Copilăria – nostalgie a unor clipe ireversibile
Mi-am petrecut copilăria sporadic în perioada câtorva vacanțe, mai ales după dispariția bunicilor materni, într-un străvechi sat – Băneștii de Ruia – azi Sălcioara, atestat documentar înca din anul 1533, în vremea domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina.
Aici s-au împlântat adânc în glia străbună, rădăcinile neamului Ștefăneștilor. Au crescut și s-au dezvoltat dând naștere unor vlăstare care au făcut cinste comunității și țării.
Am să încerc să vă introduc acum în atmosfera satului Bănești (denumirea interbelică) așa cum l-am cunoscut eu și „fotografiat” , din când în când în copilăria mea de după al Doilea Război Mondial, creionând viața care încă pulsa puternic pe ulițe și în case, descriind în același timp pe câțiva trăitori cu care am avut contacte efemere, doar în perioada vacanțelor.
Satul românesc, care din nefericire a fost distrus de către comuniști prin scoaterea țăranilor din rosturile lor seculare, prin colectivizarea forțată și industrializare, sărăcindu-i, smulgându-le mijloacele de trai dobândite prin munca trudnică a atâtor generații, condamnându-i la foamete, a fost locul unde s-au păstrat ca într-un creuzet valorile morale ale acestui neam: credința, tradițiile, obiceiurile, bunul simț, respectul pentru cei vârstnici.
Exista acea osmoză, acea legătură indestructibilă între om – natură. Scrutând cerul și dezlegând semnificația anumitor semne, țăranii știau cu exactitate când va ploua, stabilind data semănatului pentru recolta viitoare, prevesteau nenorocirile ce aveau să vină în viața lor, tălmăcind visele rău prevestitoare. Unii chiar știau ziua când vor păși spre Marea Trecere.
Respectau cu sfințenie cultul strămoșilor practicând ritualuri străvechi, un amestec între cele păgâne și cele creștine. Dovezi ale vechimii acestui neam.
Din nefericire, aceste comori s-au cam pierdut, un tezaur prețios care nu se mai transmite din generație în generație, considerat de către unii desuet, depășit de către epoca vitezei în care trăim.
Am să încep acum cu descrierea unui personaj fabulos, o ființă care era parcă coborâtă de pe Columna lui Traian. Acesta era Moș Ion Răbâncă, un țăran ajuns la vârsta senectuții de cca 70 de ani, dar cu o ținută falnică “încă verde”. Bine legat, cu palmele bătătorite de truda pământului, călca rar și apăsat, încălțat cu opincile tradiționale. Era îmbrăcat permanent în costum național- cămășă albă, ițari strânși pe picior, încins cu un chimir din piele, din buzunărelul căruia scotea tutunul cu care-și răsucea o țigară. Avea plete albe care-i cădeau până la umeri, așa cum le purtau dacii noștri și o mustață răsucită “lăsată pe oală” cum se spune în popor. Moș Ion Răbâncă venea des în curtea bunicii pentru a fabrica țuică la cazanul acesteia. Avea o vorbă sfătoasă, iar acțiunile sale erau tacticoase, parcă el comanda timpulului nu invers. Respira înțelepciunea seculară a neamului nostru. Mă gândeam, mai târziu, peste ani când ajungeam la Bănești numai la cimitir că așa trebuie să fi arătat și străbunicul nostru, logofătul Spirache Gheorghe, cunoscător al rosturilor viețîi. Am să descriu acum viața de familie a vecinelor lui maica-mare, pornind de la cele ale căror gospodării erau întemeiate pe partea dreaptă a uliței ce ducea la biserică și cimitir venind dinspre gară. Vis-a vis de gospodăria unchiului Gheorghe, se afla o fântână cu cumpănă din care scoteau apa cu ciutura mai toți trăitorii de pe uliță. Aceasta era situată chiar în gardul gospodăriei țaței Veta și a lui nenea Panait. Nu stiu daca numele Panait era al familiei sau prenumele capului acestuia.Nenea Panait era un om de talie mijlocie, subțirel, zâmbitor respira blândețe. Țața Veta era și ea o femeie foarte blândă, care trudea de dimineața până seara. Au avut cinci copii – fata mare căsătorită se pare la Ghinesti sau Mircea –Vodă, un băiat mare care s-a prăpădit la vârsta de 20 ani, moarte care i-a marcat pe viață. Un alt băiat care a rămas în casa