VLAD ȚEPEȘ ȘI ATACUL DE NOAPTE

Căderea Constantinopolului (29 mai 1453) a fost evenimentul care a marcat pentru totdeauna istoria Europei. Marea capitală a Imperiului Bizantin a fost cucerită de Imperiul Otoman a cărui expansiune era de neoprit. Era, totodată sfârșitul unui Imperiu care existase mai bine de o mie de ani. Vestea a fost primită cu mare îngrijorare la Târgoviște, ca în toată lumea creștină. Curând avea să-și facă loc în Țara Românească, dar și în Serbia, Bulgaria și Rusia, ideea imperială bizantină. Vlad Voievod Drăculea, care a ajuns pe tronul Țării Românești tocmai când Mehmed al II-lea, „după ce cucerise Constantinopolul, se pregătea să cucerească cele două puncte principale, care, după dânsul, erau să-i asigure pentru totdeauna stăpânirea peninsulei Balcanice: Belgradul sârbesc și Chilia muntenească.” ⁱ . Tânărul Vlad, fiul lui Vlad Dracul avea vârsta de 23-25 de ani când a urcat pe tron. Își dezvăluia însă, de la bun început temperamentul: „Şi să vă gândiţi că, atunci când un om ori domn e puternic şi tare, atunci poate face pacea cum vrea” – spunea el, într-o scrisoare trimisă brașovenilor la 10 septembrie 1456; „dar, când e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui şi va face cu el ce va voi.” ⁱⁱ În fapt, la doar două luni de la acest moment, Vlad Țepeș era nevoit să se închine în fața sultanului. După cum atestă izvoarele scrise, Vlad ar fi mers „doi ani de-a rândul la curtea împăratului de a dus tributul, potrivit înțelegerii.”. Cei mai mulți istoricii au convenit că venirea sa pe tron a fost posibilă cu ajutorul coroanei ungare. Prin supunerea față de turci Vlad Țepeș încerca să mențină un echilibru între cele două forțe, situație care nu se încadra însă, în înțelegerile făcute cu Ungaria. Drept urmare, curtea de la Buda acționează rapid în favoarea lui Dan, fiul lui Vladislav al II-lea, care se afla în pribegie în Transilvania. În aceeași perioadă, un alt pretendent la tron se afla la Sibiu, este vorba despre Vlad Călugărul, devenit mai târziu domn al Țării Românești.

În ziua de 13 martie 1457, Vlad Țepeș se afla la Târgoviște de unde trimitea o scrisoare la Sibiu prin care cerea sașilor să nu adăpostească în mijlocul lor „pe un popă românesc ce se zice fecior de domn” ( qui se nominat filium vaivodae), căci nu așa s-a înțeles el cu dânșii, când trăia în mijlocul lor; ei trebuie să știe foarte bine că el nu și-a luat domnia cu ajutorul nimănui”. ⁱⁱⁱ

Încă din acest prim an de domnie sunt semnalate incursiunile lui violente în Transilvania, relatările săsești contemporane despre cruzimile săvârșite de domn fiind considerate, de unii istorici ca reale, de alții drept exagerări.

„„Narațiunile germane spun că Vlad Țepeș s-a repezit cu toată puterea lui asupra Țării Bârsei, a ars satele și cetățile pe unde a trecut, a dat foc bucatelor de pe câmpuri, iar pe cei prinși i-a dus afară de cetatea Brașovului, lângă capela Sfântului Iacob, și de-a lungul dealului lângă capelă i-au tras în țepe” ^iv

Motivele acestor incursiuni sunt, pe de o parte neînțelegerile cu negustorii sași^v, pe de altă parte, nevoia de a-și recompensa cu bunurile prăduite în aceste atacuri, oastea a cărei putere trebuia să crească. Vlad Țepeș domnea peste o țară care avea în jur de 270 de mii – 300 de mii de locuitori.^vi Forța sa militară era reprezentată de „oastea cea mică” formată din trupele boierești, mici boieri, mercenari plătiți, și „oastea cea mare” formată din „toți bărbații capabili să mânuiască o armă”.^vii Oastea cea mare nu mai fusese convocată încă din vremea bunicului său, Mircea cel Bătrân.

