Țin în mână un act cu parfum de epocă. Simt în nări mirosul de tuș negru cu care se redactau documentele la începutul secolului al XX-lea. Actul este datat 26 aprilie 1900. E vorba de o convenție matrimonială încheiată între văduva Maria Ulysse Vasilescu și Ioan Ghe Anastasiu, inginer diplomat al Societății Regale Superioare Tehnice din Berlin.
Convenția care a stat la baza căsătoriei acestora, s-a supus regimului „paraferualității bunurilor”, acceptat de către ambele părți. Ceea ce m-a determinat să vă dezvălui această poveste, petrecută cu mai bine de un secol a fost una din clauzele care au stat la baza înțelegerii și anume averea imobilă cu care venea în această căsnicie Maria Uliysse Vasilescu, adică partea divizionară a moșiei Frăsinei- Mogoșani, aflată atunci în districtul Dâmbovița, plasa Cobia, lotul nr. 1 zis de nord.
O moșie situată cândva în județul nostru, care a aparținut unor oameni cu o viață aparte, pe care dacă o analizez, grație datelor pe care le am în față, acte, fotografii, ordine, decrete, reușesc în mică parte să reconstitui o lume, o lume apusă, educată, care prin atitudine și fapte, a demonstrat iubire de țară și neam.
Privesc îndelung o fotografie. Mi se înfățișează o femeie frumoasă, delicată, elegantă, cu un surâs trist, totuși în colțul gurii, care trădează, poate, unele din încercările prin care a trecut în viață. Este Maria Vasilescu Atanasiu, născută Mavrodin. Așa cum reiese din certificatul de naștere, a venit pe lume în București, la 25 iulie 1866, ca fiică a lui Ion Mavrodin, căpitan în armată – suburbia Sf. Ionică, în vârstă de 43 de ani și a Cleopatrei, născută Economu, casnică, în vârstă de 20 de ani.
Judecând după bunurile pe care le-a moștenit, o moșie, mobilier de lux, bijuterii valoroase, enumerate în convenția matrimonială și anume: cercei cu safire, brilliante, diamante, brățări cu perle și diamante, ceas de aur cu rubine, inele de aur cu briliante, etc., provenea dintr-o familie bogată, cu moșteniri care s-au transmis din tată în fiu.
A avut parte de o educație aleasă frecventând un pension la modă în care a dobândit printre altele, cunoștințe solide de limba franceză.
La vârsta de 19 ani se căsătorește cu Ulysse Vasilescu, funcționar în vârstă de 31 de ani, provenind și el dintr-o familie bogată.
Tânăra pereche va locui pe strada Popa Tatu, la numărul 36.
În urma căsătoriei, au rezultat doi băieți și anume: Ulysse Vasilescu junior, despre a cărui viață și activitate vă voi povesti mai târziu și Ionel Vasilescu, despre care am aflat din documente, că a făcut studii în Franța și s-a căsătorit cu Veronique Didier, originară din Saint Etienne – neavând urmași. Tânăra mamă s-a dedicat cu totul creșterii și educării copiilor. Astfel că, atunci când au început școala băieții vorbeau deja fluent limba franceză, dobândită de la mama lor, Maria Mavrodin Vasilescu.
Vacanțele și le petreceau la moșia Frăsinei Mogoșani care fusese cândva proprietatea bunicilor materni, primită de zestre de către mama lor. Aici au dobândit dragostea de natură, de animale, respectul pentru oamenii care trudeau ca să obțină roadele pământului. Din nefericire, la o vârstă destul de fragedă, băieții au rămas orfani de tată.
A fost desigur o lovitură grea, atât pentru copii cât și pentru mama lor, care nu depășise vârsta de 31 de ani.
Rămasă văduvă, cu doi copii la o vârstă când aceștia aveau cea mai mare nevoie de tată, Maria Mavrodin Vasilescu se recăsătorește la etatea de 34 de ani cu inginerul Ioan Gh. Anastasiu – diplomat al Școlii regale Superioare Tehnice din Berlin, așa cum ne-o atestă convenția matrimonială din aprilie 1900.
Fiind un om foarte bine pregătit profesional, dispunând de o educație aleasă, acesta s-a implicat total în creșterea și educația copiilor, constituind pentru aceștia un model de conduită.
