Marele Lucian Blaga a afirmat cândva: „Eternitatea s-a născut la sat.” Acolo s-a plămadit, a înflorit și s-a perpetuat înfruntând secolele una dintre cele mai vechi și bogate culturi din Europa – cultura noastră populara, țărănească.
Este o dovada incontestabilă a gustului rafinat pentru frumos al țăranului român, o expresie a dorurilor, aspirațiilor, necazurilor atunci când îi plecau feciorii la cătănie sau pierdea pe cineva drag, dar și bucuria de a trai jucând cu foc. De fapt, este întreg universul satului romanesc, un creuzet în care s-a plămadit și conservat întreagă spiritualitate a acestui neam patronata de valorile creștine.
Dacă pășim pragul Muzeului Țăranului Roman, vom descoperi cu încântare că fiecare obiect uzual cât ar fi de neînsemnat n-a rămas neornamentat, ceea ce ne sugerează preocuparea permanenta a acestuia de a trăi frumos. Mândria însă a țăranului roman era portul popular strămoșesc.
De el nu se despărțea niciodată, fie că era pe camp, în bătătură la treburile casnice, sau când pleca cu el înveșmântat în lumea celor fară dor, dar mai ales cu prilejiul celor mai importante momente din viață să – căsătoria, botezul. Era cusut cu mare drag și migala de către tărănci, în zilele și nopțile lungi de iarna, în mare taina atunci când încetau lucrările la camp.
Straiele populare erau păstrate cu sfințenie în lada de zestre, iar unele erau transmise din generație în generație. În perioada interbelica, chiar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX – lea a căpătat denumirea de „costum national” devenind o emblema reprezentativa a nației noastre, purtat cu mândrie chiar de doamnele din înalta societate în frunte cu reginele României, Elisabeta și Măria.
Un foarte talentat fotograf, I. Voinescu, animat de sentimente puternice de dragoste de țară și satul românesc, a colindat pas cu pas așezările rurale imortalizând construcții, cruci funerare, porți, interioare țărănești, obiecte casnice, adunându-le într-un album al cărui titlu a fost sugerat de către marele savant Nicolae Iorga, intitulat „Monumente de artă țărănească din Romania” apărut în anul 1936 cu o prefață semnată tot de marele istoric.
Pentru că din fericire posed acest album, m-am gândit să vă indemn să deschidem împreună „lada de zestre”, să scoatem la iveala nestemate din „lada Sfintei Vineri”, modestă pe dinafară, însă doldora de comori inestimabile.
Să începem cu câteva edificii din județul nostru. O să descoperiți câteva bijuterii – construcții echilibrate, cu certa personalitate, rafinat croite, unele au adăpostit și ocrotit câteva generații. Nu am nicio garanție că la ora actuala ele mai exista. Rămâne să primim răspuns de la locuitorii acelor comune sau sate care au fost populate de către aceste minunații.
Am întreprins acest demers în speranță că vă reînvia respectul pentru creația populara autentica, adresandu-mă mai ales viitorimii – unii să nu se jeneze că s-au născut la tara renegandu-și rădăcinile (din contra, e un blazon), să poarte cu mândrie macar o data pe an straiele populare, să spună „nu” făcăturilor folclorice care poluează din ce în ce mai des și agresiv scenele României, ale televiziunilor, dar mai ales să ia atitudine ferma atunci când unele autorități, din prea mult zel sau ignoranta „oficiala” purced la demolarea clădirilor vechi, unele de patrimoniu „ocrotite de lege”, afirmând cu mândrie prosteasca: „să construim ceva nou, frumos” adică betoane peste betoane, impersonale cum le-a numit cineva, cândva „silozuri pentru oameni”
Autor: Catrinel Lăzărescu Tănase
