O sâmbătă toridă de vară!
În ciuda căldurii de afară, mi-am dat întâlnire cu târgovișteni iubitori de istorie, dornici să facem împreună un tur ghidat pe ulițele copilăriei și adolescenței mele, curioși să afle lucruri neștiute de la un om care a trăit într-o anumită epocă, care a privit, a simțit, a înregistrat pe retină momente, scene, drame personale ale unor oameni pe care i-a avut în preajmă, trăitori în case care au dispărut sub buldozerele istoriei și pe care le-a așternut ca într-un receptacol în memorie, în special în cea vizuală.
Pornim din capătul străduței care odinioară purta numele de Curcubeu, azi Plutonier Dițescu Stan, pășind cu emoție pe treptele pivniței medievale din secolul al XVIII-lea, care a înfruntat timpul, pentru ca împreună să derulăm banda timpului cu cel puțin 75 de ani în urmă.
Ne aflăm într-o zonă unde încă din Evul Mediu, se înfiripase în Mahalaua Stelea, Târgul Dinlăuntru, Arasta, o puternică activitate comercial-negustorească, care avea să ia un avânt deosebit după Războiul de Neatârnare și declararea României Regat.
Continuarea reformelor economice, legislative, administrativ-instituționale înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza, elaborarea legilor protecționiste menite să încurajeze capitalul autohton, dezvoltarea în zonele limitrofe a exploatării petrolului și cărbunelui, au făcut din orașul Târgoviște la începutul secolului al XX-lea, unul dintre cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial din Regatul României.
Mirajul orașului în plină dezvoltare, a atras în principal, ca un magnet tineri săraci, cu precădere din mediul rural, unii orfani de război, dornici să se clădească pe sine, să se afirme și să realizeze în același timp și ceva util pentru comunitate.
Deprinși cu munca grea și mânați de ambiții constructive, fără studii înalte, având simț practic, au reușit în câteva decenii să pună pe picioare afaceri mici și mijlocii care au dăinuit până la actul naționalizării din aul 1948.
Alături de tineri români, s-au stabilit în această zonă și oameni din alte etnii. Am cunoscut în copilăria și adolescența mea, familii de etnie greacă precum: Anahorlis, Daffu, Crasopol, Dimitriu, Dacos, Ceanacas, Baronide, Barcuchis, Albanopol, Hagianis, Hristodorescu, familii de evrei: Fruchter, Faibovici, Bercovici, Fried, Ghidale; armeni: Sarchiz, Nișanian; nemți: Voronca, Zvirner; sârbi: Radovici, Radulovici; italieni: Listuzi, Faliero, Magrini, Faco.
Bunicul meu Iorgu Lăzărescu, negustor fiind avea prieteni aproape din toate etniile. Se ajutau reciproc, făceau afaceri împreună, se reuneau la mese familiale, la evenimente importante din istoria orașului. Pot să afirm cu tărie faptul că Târgoviștea interbelică poate fi socotită un exemplu de armonie interetnică, având toți un loc sub soare.
În copilăria mea, toată lumea se saluta pe stradă cu toată lumea, ceea ce spune mult.
După Marea Unire din anul 1918, în oraș, s-au stabilit venite de peste munți mai multe familii care și-au încropit afaceri alături de români și celelalte etnii precum: Călin, Bucurenciu, Pușcaru, Obreja, Dolomeț etc.
Așadar, această zonă a înflorit și dezvoltat comercial negustorește, grație eforturilor unor oameni întreprinzători care au dat naștere burgheziei mici și mijlocii, mult hulită de către comuniști, care au contribuit la dezvoltarea economică a orașului, la făurirea României moderne.
Ca în toate centrele urbane vechi, cu continuitate din Evul Mediu, cu un comerț foarte activ și în urbea noastră au existat locuri de popas, numite hanuri, mai târziu hoteluri care găzduiau negustori sau meseriași veniți cu afaceri sau să iși vândă produsele în târgurile săptămânale sau anuale.
Astfel, pe lângă camerele de dormit și cârciumi unde își potoleau foamea și setea drumeții, erau dotate și cu curți interioare unde se aflau depozite de mărfuri, pivnițe pentru băuturi și produse perisabile, sau locuri special amenajate pentru trăsurile și căruțele cu care se deplasau.
Dintre acestea aș aminti: Hanul Galben, Hanul Pitiș, Hanul Elincăi Ciocârlănoaia, situat la bariera Găiești, pe strada Ciocârlan, colț cu strrada Tudor Vladimirescu (în anul 1911 era în posesia negustorului Alexe Dușa, căsătorit cu sora bunicii mele) dar și unele hoteluri care inițial au fost hanuri ca de pildă: Grand Hotel, devenit Vulturul, Angelescu – Stănescu, Surugiu, București etc.