În primăvara anului 1457, se afla la Târgoviște, Ștefan, moștenitorul tronului Țării Moldovei. Aștepta aici prilejul să-și revendice domnia, fapt care s-a întâmplat cu ajutorul dat de vărul său, Vlad Drăculea. Acesta trimite împreună cu Ștefan șase mii de oșteni munteni care-l înscăunează pe Tronul Moldovei, deschizând cu acest moment istoric cea mai ilustră perioadă a țării, domnia lui Ștefan cel Mare. Înțelegerile cu Polonia și dorința de a readuce în stăpânirea Moldovei, cetatea Chilia au făcut ca relațiile dintre cei doi domni să aibă de suferit. Cetatea Chilia era râvnită, în acea perioadă de Mehmed al II-lea, sultanul Imperiului otoman, de Ioan Huniady și fiul său, regele Matia (din 1458) pentru Coroana Ungariei, de Vlad Țepeș, voievodul Țării Românești și de Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei, situație care a favorizat apariția unor tensiuni în tabăra antiotomană.

În politica internă, consolidarea autorității domnului a însemnat un lung șir de sacrificii în vieți omenești. Cronicile bizantine menționează aspecte relevante ale autorității domnești în Țara Românească: „Cum a ajuns la domnie, mai întâi şi-a făcut o gardă personală nedespărţită de el; după aceea, chemând câte unul dintre boierii săi, despre care putea crede că ar fi în stare să ia parte la trădarea pentru schimbarea domnilor, îl sluţea şi-1 trăgea în ţeapă, împreună cu toată casa, pe el, pe copii, femeie şi slujitori, încât am auzit că acesta singur între toţi bărbaţii, câţi îi ştim noi, a ajuns să facă o mare ucidere de oameni. Pentru a-şi întări domnia (pare) să fi ucis în puţin timp ca la douăzeci de mii de bărbaţi, femei şi copii;”^viii

Pedepsele lui nu se îndreptau doar asupra dușmanilor sau boierilor necredincioși. Povestirile slavone relatează un episod tragic în care a adunat toți săracii, bătrânii, neputincioșii, orbii și șchiopii din țară, i-a ospătat, i-a închis într-o casă și le-a dat foc. Când boierii au cerut explicații, și-a justificat gestul prin cuvintele: „întâi ca să nu fie povară oamenilor și nimeni să nu fie sărac în țara mea, ci toți bogați”.^ix

În aprilie 1460, Dan al III-lea, fiul lui Vadislav al II-lea îndrăznește să vină împotriva lui Vlad Drăculea, în Țara Românească, ajutat fiind de o oaste pusă la dispoziție de regele Matia al Ungariei. Vlad vodă îl învinge, iar la urmă, „prohodindu-l de viu”, îl ucide și pe acesta în chip sălbatic.^x

După mai multe confruntări violente, abia în anul 1460 se încheie o pace între voievodul Țării Românești și negustorii sași din Brașov și Sibiu, conciliere intermediată de regele Matia al Ungariei. Acțiunile lui Vlad Țepeș se orientează de acum împotriva Imperiului Otoman. Cronicile vechi ne spun că în anul 1459 ori, potrivit unor intepretări mai recente, 1462^xi, „a trimis la voievodul Țării Românești un sol, anunțându-l să vină degrabă la închinare și să aducă cu el cinci sute de copii și tributul ce-l dădea în fiecare an, adică zece mii de galbeni. Acesta a răspuns: galbenii îi are pregătiți să-i dea; pe copii însă, nu poate; cât despre faptul de a veni la închinare, aceasta este și mai cu neputință. Auzind aceasta tiranul s-a înfuriat și a trimis pe unul dintre oamenii săi de vază împreună cu un secretar și a spus: „Să-mi aduceți dările; iar despre celelalte, mă voi gândi eu”. Ei au venit și au arătat românului cele indicate. Mai întâi acesta i-a tras în țeapă, o moarte inumană, dureroasă și urâtă; apoi a trecut cu armata, a năvălit în părțile Distrei, a luat popor de jos o mulțime, i-a trecut pe toți în Țara Românească și le-a curmat viața cu aceeași moarte prin tragere în țeapă.”^xii Dacă datarea acestui document nu este certă, celelalte surse indică faptul că „în iarna 1461-1462, Vlad Țepeș datora sultanului haraciul pe trei ani, adică suma de treizeci de mii de galbeni.”^xiii

Refuzul plății haraciului, uciderea solilor și atacarea vilaietului turcesc de la sud de Dunăre nu au fost singurele motive pentru care sultanul Mehmed al II-lea se pregătea în anul 1462 să vină personal în fruntea armatei care-l va înfrunta pe Vlad Țepeș, la cele enumerate se adăuga alianța cu Matias Corvinus, regele Ungariei, parte din frontul creștin antiotoman european, alianță ce urma a fi consfințită inclusiv prin căsătoria lui Vlad Țepeș cu sora regelui Matia. Aflând despre pregătirile de la Adrianopol, Vlad Țepeș trimite o scrisoare la Buda prin care solicită ajutor militar. „El arăta că nu a călcat pacea pentru vreun folos al său, ci „pentru păstrarea Creștinătății întregi”.