Grație cărții de expozant, îl găsim ca participant la Bruxelles în anul 1888, la marele Concurs Internațional de Științe și Industrie, iar din legitimația emisă de către Ministerul Comerțului și Industriei, unde lucra, reiese că este delegat ca agent expozant la Expoziția Internațională din anul 1889, organizată cu prilejul centenarului Revoluției franceze.
Soții vor locui în București, pe strada Matei Voievod, nr. 31.
Această casă a fost ocupată cu forța în timpul Primului Război Mondial, în perioada 23 noiembrie 1916-1 noiembrie 1918 de către militarii Puterilor Centrale care au devastat-o, așa cum reiese din inventarul depus de către păgubașul inginer Ioan Anastasiu.
Dacă parcurgi listele înaintate Prefecturii de către proprietarul casei te îngrozești. Au lăsat în urmă un dezastru. Au distrus mobilierul de epocă, au spart ușile cu toporul, și-au însușit îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte valoroase, provizii alimentare, lemne de foc. În urma calculelor, a rezultat o pagubă totală de 108.627 de mii de lei, o sumă foarte mare pentru vremurile acelea. Acest episod nefericit a fost suportat cu greu de către familie, chiar dacă a primit despăgubiri.
Momentele de relaxare, în special verile, familia și le petrecea la moșia Frăsinei Mogoșani, loc mult îndrăgit, mai ales de către Maria Mavrodin Anastasiu, unde-și petrecuse anii copilăriei, alături de bunicii paterni. Permanent aveau invitați dintre rudele și prietenii apropiați, atrași de natura înconjurătoare a locurilor, de aerul proaspăt, de atmosfera tihnită, bucolică, dată de vegetație și animale.
Luau parte activă la viața comunității rurale, la evenimentele importante petrecute aici în perioada interbelică. Mărturii sunt fotografiie care înfățișează participarea la inaugurarea Monumentului Eroilor, aspecte de la arie unde se treiera grâul, cu țărani îmbrăcați cu costume populare, cu batoza care prefăcea snopii în boabele sfinte din care se plămădea apoi pâinea cea de toate zilele.
Dominanta preocupărilor familiei Mavrodin Anastasiu a fost aceea de a oferi condiții optime de studiu celor doi băieți, în ideea ca aceștia să aibă parte de o educație aleasă pentru a deveni oameni utili societății și țării. Din păcate, Maria Mavrodin Atanasiu s-a stins din viață la vârsta de 64 de ani, vârstă când mai putea să se bucure de copii și nepoți. Conform certificatului de deces, tristul eveniment s-a petrecut la Nissa, în Franța, la 30 decembrie 1930.
Fiul său cel mare, rezultat din prima căsătorie, Ulysse Vasilescu, s-a născut la București în ziua de 6 octombrie 1889, așa cum atestă certificatul de naștere. A frecventat cursurile Școlii de Băieți în anul 1897. Conform certificatului numărul 59877 din anul 1908, a absolvit cursurile Liceului Matei Basarab, iar în 27 iulie 1918 pe cele ale Facultății de Drept din Paris.
Certificatul emis la 20 iulie 1920 de către Facultatea de Drept din București, atestă faptul că Ulysse Vasilescu a trecut examenul de echivalare a diplomei de doctor în drept, secția juridică a Universității din Paris. Teza de doctorat era intitulată “Des Clauses d’inaliénabilité des leurs validite et de leurs affets”.
Dând dovadă de o temeinică pregătire profesională, Ulysse Vasilescu va ocupa mai multe funcții importante în stat, mai întâi ca avocat în Baroul Ilfov, apoi ca avocat al statului. Obține după aceea un post de judecător supleant la Tribunalul Ilfov.
Pentru merite deosebite în profesie, este avansat ca avocat șef la Ministerul de Justiție – Serviciul contencios și secretar general, așa cum este consemnat în Monitorul Oficial din 14 ianuarie 1927.
A devenit apoi membru al Consiliului Superior al Magistraturii.
Ca orice tânăr român, crescut în spiritul dragostei de patrie, își satisfice stagiul militar împreună cu fratele său Ion Vasilescu. Pentru o comportare demnă, Ministerul de Război îi acordă brevetul numărul 2288 din 13 octombrie 1915 tânărului cu termen redus, Ulysse Vasilescu, prin care este înaintat la gradul de sublocotentent în rezervă în Regimentul 1 Artilerie Asediu.
