pentru concursul dat în calitate de expert al lucrărilor Comisiei Mixte de Despăgubiri, pentru munca depusă în interesul țării, pentru ajutorul dezinteresat dat la efectuarea și terminarea lucrărilor de constatare și expertizare”.
După data de 1 ianuarie 1921, activitatea neobosită desfășurată la Târgoviște și împrejurimi încetează, mutându-și domiciliul la Ploiești.
Între anii 1921 – 1947, anul când se pensionează, îl găsim exercitând diferite funcții în cadrul Direcției Generale a Minelor, ca inginer ordinar clasa I în cadrul detașat al Corpului Tehnic, inginer administrativ la Societatea „Creditul Minier” precum și așa cum reiese din adresa din 24 februarie 1939 i se încredințează: „toate operațiunile ca pompări, aprovizionarea rafinăriilor, achiziționări de țiței de la terți, răscumparare de redevențe și orice alte operațiuni să fie în sarcina inginerului Dumitru Stoica din Direcția Exploatărilor Petrolifere și Miniere”.
N-a avut urmași.
Este înmormântat în cimitirul Bălăneanu din București, alături de fratele său și soția sa, Isabela.
A fost unul dintre tinerii români serioși, destoinici care a plecat în străinătate să studieze, să se perfecționeze într-o profesie atât de utilă în acele vremi, perioada în care România se înscria cu pași siguri pe drumul modernizării. Reîntors, și-a pus la dispoziția țării întreaga sa capacitate intelectuală, priceperea acumulate la înalta școală de la Loeben contribuind la perfecționarea ca specialist a exploatărilor petrolifere și miniere, la progresul industriei românești, interbelice de profil.
Un pios omagiu adus fratelui bunicului matern al soțului meu – preot Victor Stoica.
Bibliografie:
-Enciclopedia Romaniei – Tom III pag 255-260, Mihai Manoilescu „Evoluția economiei industriale”;
– Valachica „Studii și cercetari de istorie”, 10-11 pag 331; 341;
-Jurnal Lazarica Petrescu;
-Arhiva personala;
Autor: prof. Catrinel Lazarescu Tanase