„…dacă măria ta voiești să dai vreun ajutor, atunci măria ta să fii bun a nu ne zăbovi, și să ne spui cu adevărat gândul măriei tale” (…) Iar, dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un capăt de rău și va pieri țărișoara noastră aceasta, nici măria ta nu vei avea folos și înlesnire de așa ceva, pentru că va fi spre paguba Creștinătății întregi”.^xiv

În primăvară, sultanul și-a pregătit o armată, a doua ca mărime după cea utilizată la asediul Constantinopolului, cifrele oscilând între 50 de mii și 100 de mii de oameni, și a pornit spre Dunăre. Vlad Țepeș cu numai 20 de mii de oșteni și-a mutat supușii prin locuri ascunse și împădurite pustiind câmpurile, secând fântânile, astfel încât dușmanii să nu găsească picătură de apă. Otomanii în frunte cu Mehmed al II-lea au trecut Dunărea, au mers cale de șapte zile, iar când au ajuns „într-un loc frumos ca o livadă au văzut mii de țepe purtând, în loc de fructe, cadavre și pe Hamza la mijloc … tras și el în țeapă.(…) Fiind noaptea, când s-au instalat corturile, i s-a făcut frică, a săpat șanțuri și s-a așezat în mijlocul lor. Românul s-a sculat bine de dimineață și a rânduit bine pe cei de sub comanda sa pe când era încă întuneric, apoi a năvălit, a nimerit în partea dreaptă a taberei, și până la ziuă a tăiat peste măsură de mulți turci.”^xv

Planurile lui Vlad Țepeș erau acelea de a-l ucide chiar pe sultanul Mehmed al II-lea. Istoricul Ioan Bogdan susținea că „Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș … nu poate fi luat drept o izbândă a lui Țepeș, ca pe temeiul acesta să se susțină apoi teoria că „Țepeș bate pe turci și cu toate acestea pierde tronul”. Aceasta este o evidentă contradicție. Dacă turcii ar fi fost învinși de Țepeș, el ar fi rămas domn în Muntenia, i-ar fi tras în țeapă pe toți și ar fi pus, probabil, pe fratele său Radu într-o țapă mai înaltă. Acestea însă nu s-au întâmplat, ci Vlad, văzând că muntenii au trecut la frate-său și știind că nu va isprăvi ceva bine, pentru că pe prea mulți îi omorâse mai nainte, au fugit la Unguri.”^xvi

Într-adevăr, după atacul de noapte Vlad Țepeș a fost nevoit să se retragă, oastea otomană l-a ajuns din urmă, s-a dat o nouă luptă din care a reușit să scape, probabil rănit, trecând munții, în Transilvania. În urma unor negocieri purtate cu boierii, fratele său, Radu cel Frumos ocupă tronul țării și încheie pace cu sultanul. Țepeș ajunge în împrejurări neelucidate, să fie întemnițat la Buda din ordinul regelui Matia care își justifica gestul printr-o scrisoare trimisă de Vlad Țepeș către sultan, document a cărui autenticitate nu s-a dovedit. Îl eliberează abia în anul 1475 când documentele atestă prezența sa într-un sat din Transilvania de unde a trimis o scrisoare sibienilor pentru ca aceștia să-i permită slugii sale să-i zidească o casă în orașul lor. Se intitulează Wladislaus Dragulya Vaivoda Partium Transalpinarum.^xvii

În noiembrie 1476 își recuperează tronul, după ce anterior semnase documentele de reînnoire a vechilor privilegii cu sașii, dar de data aceasta, domnia sa nu a durat decât câteva luni. A fost ucis, probabil chiar de către boierii munteni care nu mai doreau o domnie autoritară. Având o existență zbuciumată de 45 de ani, caracterizat de unii drept cinic, crud, nemilos, iar de alții autoritar și drept, Vlad Țepeș a dat naștere multor legende fiind o adevărată sursă de inspirație pentru scriitori până astăzi.