MIHAI OPROIU: RUINAREA CURȚII DOMNEȘTI DE LA TÂRGOVIȘTE

Reședința Domnească

Este îndeobște cunoscut că după moartea tragică a lui Constantin Brâncoveanu (1714), domnia s-a stabilit la București.

Această inițiativă nu se confundă cu punctul de vedere susținut de Nicolae Constantinescu și Cristian Moisescu, care au considerat că reședința domnească a fost „părăsită și se ruinează”¹. Cronicarul Radu Popescu menționează că turcii au căutat la Târgoviște doar „bogățiile domnului”, fără să facă alte precizări.²

Faptul că Târgoviștea, cu reședința domnească de aici, a continuat să fie un simbol pentru întreaga țară, dar și pentru Europa, reiese din împotrivirea domnului Ștefan Cantacuzino (1714-1716) la trecerea suedezilor și regelui lor, Carol al XII-lea, prin oraș. Ajunși la 15 octombrie 1714 în oraș, unde „stăteau cu multă cheltuială”, domnia a intervenit cu hotărâre pentru ca regele Suediei să nu treacă „prin Târgoviște… sau prin București”, pentru a fi evitate eventuale complicații.³

Nu era pentru prima dată când domnia se muta la București, dar reședința domnească s-a aflat în grija și administrarea domniei.

Cel mai elocvent exemplu este dat de prezența din primăvara anului 1716 a unui corp de armată austriac, comandat de căpitanul Ștefan Dettine, care a surprins pe domnul țării Nicolae Mavrocordat (1715-1716)și l-a luat prizonier în noiembrie 1716.⁴

Întreprinzătorul căpitan s-a retras la Târgoviște (27.XI. 1715), unde fusese vechea reședință domnească, însoțit de mitropolitul Antim Ivireanu și de reprezentanți ai marii boierimi.

Pentru Curtea Domnească de la Târgoviște, sfatul domnesc ținut aici la sfârșitul lunii noiembrie, prin măsurile stabilite, a reprezentat un moment major, pentru că hotărârile adoptate reprezentau în primul rând reîntoarcera domniei în fosta capitală.

Într-un singur glas, toți cei prezenți s-au arătat dornici să rupă „legăturile de vasalitate cu Poarta Otomană și să se pună sub protecția Austriei, subliniind că „mai bine să-și sacrifice averea și sângele lor pentru Imperiul German, decât să mai caute protecția sultanului și să cadă în furia cruzimilor.”⁵

Era un moment politic extraordinar, cu importante implicații pentru oraș și reședința domnească. Armata austriacă nu a fost la înălțimea momentului, pentru că a considerat că Târgoviștea nu poate fi apărată de un mic corp de armată. Din această cauză, austriecii „au luat tunurile Curții Domnești” și s-au retras la Mănăstirea Mărgineni.⁶

Intervenția turcilor și tătarilor a determinat pe Mitrofan Grigoraș, tipograf la Mitropolie, să precizeze că austriecii s-au retras din Târgoviște, apoi din întreaga țară.⁷

Interesant de menționat că n-au existat măsuri de distrugere la Curtea Domnească din Târgoviște, care însă fiind lipsită de prezența domniei, a început să se degradeze accentuat.

Măsura inițiată de domnul Grigore al II-lea Ghica (1733-1735) în prima domnie de a nu lăsa în paragină ansamblul aulic de la Târgoviște, a reprezentat un moment nemaiîntâlnit în epocă. Mulți au rămas surprinși de această inițiativă și l-au acuzat pe domn că dorea să descopere comorile existente aici și chiar l-au numit „profanator de morminte”.Părerea noastră este că domnul urmărea să repare greșeala străbunicului său⁸ ce lăsase în părăsire, la porunca turcilor, casele domnești din Târgoviște.

Legat mai mult de țară decât ceilalți domni fanarioți, Grigore Ghica găsea un titlu de mândrie de a nu lăsa în paragină tradiția acestui oraș.⁹

În timpul războiului austro-turc (1736-1739), Târgoviștea era considerată de Imperiul Otoman drept „un ochi împărătesc (1737).¹⁰

Prezentă în Țara Românească , armata austriacă s-a retras în grabă în septembrie 1737 spre Câmpulung, în timp ce armata otomană înainta spre Târgoviște. Locuitorii prezenți în oraș au fost pedepsiți „cu ardere de foc…, robii și jafuri…” și a trebuit să suporte „toată furia… acestora”; „au rămas vrednici de jale și tânguire”.