Ne aflăm acum în locul unde a fost cândva hanul (hotelul) Pitiș.
Istoria acestui local se pierde în negura vremurilor. Din documente de arhivă rezultă faptul că la anul 1787 clădirea viitorului hotel exista, aflându-se în posesia serdarului Dumitrache Papazoglu, care o cumpărase de la căminarul Geartoglu care l-a rândul său achiziționase de la Mânăstirea Hurezu terenul și Biserica Sf. Nicolae aflată pe el.
În anul 1873, hanul aflat în suburbia Stelea, se găsea în proprietatea unui oarecare Filip care-l vinde lui Constantin Cosma. La rândul său, acesta în anul 1880 îl vinde lui Tudorache Pitiș. Acesta, era originar din Brașov, rudă a lui lui Bonifaciu Pitiș, parohul Bisericii Sf. Nicolae din Schei.
Hanul Filip era compus din două etaje și numeroase camere dintre care 12 se aflau la etajul de sus și 5 la etajul de jos ocupate de familie. Pe ambele părți din curte, se mai aflau 7 odăi, 4 prăvălii, grajd, magazii, 3 pivnițe dintre care aceasta în care ne aflăm, descoperită cu ocazia demolărilor și restaurată în anul 1990. Ea a fost cercetată și datată de către arheologul Diaconescu, ca fiind de secol XVIII.
Dacă documentul din 1787 consemnează faptul că hanul exista la vremea aceea, îndrăznesc să lansez ideea că pivnița e relicva hanului de atunci.
În anii 50-60’ eu am apucat să intru în curtea interioară sub forma de U. De jur împrejur se mai păstrau camere închiriate diverșilor cetățeni cu venituri modeste care ocupau câte o cameră.
În perioada primului Război Mondial, hanul aparținea lui Dumitru Pitiș, apoi fiului acestuia Constantin.
Ultimul proprietar de la care a fost naționalizat de către comuniști, a fost Gică Pitiș. Acesta a fost un apropiat al bunicului meu, apărând împreună în fotografii. Avea o casă somptuoasă pe Calea Domnească, vis-à-vis de Liceul Comercial. A avut 3 copii: două fete dintre care una Rodica era foarte frumoasă și un băiat Mihai. Casa a fost demolată.
Construcția pe care au naționalizat-o comuniștii, nu arăta așa cum era cea de la 1880, ci a fost modificată având un singur etaj. La parter a funcționat în anii 60-70’ restaurantul Bucegi iar la etaj o sală de conferințe.
Cârciuma lui Gică Pitiș era apreciată de către târgovișteni, fapt care a trecut în folclorul local prin următoarele versuri:
La Pitiș vadu vechiu
E birtul renumit,
Unde găsește Raiul
Poporul flămânzit
Căci ciorbe de potroace
De miel și vițelușe
Când intră- aici țăranul
Le soarbe de la ușă
Începând cu a II-a jumătate a secolului al XIX-lea, respectiv între anii 1866-1914 urbea noastră a fost vizitată de către multe trupe de teatru cum au fost cele conduse de mari actori și anume: Iorgu Caragiale, Iancu Brezeanu, Zaharia Burienescu, Niculescu-Buzău etc.
Reprezentațiile aveau loc fie la Școala de Băieți, în unele case particulare, în Grădina Tunelu, Ciocârlan, Teatrul Pitiș etc.
Anumite mărturii, ne confirmă faptul că pe această stradă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a luat naștere o nouă locație teatrală intrată în conștiința colectivă sub numele de Grădina Curcubeu.
Informațiile cu privre la anul apariției, sunt contradictorii și anume: Iancu Brezeanu afirmă că a dat o serie de reprezentații în anul 1884, printre care și “Scrisoarea pierdută” în salonul Grădinii Curcubeu. La rândul său, marele actor de comedie Niculescu-Buzău, În “Suveniruri teatrale” apărut în “Rampa” în anul 1911, dă ca dată a apariției acesteia, anul 1890 luna mai.
În ceea ce privește, locul unde exista această grădină, Niculescu-Buzău afirmă că s-ar fi aflat în spatele teatrului Pitiș.
Un autor contemporan al nostru, Coco Manolescu plasează grădina în curtea bunicului meu Iorgu Lăzărescu. Ori, nu era posibil acest lucru decât după anul 1908, despre care vom vorbi mai târziu.
Niculescu-Buzău o situează în curtea lui Marinică Ivănescu, aflată cum am spus mai sus în spatele sălii Pitiș.