Pentru o mai bună pregătire în mânuirea armelor urmează cursurile Școlii de Artilerie a Ofițerilor de Rezervă.
Ia parte cu abnegație la lupte, după intrarea României în Război, drept pentru care Ministerul de Război îi conferă Ordinul: “Coroana României” în gradul de cavaler sublocotenentului în rezervă Ulysse Vasilescu din Regimentul 3 Artilerie grea, pentru bravură trecând prin focul inamicului în luptele de la Călugăreni din 16-20 septembrie 1917.
Primește de asemenea Crucea de Război franceză, document semnat olograf de către șeful misiunii, generalul Henri Berthelot.
I se conferă și Coroana României cu spadă și panglică de virtute militară precum și Steaua României în grad de ofițer. Este demobilizat în aprilie 1918 cu gradul de căpitan.
Analizând aceste ordine, brevete, se poate constata faptul că deși nu era ofițer de profesie, și-a îndeplinit cu cinste și abnegație datoria sfântă de a-și apăra patria, așa cum au făcut-o sute de mii de tineri români, contribuind cu prețul vieții lor la făurirea României Mari.
În anul 1925 se căsătorește cu Elena (Nino), născută Voicu, văduvă, cu o fiică de 5 ani, Lucia Fernanda Dolores.
Proaspeții căsătoriți primesc ca dar de nuntă o casă, din partea mamei lui Ulysse, Maria Mavrodin Ansastasiu, situată în strada Depărțeanu numărul 33, unde vor locui până la sfârșitul vieții.
Fiica adoptivă va fi crescută și educată cu multă dragoste, dat și pentru faptul că și Ulysse, la rândul său, a fost crescut de către un tată adoptiv.
În testamentul pe care l-a întocmit cu puțin timp înainte de a deceda, Ulysse Vasilescu consemnează faptul că a crescut-o și a iubit-o ca pe propria sa fiică, lăsându-i moștenire toată averea după moartea soției.
Lucia Fernanda Dolores a urmat cursurile pensionului Notre Dame de Sion și ale Facultății de Medicină București, profesând apoi ca medic pediatru până la pensionare. S-a căsătorit cu inginerul chimist Constantin Stoica, absolvent și doctor în chimie al Universității Regale din Padova.
Acesta a fost unul dintre frații soacrei mele. N-au avut urmași.
Ulysse și Nino (Elena Vasilescu) au trăit o viață de familie fericită, bazată pe dragoste și respect, timp de 36 de ani, până la decesul acestuia, survenit în anul 1961.
Mărturie sunt numeroasele fotografii care au imortalizat clipele fericite petrecute împreună în excursii cu automobilul, concedii la munte și la mare, precum și nenumăratele momente ce au avut loc la moșia Frăsinei Mogoșani împreună cu rudele și prietenii.
Desfășurând o muncă profesională deosebită, bazată pe o temeinică pregătire, drept pentru care a urcat pe merit diverse trepte profesionale, doctorul în drept Ulysse Vasilescu a fost decorat în mai multe rânduri, după cum urmează:
Prin decretul numărul 2016 din 27 iulie 1928 este numit Membru al Ordinului Steaua României în grad de ofițer, ca avocat șef al Ministerului de Justiție.
Prin Înaltul Decret Regal numărrul 1970 din 10 mai 1939, semnat de către regale Carol al II-lea e numit Membru al Ordinului Coroana României în grad de Comandor.
Prin Ordinul Departamentului Afacerilor Străine numărul 36753, este numit membru al Ordinului Steaua României în grad de comandor.
Conform Ordinului numărul 37059 din 9 mai 1943, este numit membru al Ordinului Coroana României în gradul de Mare Ofițer.
Soții Elena și Ulysse Vasilescu își dorm somnul de veci la Cimitirul Bellu.
Ulysse Vasilescu este un exemplu de tânăr român din perioada interbelică care prin muncă, seriozitate, studii temeinice care l-au condus la o pregătire profesională solidă și-a adus o contribuție importanță la dezvoltarea și consolidarea instituției Justiției. Este un exemplu de promovare în funcție pe merit, nu după criterii politice.
Dacă răsfoiești teza de doctorat constați că este rodul unei munci laborioase, nu cu copy paste, așa cum se întâmplă în multe teze din zilele noastre. Și-a apărat țara cu cinste și abnegație, așa cum au făcut-o sute de mii de tineri români.