Bruma de avere a orășenilor, precum și „multe odoare… s-au risipit și împrăștiat”, jaful principal desfășurându-se la Mitropolie, unde fuseseră ascunse „peste 8000 de lăzi pline cu bani, bijuterii, perle…, veșminte brodate cu aur și o mulțime de alte lucruri”.¹¹

Este evident că orașul a fost jefuit, dar atenția turcilor s-a îndreptat către obiectele de valoare imediată și nu către distrugerea monumentelor, despre care nu se face nicio referire. Nu putem să nu precizăm că în acest conflict Târgoviștea nu este implicată în niciun fel politic sau militar.

Revenit la domnie în anul 1748, Grigore al II-lea Ghica (1748-1752) „a reînviat obiceiul de zidiri sfinte”, considera A. D. Xenopol și a inițiat repararea amvonului și turlei de la Biserica Mare Domnească afectată de cutremur. De această dată reparațiile s-au efectuat numai la biserică, în timp ce casele domnești au rămas în afara inițiativei domnești.¹²

Interesantă este descrierea luiChezarie Daponte că „prea frumoasa și marea curte e cu totul pustie… și… grădina plină de spini și mărăcini”¹³, în timp ce palatul domnesc „zăcea în ruine” (1761).¹⁴

La rândul său, Bauer cunoștea că la 1778 în Târgoviște, pe lângă alte construcții, se găsea și „un palat domnesc, fără să facă alte precizări.

Bun cunoscător al tradiției cu privire la monumentele istorice ale Curții Domnești, Virgil Drăghiceanu era de părere că precizările de mai sus erau „dovezi… evidente… că palatul era încă conservat… la 1778”.¹⁵

Reședința Domnească de la Târgoviște a continuat să se afle în atenția domniei, Mihai Șuțu (1783-1786), Alexandru Moruzi (1793-1796), Constantin Ipsilanti (1802-1806) au dispus importante lucrări de restaurare și au acordat scutiri „clirosului” domnesc.¹⁶

Este evident că numai domnia hotăra asupra monumentelor Curții Domnești din Târgoviște. Constatăm că în urma cutremurului din 1802, egumenul Dionisie Lupu a solicitat domniei să se mute la Biserica Sfânta Vineri metoh, pentru că Mănăstirea Dealu fusese grav afectată (Biserica Sfânta Vineri să devină metoh). În urma aprobării, egumenul a efectuat importante transformări.¹⁷

Desemnat mitropolit, noul stareț a vândut terenurile primite.¹⁸

O situație asemănătoare s-a întâmplat și în cazul caselor domnești. Isac Ralet a cerut domnului Ioan Caragea (1812-1819) să i se aprobe în stăpânire „… niște surpături de ziduri ce au fost odinioară Curte Domnească, aflate în orașul Târgovișteși ajunse netrebuincioase… și… numai pentru încuibarea păsărilor sălbatice… ce nu mai aducea folos.”¹⁹

Domnul Ioan Caragea a aprobat solicitarea, deși numeroase voci s-au pronunțat împotrivă, pentru că acolo fusese „scaun domnesc”.²⁰ Printre cei care s-au împotrivit s-au numărat banul Scarlat Ghica, vel logofătul Istrate Slătineanu, preotul bisericii Răducanu Cornescu etc., punctul lor de vedere fiind apoi însușit și de poeții redeșteptării naționale și de artiști plastici, care prin poziția lor au determinat pe domnii Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei să restaureze Turnul Chindiei și Mănăstirea Dealu. Pentru aceste lucrări însă s-a folosit cărămida de la celelalte monumente.²¹

Arhitectul Corneliu Ionescu, un mare iubitor al istoriei orașului, specialist în restaurare, preciza cu amărăciune: ”Restaurarea efectuată de J. Schlatter i-a conferit turnului aspectul unui element de promenadă și distracție, un belvedere, apt să primească pentru a cânta în el meterhaneaua”, fiind cu totul altul decât „turnul pe care l-a făcut Vlad Dracul și pe care Schlatter nu l-a înțeles.²²