Acesta era un politician local, o figură pitorească, proprietar al Hotelului “Europa,” îndrăgostit de teatru. Era prieten de șprițuri cu actorul Iancu Brezeanu, făcându-și împreună veacul la Hanul Galben sau la via Maicăi Smara din Valea Voievozilor.
Se pare că Iancu Brezeanu a folosit datele personale ale amicului său când a creionat personajul “Cetățeanul turmentat” din “Scrisoarea pierdută.”
Grădina Curcubeu a fost inaugurată cu piesa “Zavera lui Tudor Vladimirescu” în care rolul principal l-a avut șeful trupei în care juca si Niculescu Buzău, Zaharia Burienescu. A fost însoțită de dans și ai acompaniament muzical, executat de unii membrii ai muzicii militare din Garnizoană.
Iată cum descrie Niculescu-Buzău modul cum a luat ființă grădina Curcubeu: Burienescu a intrat în contact cu Marinică Ivănescu care a trasat un gard despărțitor între casă și terenul respectiv. A cumpărat scândură, 4 stâlpi, au făcut 4 gropi și au montat șcena și 2 cabine în fundul curții. Au adus 2 tâmplari care au făcut scaune cu spătar pentru spectatori. A cumpărat pânză pentru cortină iar un oarecare Scărlătescu a pictat-o pe ambele fețe cu o casă și pădure și a executat și decorurile.
Iluminatul s-a făcut cu 6 lămpi plasate la rampă, o lampă mare deasupra șcenei și lămpi cu gaz de-a lungul aleei de acces.
Iată, zic eu faptul că în urbea noastră a apărut un alt “Union” pe care îl descrie Nenea Iancu în “Noaptea furtunoasă.”
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Grădina Curcubeu devine cea mai căutată locație de către trupele de teatru.
La începutul secolului al XX-lea, Niculescu-Buzău afirmă, atunci când și-a făcut propria trupă că a jucat în sala-berărie a lui Iorgu Lăzărescu, care avea “șcenă bunicică, cortină, decor.”
Dar multe spectacole vor fi găzduite de acum, de către “Sala de arme.”
Niculescu Buzău a fost un mare actor de comedie. A rămas celebru în istoria teatrului în rolul “Căpitanul Mura” din piesa “Moștenitorii veseli. ”
Celebritatea personajului s-a răsfrânt asupra societății, întrucât atât la București cât și la Pucioasa 2 restaurante se numeau “La căpitanul Mura.”
Traversăm acum pe partea stângă a străzii Curcubeu. Pe colț se afla până în anul 1987 când a fost demolată, clădirea cu etaj a fostului Hotel Stănescu-Angelescu. Aceasta se întindea pe 2 străzi: I.C Brătianu și Curcubeu având forma literei L și era construită după modelul hanurilor de odinioară, cu curte interioară si geamlâc. Geamlâcul, cuvânt de origine turcă, îl întâlnim în urbea noastră la toate hanurile (hoteluri mai târziu după model european.) De pildă la Grand Hotel, devenit Vulturul de pe Centrul vechi, Hotel Surugiu din strada C.A. Rosetti, Hotel București din strada I.C Brătianu etc. Geamlâcul era un element specific arhitecturii tradiționale târgoviștene. De aceea, îl întâlnim și la multe case particulare cum ar fi casa bunicului meu din strada Curcubeu, azi demolată, Gardon, Lerescu etc.
Întrucât camerele de la etaj erau îndreptate și spre curtea interioară, geamlâcul oferea mai multă lumină.
Intrarea se făcea tot prin cele 2 străzi: printr-un gang din strada I.C Brătianu și prin strada Curcubeu prin 2 porți mari din lemn prin care ajungeai în curtea interioară.
Aici se mai afla un corp de clădire cu un singur nivel care găzduia tâmplăria lui Marin Mateescu, fratele pictorului Ion Mateescu. Amândoi expuneau periodic tablourile executate de ei. Domnul Mateescu avea o soție frumoasă care semăna cu actrița de origine greacă, Irene Papas și 2 băieți.
Urma curtea bunicului meu care avea 2 intrări: prin strada I.C Brătianu și Curcubeu.
În partea de curte dinspre Curcubeu se afla o casă construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu etaj și geamlâc. La parter își făcea veacul un chiriaș pe nume Nicu Dinescu, mare specialist în ceea ce privește curățatul chimic al hainelor.