părintească și încă doua fete Aneta și Manda (probabil Smaranda) care erau apropiate de vârsta mea. Mai toată ziua mi-o petreceam în curtea acestora care mă atrăgea ca un magnet. Aneta avea o infirmitate care mai târziu s-a remediat parțial, probabil din cauza rahitismului, nu putea merge, avea picioarele moi, de aceea se deplasa tărându-se, sprijinindu-se în mâini. Nu aveau nici un fel de jucării, dar le confecționau. Aneta era foarte isteață și îndemânatică. Meșterea păpuși din cârpe pornind de la un bețișor rupt din gardul de nuiele care despărțea curtea propriu zisă de grădina cu pomi care se întindea până la calea ferată, bețișor pe care îl îmbrăca apoi cu o rochiță tăiată dintr-un ștergar vechi cu motive populare. Îi făcea apoi capul umplând o bucată de pânză tăiată rotund în dublu cu câlți. Cu un cărbune luat din vatră îi creiona ochii, gura și nările. Părul era făcut tot dintr-un smoc de câlți. Făceau și felinare scobite din dovleci. Locul prefarat de joacă era dincolo de gardul grădinii, între ea și terasamentul de cale ferată. Acolo creștea o iarbă moale pe care o păștea vaca lor priponită de un par. Odată, fetele au făcut focul și pe jar au copt porumb. Nu cred că am mai mâncat niciodată în viață unul mai gustos. Manda semăna cu țața Veta cu tenul ușor măsliniu, chiar și la voce. Totul era ca într-o vrajă, realizam că viața lor era total diferită de cea pe care o petreceam eu la oraș și asta cred că era mirajul care mă atrăgea ca un magnet. Nu stiu când trecea timpul, dar stiu că de-abia așteptam să mă duc la ei. Casa lor era mică, poziționată cu fața spre uliță (există și azi, dar din nefericire a suferit transformări care au urâțit-o dispărând pridvorul țărănesc care-I dădea personalitate).
Se compunea din trei camere care porneau dintr-o tindă. Fațada dispărută avea un pridvor pe care se sprijineau ghivece cu mușcate. Bucătăria se afla în curte. Era un univers aparte. Într-un colț trona o sobă mare țărănească cu un horn imens prin care se întrezărea cerul și din care ieșea permanent fum, căci țața Veta gătea mereu. În ea se aduna seara întreaga familia după o zi de trudă pentru a lua cina. Mi-amintesc scena de familie coborâtă parcă din Octav Băncilă sau Nicolae Grigorescu.
În jurul unei măsuțe rotunde – joasă (circa 25 cm de la sol) sprijinită pe 3 sau 4 piciorușe, se aflau niste scăunele din lemn fără spătar cu fundul rotund scobit. Se așezau pe acestea așteptând ca țața Veta să le pună la mijloc un vas mare din lut plin cu ciorbă sau mâncare. Pe un fund, răsturna dintr-un ceaun mare, mămăliguța aburindă pe care o porționa cu ajutorul unui fir de ață albă.
Fiecare membru al familiei, având în mână o lingură de lemn, își lua porția din vasul de lut comun. Înainte de acest gest, toți își făceau semnul crucii. Cred că din această scenă s-a născut și zicala atunci când vrei să demonstrezi că cineva nu este de nivelul tău și anume:”ce mă, am mâncat amândoi din aceeași strachină?”.
Făcându-mă mai mare,chiar domnișorică, nu pregetam atunci când ajungeam rar la Bănești s-o strig pe Manda la poartă ca să stăm de vorbă. Fetele s-au descurcat. Aneta a învățat carte, a reușit să meargă pe picioarele ei învingând handicapul din copilărie și a devenit contabilă.
Manda s-a măritat în București și a lucrat ca vatman de tramvai.
Vis-à-vis de gospodăria bunicii se afla o căsuță sărăcăcioasă cu două cămăruțe unde viețuia o femeie amărâtă, bătută de soartă – Anica. În copilărie fusese tovarășa de joacă a mamei. Aceasta nutrea pentru ea un sentiment special și de fiecare dată când venea la cimitir o ajuta cu ce putea.
Anica i-a supraviețuit mamei- ea a fost cea care i-a cărat apa timp de 40 zile, a oficiat ritualul special la răul Dâmbovița unde a confectiont o mică platformă dintr-un dovleac scobit ornată cu flori în care a pus o lumânare aprinsă și i-a dat drumul pe apă în aval, așa cum se face în popor când se împlinește sorocul de 40 zile când se zice că sufletul părăsește locul în care s-a născut și a trăit.
