Cula Greceanu din cadrul Complexului Muzeal Măldărești este unul dintre cele mai frumoase edificii de tip culă din țara noastră. Denumirea de culă vine din turcescul Kule care înseamnă turn. Astfel de scuturi își construiau boierii în fața năvălitorilor de orice fel. Este o clădire înaltă, cu pivnițe adânci și ferestre mici, o mică logie la ultimul nivel ornată cu coloane brâncovenești, ea fiind încadrată ca stil arhitectural în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Există și ipoteza ca o parte din clădire, respectiv turnul, să fi fost construit în secolul al XVI-lea. 
Interiorul este compartimentat potrivit nevoilor curții boierești în caz de asediu, cu o pivniță adâncă unde se găseau proviziile și puteau fi adăpostite chiar și animalele, iar pentru necesarul de apă a fost săpat și un puț, gălețile fiind ridicate printr-un scripete, la etaj.
De multe premejdii i-a apărat clădirea pe boierii Măldărești, cei care au deținut vreme de secole, edificiul pentru ca în veacul al XIX-lea să ajungă, prin căsătorie, în familia Greceanu. Olga și Nicolae Greceanu au fost ultimii proprietari ai clădirii până în anul 1948 când a fost naționalizată.
Cu 12 ani mai devreme Oga Greceanu pictase pe pereții salonului de primire întreaga istorie a familiei Măldărescu, figurile strămoșilor ei fiind inspirate din pictura bisericii edificată în veacul al XVIII-lea, unde se află tabloul ctitorilor.
Olga Greceanu a încheiat admirabil șirul acestor boieri, ea fiind totodată descendentă a unei familii nobiliare din Polonia și un om cu o educație aleasă, studiase la Liege și la Paris, unde se specializase în pictura murală. A fost singura femeie căreia i s-a permis să predice la amvon în oricare biserică din România, ea fiind un modern “zugrav de biserici”, dedicându-se picturii bisericești până la sfârșitul vieții. A organizat numeroase expoziții în țară și în străinătate și a scris studii despre artă, dar a scris și cărți religioase păstrate câteva în manuscris, precum și un roman publicat în anul 2000, “URA CARE UCIDE”. A murit în anul 1978, la vârsta de 88 de ani, în timp ce lucra la restaurarea picturii de la Schitul Darvari din București. După 1948 multe dintre picturile ei murale aflate în diferite instituții publice au fost acoperite. Despre aceasta, ea obișnuia să spună:„Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc (am 77 de ani), ci după ce nu voi mai fi şi se vor stinge toate geloziile si răutăţile”.
Frescele ei de la Cula Greceanu sunt o capodoperă. Clădirea a fost transformată în muzeu în anul 1956 fiind în prezent administrată de Complexul Muzeal Măldărești. Fortificația a fost aleasă de regizori pentru filmările realizate la mai multe filme, ultimul dintre acestea fiind “Aferim”. Drept răsplată, câteva dintre costumele utilizate de actorii din film au fost donate muzeului și sunt prezente în expoziție.
Un foarte bun ghid poartă vizitatorul într-o poveste atractivă de unde nu lipsesc nici legendele despre fiica hanului tătar îndrăgostită de boierul român sau despre unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul.
Este o frescă autentică a unui trecut care cu greu mai poate fi descoperit prin monumentele vechi care ni s-au păstrat. Din cele 27 de cule ale Olteniei, cele mai multe sunt astăzi abandonate, ruinate, învinse, nu de năvălitorii pentru care au fost ridicate, nu de turci, nu de haiduci, ci de un popor pașnic, atât de pașnic încât nu face nimic să-și apere ultima brumă de istorie în monumente care i-a mai rămas.
Olga Greceanu a avut legături strânse cu județul Dâmbovița.
În anul 1905, soții Olga și Nicolae Greceanu au construit la Bălteni un conac neoromânesc, o reședință boierească somptuoasă inspirată de construcțiile de tip culă moștenite în familia Grecenilor. Aici își avea Olga Greceanu atelierul de pictură, acesta a fost locul unde cu siguranță a scris, locul unde s-au aflat lucrările excepționale de pictură murală realizate de Olga Greceanu, printre care și monumentala “Primăvara”, dar și o valoroasă colecție de obiecte de mobilier, o bibliotecă, tablouri și multe altele care s-au pierdut odată cu momentul Naționalizării. Conacul a supraviețuit și cu toate acestea nu a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice nici până astăzi. Nu departe de acest conac se află și Biserica din Bălteni care a fost pictată în 1946-1947 de Olga Greceanu în întregime pe cheltuiala sa. Deși pictura a beneficiat de o restaurare făcută chiar de Olga Greceanu spre finele anilor ’70, în anii ’90 sătenii și preotul au tocmit un oarecare zugrav de biserici să acopere pictura de mare însemnatate artistică a Olgăi Greceanu cu o pictură nouă. Localnicii din Bălteni nu știau atunci și nu știu nici astăzi cine a fost Olga Greceanu și cât de legată a fost de localitatea lor. Iată ce scria despre Olga Greceanu regretata ADINA NANU Conferenţiar universitar dr. la Academia de Artă București, într-unul dintre articolele dedicate acestei personalități în Revista Monumentelor Istorice.“La conacul ei din comuna Bălteni, jud.Dâmbovita, au fost scoase în curte si arse cărţile și tablourile, iar pereții pictați în frescă au fost dărâmaţi . Un mare panou, “Primăvara” , nu mai poate fi văzut astăzi decât în fotografie. În conac a fost instalată o fabrică de brânză , care a fost însă abandonată ca nerentabilă, încât ceea ce ar fi putut deveni un muzeu memorial Olga Greceanu a ajuns paragină. Rămăsese biserica satului Bălteni, pictată de Olga Greceanu în 1945-1946, cu mâna ei şi cu culorile proprii, și având drept ajutoare pe cumnatul ei , pictorul profesor Eduard Săulescu şi pe prietena și colaboratoarea ei, sculptoriţa Teodora Gemat Popp, văduva pictorului Sabin Popp. Pictura bisericii era un act de mare pietate, în anii grei de după război, dar pentru Olga Greceanu avea şi semnificaţia unei închinări în fața voinţei divine după o mare durere: în bombardamentele din aprilie 1944 îi fusese distrus atelierul în care tocmai strânsese lucrările ei de o viaţă, după închiderea unei mari expoziţii retrospective, care umpluse toate sălile Dalles. Pictura bisericii din Bălteni care era singurul ansamblu complet de pictură originală realizat de Olga Greceanu , a pierit şi ea, ca o ultimă jertfă adusă întunericului ideologiei ateismului , încă nerisipit până acum.”