În copilăria mea, curtea era plină de haine puse pe frânghie la uscat. Tot în această curte se afla în partea stângă un atelier de fierărie. Imi trec prin fața ochilor imagini cu cuptorul imens încins, alături de care se aflau niște foale din piele pentru ațâțarea focului. Pe un postament, trona o nicovală mare și un clește folosit la scoaterea fierului încins din foc, după care era pus pe nicovală și bătut cu un ciocan mare până căpăta forma dorită.
Ne aflăm în fața casei vecine cu curtea bunicului meu, casa Călin-Constantinescu.
În anul 1924, Nahama Ștrul-Bercovici, de origine evreiască originară din părțile Vasluiului, domiciliată în strada Stelea, Numărul 4, cumpără de la Filofteia Pitiș imobilele din strada Curcubeu nr.8, constând într-un teren de 400 mp. și o clădire cu etaj cu 10 camere și 2 prăvălii.
În anul 1933, aceasta vinde imobilul familiei Călin (Dumitru și Maria care locuiau în Arasta pe strada Brutari nr. 2)
În anul 1939, soții Călin oferă imobilul ca dotă fiicei lor Mimi (Maria) cu ocazia căsătoriei acesteia cu locotenentul Gheorghe Constantinescu (Gis) din Regimentul de luptă-Târgoviște.
Aceștia au avut 2 copii, o fată inginer electronist (Aga) decedată la vârsta de 25 de ani în urma unui anevrism și un băiat tot inginer electronist Cezar (Puiu), botezat de către fruntașul țărănist Cezar Spineanu. Din păcate și acesta a decedat acum un an.
Traversăm pe partea dreaptă și ne aflăm în fața unei clădiri cu etaj, actualmente sediul Arhivelor Statului.
În anii 50-60’ aici se afla la parterul clădirii Autogara orașului, de unde plecau curse regulate în tot județul și nu numai. Mașinile erau garate în curte. Aici se afla o sală mare de așteptare și un birou de unde se procurau biletele.
Pe vremea aceea se aciuiase aici un om mic de statură, cu o ținută neîngrijită, care târa un picior. Era vestitul Cioroblea carea dormea noaptea pe băncile din sala de așteptare. Devenise megafonul Autogării întrucât din 10 în 10 minute anunța călătorii cu glas tare ce curse pleacă și traseul. Devenise celebru unul din anunțuri pe care îl reproduc și care stârnea de fiecare dată hazul călatoriilor: “peste 10 minute pleacă cursa spre Pucioasa, Glod, Păduchiosul Stalin.”
Eram în plină eră stalinistă când orașul Brașov devenise orașul Stalin.
Vecină cu clădirea arhivelor, se află o curte unde se zăresc orientate spre stradă, două case cu etaj identice. Au fost date ca zestre de către un negustor bogat celor 2 fiice ale sale, dintre care una a devenit preoteasa preotului erudit Emil Popescu – Gâștești, parohul bisericilor Târgului și Sfânta Vineri (Biserica Mică Domnească) . Acesta a fost și la un moment dat profesor de religie și muzică la Școala Superioară Comercială. Unicul său fiu, Sandu Popescu, student fiind în anul 1957, a fost exmatriculat pe motiv că era fiu de preot. Sandu era un bărbat frumos, mămos, cu o voce caldă, baritonală. Ne întalneam vara în gașcă la ștrandul aflat în apropierea Iazului Morii și a fostei mori a lui Iorgu Baronide. Cu greu a absolvit o școală medie sanitară, iar apoi, căsătorit cu Reli, având și 2 copii, a reușit să își reia studiile la Institutul pentru Educație Fizică Și Sport. Sandu avea umor.
Într-o sâmbătă, venind cu mașina împreună cu soțul meu de la București (era în anul 1987 când prin decretul nr.10 toate clădirile de pe strada Curcubeu și I.C Brătianu, erau trecute pe lista neagră a demolărilor) , ne-am întâlnit pe stradă cu Sandu. Atunci soțul meu, i-a spus:
– Ce facem Sandule, că vine demolarea peste noi! Sandu îi răspunde:
– Nu vine nicio demolare!
– De unde știi?
– Păi, acatistele tatei!
Ajungem acum la capătul străzii. Pe stânga, pe colț se afla casa negustorului de vinuri Aron Faibovici și a soției sale Sarina, de origine evreiască. Acesta a fost un foarte bun prieten al bunicului meu și ca membrii fondatori ai Societății Stelea.
Odată cu venirea comuniștilor, trei sferturi din casă a fost naționalizată și transformată în sediul “Cooperativei Ciocanul” (azi e sediul cadastrului aparținând de Primărie) .
Familia Faibovici a fost tolerată într-o cameră și acces la bucătărie care n-au fost naționalizate.