Anica era o femeie foarte săracă. Avusese nenorocul să se încurce cu un om – neom, Pavel pripășit de nu stiu unde -puturos, fumător, băutor care după ce o lăsa ”grea” dispărea pe neașteptate- nu se știa unde și apărea după un an, doi, iar povestea se repeta.
I-au rămas după urma lui doi copii, un băiat Ilie și o fată pe care a botezat-o cu nume de poveste, Antița .A fost lumina vieții ei și nădejdea că va fi un sprijin la bătrânețe. Dumnezeu, din considerente numai de el știute, a chemat-o la el când aceasta avea 10 ani. Antița era o făptură foarte plăpândă, transparentă. Se născuse cu o malformație congenitală la inimă- probabil că trebuia operată, dar la vremea aceea nu cred că se făceau operații pe cord deschis, iar în străinătate aveai nevoie de bani grei.
Moartea Antiței a distrus-o. I-a pierit pe veci surâsul de pe față luând locul unei tristeți permanente care fară să vrei te marca.
Casa Anicăi este astăzi pustie. Când trec pe lângă ea în drum spre cimitir simt un gol în suflet.
Urma gospodăria Dumitrei . Avea un băiat Vasile care a rămas în urma morții părinților în casa părintească și în urma căsătoriei a avut 2 copii. Dumitra era cumnata Anicăi deoarece bărbatul ei era fratele acesteia.
Într-o căsuță mică cu prispă în față – trăia Balașa- o femeie care cred că în copilăria mea rămăsese văduvă căci nu-mi amintesc prezența vreunui bărbat in casa ei.
Bălașa avea o fiica căsătorită în București. Dumnezeu îi dăduse o cruce greu de purtat căci unicul său copil era debil mintal. Îl lăsase mamei sale să-l crească.Mi-amintesc cum se bălăbănea de pe un picior pe altul aruncându-și privirea în tavan, scoțând din când în când țipete sfâșietoare și unele bolboroseli ce păreau un limbaj numai de el știut și înțeles. Din când în când bătea din palme. Era un spectacol jalnic. Biata Bălașa , bunica maternă a băiatului, se chinuia cu el îngrozitor, dar mila și dragostea către unicul nepot îi dădeau puterea de a merge mai departe. Fiica sa Aglaia venea săptămânal să-și vadă fiul, îi aducea tot ceea ce îi era necesar traiului și pleca cu inima strânsă, cu sufletul pustiit. Când te gândești câte drame se petreceau în lumea satelor și cu cât stoicism le trăiau găsind forța să meargă înainte, punându-și nădejdea în Dumnezeu.
Ca să-și completeze veniturile, Bălașa vindea lapte de vacă îndemnându-și amatorii cam așa: “ia-l maică că e bun, e alb,e gras”.
Casa Bălașei care era o casă tipic țărănească cu prispă în fata, a fost cumpărată de o familie care a etajat-o după cum prevăd noile legi ale construcției. A ieșit o caricatură de casă!
Vecina Bălașei era Florica, o femeie blondă cu niște ochi albaștri. Figura ei era urâțită de o cicatrice mare pe obrazul stâng – o amintire a unui eveniment nefericit din copilărie.
Mă iubea foarte mult (n-avea familie decât un frate absolvent de drept, Fane care a făcut pușcărie ca deținut politic și altul Tică. Mă însoțea la Dâmbovița (“la gârlă”) să facem baie în zilele toride de vară, îmi dădea să mănânc niște mere parfumate dintr-un măr care străjuia intrarea în casă. Și casa ei avea două camere pe tindă și un pridvor umbrit de o viță de vie. Și aceasta a rămas pustie, în calea timpului care lucrează încet dar sigur. Este un exemplu al multor momente caracteristice care se petrec azi în multe sate românești, pustiirea , depopularea masivă, ca urmare a ieșirii țăranilor din rosturile lor strămoșești.
După moș Ion Răbâncă, figura care mi-a rămas pregnant în minte este aceea a “coanei Irina Vlășceanu – ”surata bunicii” – adică prietena sa din copilărie, tot un personaj fabulos.
Avea curtea despărțită de un gard de cea a bunicii cu o casă mare în cea mai mare parte “de roșu” rămasă neterminată după moartea prematură a soțului și a unicului fiu. Locuia în singura cameră care fusese terminată.