Au avut două fete plecate de multă vreme în Israel. Nemaifiind urmași, această parte a casei se află acum în ruină. Strada pe care pășim acum, la începutul secolului al XX-lea, purta numele unui celebru om de stat antebelic I.C Brătianu.
A fost unul dintre fondatorii PNL, cel care l-a adus în țară pe viitorul rege Carol I, pe cheltuiala proprie, vânzând Moșia Pleșcoiu primită ca dotă de către soția sa. Ca dovadă a prețuirii sale de către monarhul României, la moartea sa, survenită în luna mai 1891, așa cum ne relatează fiica sa Sabina Cantacuzino, în amintiri despre familie, regele Carol I s-a deplasat la Florica, s-a aplecat asupra catafalcului și sărutându-i mâna, a rostit cu lacrimi în ochi: “Am pierdut pe cel mai bun amic pe care-l aveam, ” cerând doamnei Brătianu ca amintire, o șuviță de păr din cel al defunctului.
După venirea comuniștilor, strada a primit numeroase denumiri: Ștefan Gheorghiu, Negustori, Rapsodiei, Revoluției. A fost prima stradă asfaltată din Tărgoviște. Pornea din Centrul Vechi, trecea pe lângă Hanul Galben (azi Biblioteca Județeană) , parcarea de azi a hotelului Valahia, curtea mânăstirii Stelea și ieșea în Calea Domnească vis-à-vis de Liceul Comercial.
Voi începe cu iaurtgeria familiei Dacos, aflată la parterul Hotelului Stănescu-Angelescu. Urma casa cu curte a negustorului Mihalcea Teodorescu, cel care a avut magazin de pielărie. Soția sa era prietenă cu bunica mea Zoe Lăzărescu. Fiul său Sandu, a fost coleg la Școala Superioară de Comerț și prieten foarte apropiat cu tatăl meu Ion Lăzărescu.
Întors de la Liége cu studiile neterminate, și-a deschis un atelier foto. A avut un singur fiu, Țili, prieten din copilărie cu fratele meu Alexandru Adrian.
În copilăria mea, lângă atelierul foto, ținea cofetărie negustorul grec Niculache Dimitriu și soția sa zisă “Mașerica, ” prieteni intimi ai bunicilor mei.
Ajungem în dreptul unei case cu etaj, construită în anul 1924, cunocută contemporanilor drept “Restaurantul Puișorul de Aur.” Această clădire a fost proprietatea bunicului meu patern, Iorgu Lăzărescu. După anul 1990 a fost înstrăinată de caătre tatăl meu unui individ care a dsitrus-o sub pretextul consolidării-restaurării, deși se afla în zona istorică protejată și înlocuită cu un monstru de beton.
Trecem alături unde se află în aceeași curte tot o clădire a bunicului meu construită între anii 1907-1908 de către arhitectul italian Francesco Venchiarutti, care a folosit în interior elemente decorative în stil baroc târziu, ca cele de la Carul cu Bere din București. În același an, acelaș arhitect a construit în spatele restaurantului-berărie, azi Aula Universității, casa-locuință numită Vila Zoia.
În localul restaurant- berărie care a devenit la începutul secolului al XX-lea cel mai fastuos local din oraș, au avut loc evenimente importante din istoria orașului și anume: vizita regelui Carol I și a principelui Ferdinand care au participat la banchetul organizat de către organele locale, vizita lui I.L Caragiale din mai 1908 cu ocazia banchetului oferit de către fruntașii Partidului Conservator Democract aflat în plină campanie electorală, precum și botezul tatălui meu Ion Lăzărescu la care au participat personalități notabile ale orașului și anume Constantin Nicolaescu viitor președinte al Senatului României, scriitorul Ion Brătescu-Voinești cu fiul său Alexandru (Lulu) .
În anii 60-70’strada I.C Brătianu a fost protagonista unor filmări ale unor producții cinematografice ca: “ Străzile au amintiri” al regizorului Manole Marcus, “Astă seară dansăm în familie ” al lui Geo Saizescu etc.
Amănunte veți găsi în filmul “Iorgu Lăzărescu, personalitate marcantă a secolului XX-lea”, producție a TV Columna.
Deocamdată, ne oprim aici, în speranța că vom parcurge împreună în viitor și alte ulițe ale copilăriei și adolescenței mele.
Catrinel Lăzărescu Tănase
Bibliografie
“Turnee teatrale în Târgoviște între anii 1866- 1914” Constantin Manolescu, Mihai Oproiu în “Târgoviștea culturală” – studii, articole, note – Victor Petrescu, Mihai Oproiu, Constantin Manolescu, Editura Bilbioteca, anul 2000.