Era o persoană ciudată care mă fascina. De statură mică – circa 1.40m, cu o voce de copil, îmbrăcată cu lucruri vechi, demodate care trădau însă faptul că în “tinerețea lor” fuseseră de calitate. Ce te frapa la ea era faptul că în mâini purta zi și noapte niste mănuși tip”mitene” adică fară degete întrucât doamna Irina era obsedată de atacul microbilor. Se zicea în sat că se țăcănise în urma morții unicului copil. Rămăsese de pe urma acestuia o fetiță surdo-mută – Gabi care fusese înfiată de doi soți mai în vârstă bucureșteni.
Tatăl adoptiv am înțeles că era inginer, dar eu nu l-am văzut niciodată. De dorul nepoatei – era tot ce-I mai rămăsese pe lume- eram singura ființă care avea acces în curtea ei. Mă trata cu dulceață. Bunica comunica cu ea prin gard – când avea răgaz o striga “surată” și aceasta venea și stăteau de vorbă.
Gabi urma cursurile speciale ale scolii de ambliopi. Își vizita bunica vara în vacanță însoțită de mama adoptivă.
Ne-am împrietenit imediat căci eram de aceeași vârstă. Ne jucam împreună, mergeam la scăldat. Gabi rostea cu greu cuvinte care se formau în urma unui gâjâit din diafragmă.
Gabi era foarte inteligentă și frumoasă. Când venea timpul plecării, să ne întoarcem la scoală, despărțirea era foarte grea.
Timpul a trecut , surata și bunica s-au dus la cele veșnice și ani de zile n-am mai știut nimic de ea. Până într-o zi. Măritată fiind mă îndreptam agale spre casă când în fata blocului m-am oprit în dreptul unui grup format din 2 soți surdomuți vecini cu mine și o doamnă care m-a recunoscut imediat și s-a repezit să mă strângă în brațe. Era Gabi ,tovarășa mea de joacă din copilărie.
Casa doamnei Irina a rezistat timpului, a fost tencuită luând înfățișarea proiectată inițial.
Vecină cu casa d-nei Irina era cea a “tovarășului Postelnicu” cel care din spusele familiei, e cel care din invidie, ocupând la Titu un post important uns de Partidul Muncitoresc Roman l-a denunțat pe unchiul Ilie care a făcut pușcărie politică în lagărul de muncă de la Bicaz.
Am să mă opersc puțin și la biserica satului care după ultima datare figurează că fiind ctitoria serdarului Mihăiță Furdescu la 1843. Judecând după cea mai veche atestare documentară referitoare la vechimea așezării găsită în hrisoavele cercetate și anume cea de la 1533 de pe vremea voievodului Vlad Vintilă de la Slatina, cred că înaintea acesteia a fost o biserică mult mai veche și după cum era obiceiul locului s-a construit una nouă în 1843 pe temelia celei vechi. Fapt relatat și în unele hrisoave, și anume că în anul 1872 încă se mai vedeau urme ale vechii biserici.
Aici pe vremea copilăriei mele slujea preotul Niculae (Nicu) Ionescu, prieten cu frații mamei Aurel și Ilie Stefanescu, fiind din aceeași generație. Nicu “al popii” era absolvent de teologie și a preluat misiunea de la tatăl său. Era fratele profesoarei de franceză a mamei la Liceul Carabella, d-na Elena Ionescu, măritată cu fratele avocatului Grindeanu.
Pentru că îmi trec prin față câteva șcene din viața satului, rupte parcă dintr-un film vizionat de curând, am să încerc să evoc acum patru dintre ele.
Într-o vară, când mă aflam în vacanță la unchiul Gheorghe, cred că aveam vreo treisprezece ani, m-au luat cu ei cu căruța la arie căci era vremea secerișului. Am luat cu noi două plocoave (niște cearșeafuri groase din cânepă, de dimensiuni mari, circa 3m jumate / 3m, pe care urma să curgă boabele de grâu scoase din spice de către mașina de treierat. Cred că se adunase tot satul. Oamenii așezați în căruțele staționate în ordinea sosirii așteptau ca fiecărei familii să-i vină rândul. De la început, m-a izbit în nări praful gros degajat de batoză, care scotea un zgomot infernal de la motor. Un țăran cocoțat pe mașina de treierat, primea în mâini snopii pe care-i dădea un flăcău, care stătea jos lângă batoză. Operația se desfășura ritmic, intens. După ce înșfăca snopii acesta îi introducea în burta mașinii care-i înghițea ca o fiară hămesită. Altul stătea in spatele mașinii, înlăturând paiele rezultate după scoaterea boabelor care cădeau pe plocovul întins. Acela înghițea cel mai mult praf.
Operațiile acestea se făceau cu schimbul în funcție de beneficiarii care își treierau grâul. Când se terminau snopii, familia căreia îi aparținea recolta, își trăgea plocovul și începea încărcarea în sacii pe care-i punea apoi în căruță. A fost un spectacol fascinant și o experiență unică, irepetabilă pentru mine.
O altă scenă a fost cea legată de culesul porumbului. Tanti Aneta, unchiul Gheorghe și Pușa m-au luat într-o dimineață foarte devreme, mergând pe jos la un teren cultivat cu porumb la marginea satului. Cred că atunci eram mai mică , poate de 10 ani. M-am așezat la umbra unui nuc unde m-am plictisit teribil așteptând cu nerăbdare să ajungem acasă.
În atmosferă era un aer înăbușitor, plutea un soi de efect de seră, greu de respirat, fiindu-mi și sete, neavând în apropiere o sursă de apă. În final, am încercat și eu să învăț cum se scoate cotolanul din frunzele care erau foarte tăioase, aspre la pipăit și m-am ales cu degetele jupuite.
Seara, morți de oboseală, am plecat înapoi acasă cu căruța căci a venit un fin al lor care a încărcat porumbul și ne-a luat și pe noi. Atunci mi-am dat seama cât de istovitoare și anostă este munca la câmp, cât de răbdător trebuie să fii pentru a-ți căștiga existenta, pentru a smulge roadele pământului. Aveau însă în sat parte și de momente de destindere. Îmi trece acum prin minte o șcenă de la hora duminicală care se desfășura “La răspântie”. La încrucișarea drumului care mergea spre gară cu cel care ducea la șoseaua principală spre București sau Târgoviște, se afla un teren îngrădit cu sârmă ghimpată.
Acolo mă duceam cu cele două vaci la păscut- eu doar le supravegheam. Aveam timp suficient să citesc întrucât acestea nu aveau pe unde să scape. Gard în gard cu terenul se afla o clădire care dispunea de un salon, unde aveau loc baluri, dar și hora care se desfășura în curte prelungindu-se pe uliță “La răspântie” în drum.Nu văzusem în viața mea o horă. Aceasta era acompaniată de lăutari – care cântau la vioară, țambal agățat de gât și acordeon.
În horă se prindeau fete și flăcăi îmbrăcați de sărbătoare în costume naționale. Fetele aveau câte o floare în păr sau după ureche. Era un spectacol fascinant căci se prindeau și perechile căsătorite (femeile măritate se distingeau prin basmale sub care își ascundeau părul). Atunci când oboseau cei mai în vârstă se retrăgeau stând pe margine, rămânând cei tineri. Mai erau și femei mai în vârstă care țineau în mâini hainele supraveghindu-și fetele de măritat sau nepoatele.
Din când în când se auzeau și strigăte mobilizatoare adresate în mod satiric anumitor oameni, insoțite de hohote de râs. Ce timpuri!Ce mod frumos de a-și petrece clipele de răgaz în mijlocul comunității. Acolo probabil era locul de unde flăcăii își alegeau viitoarea “drăguță” sau nevastă-Mi-a rămas în suflet această tradiție seculară imortalizată de pictori celebri, precum Theodor Aman, care astăzi se pare că a pierit.- Locul unde se îndreptau și moravurile. Acum intri în sat și parcă intri într-un loc pustiu fară viață, o atmosferă împietrită ca în basmul “Frumoasa din pădurea adormită”.
Ultima scenă pe care mi-am reamintit-o s-a petrecut de Anul Nou – cred că trăia bunica atunci când o ceată de flăcăi în costume naționale a venit cu Plugușorul să-i ureze un an cu sănătate și cu o recoltă rodnică.Trăgeau pe lângă ei un plug autentic cu care au intrat în curte pe poarta mare larg deschisă. Au început să mânuiască plugul, mușcând puțin din pământul din bătătură. Un altul arunca spre noi boabe de grâu. Cântau urarea cunoscută “”Mâine anul se înnoiește, Plugușorul se pornește” acompaniați de un zgomot ritmic scos dintr-un instrument ținut la subțioară. Am aflat apoi că se numește buhai. Era prima oară în viață mea când vedeam un plug cum arăta, folosit de secole de țăranul român, cu care brăzda pământul, făcând loc “mirabilei semințe” pentru a smulge roadele pământului. Cred că în zilele noastre a devenit piesă de muzeu. Amintiri… amintiri, dragi, dar în același timp dureroase dat fiind ireversibilitatea lor despre o lume din păcate apusă.