VERONICA MICLE ȘI SMARANDA GHEORGHIU (SMARA), PRIETENELE SCRIITOARE ALE VEACULUI AL XIX-LEA

Smara, Smaranda Gheorghiu – scriitoare, institutoare, prima femeie care a vorbit la Ateneu

Smaranda Gheorghiu (Gârbea) și Veronica Micle, o prietenie dincolo de moarte! Veronica Micle și Smara s-au cunoscut la unul dintre Saloanele Literare ale Smarandei Gheorghiu, în București. Pe Eminescu l-ar fi cunoscut chiar în redacția ziarului Timpul. Cert este că scriitoarea Smara a fost foarte apropiată de cei doi și mai ales de Veronica, aceasta din urmă destăinuindu-i frământările ei. Cele două și-au dedicat poezii în revistele culturale în care publicau cu regularitate, fapt remarcabil pentru condiția femeii din acea epocă. Veronica Micle i-a dedicat Smarandei Garbea (Smara) două poezii: Singură şi Uitare, apărute în „Familia“, anul 1888, 26 August. La rândul ei, Smara i-a dedicat poezia “Scândura”, publicată în februarie 1889. Nenorocirea abătută peste prietenia celor două scritoare are legătură cu moartea Veronicăi, când arsenicul cu care s-a sinucis i-ar fi fost trimis chiar de Smara, care-l procurase la cererrea Veronicăi, de la fratele ei, doctorul Andronescu. Substanța aceasta fiind utilizată pe atunci sub formă de leac, în cantități mici. După moartea Veronică Micle, Smara s-a ocupat îndeaproape de memoria ei. A susținut conferințe despre viața și activitatea Veronicăi Micle, i-a scris o biografie și i-a ridicat un bust, la Ateneul Român, așa cum a făcut și pentru alte personalități. Iată un fragment din conferința susținută de Smara în seara inaugurării bustului, 13 decembrie 1890:

“Bustul ce avem înaintea nostră şi căruia rog pe domnul preşedinte al Ateneului Român a-i da aici locul ce i se cuvine, înfăţişază pe poéta Veronica Micle, femeia care lucrând a lăsat o urmă după dânsa in omenire şi despre a cărei viaţă şi opere me veţi îngădui a spune câteva cuvinte. (Aplause prelungite.) Veronica Micle, gingaşa nostră poetă lirică, este româncă din Ardeal; ea s-a născut la 1850 în oraşul Năsăud. Peste doi ani de la naşterea sa, părinţii săi, dimpreună cu dânsa, trecură munţii şi veniră de s’aşezară în vechia şi frumoasa capitală a Moldovei, Iaşii; acolo Veronica Câmpeanu, astfel era numele său de familie, făcu clasele începătoare şi şcoala centrală. Vioaie, inteligentă şi c’un fisic plăcut, cum au mai toate femeile de peste munţi, ea de mititică atrăgea atenţiunea, câştigă dragostea tuturor celor ce o cunoşteau; aşa la vârsta de 14 ani se căsători cu eruditul profesor de universitate, Ștefan Micle, de origine şi dânsul din Transilvania, care era mult mai în vârstă decât dânsa, dar căruia ea putuse, cu naive răspunsuri la un examen, unde el era trimis ca delegat, a-i fura inconștient inima. Fără mijloace, părinţii săi se învoiră la această nepotrivită unire şi ea fu sacrificată. Cu soţul său trăi însă în bună armonie până la 1879, când îi despărţi moartea. Văduvind încă foarte tânără, Veronica Micle, avu a lupta cu multe prejudecăţi sociale, cu multe ne-ajunsuri până ce crescu pe cele două fiice ale sale Valeria şi Virginia Micle, pensia ce-i rămăsese de la soţul său fiind mică, iar mijloacele ei foarte restrânse. Spre a le completa educaţiunea, ea trebui să vândă până şi cuibul său, casa ce avea şi la 1883 să se mute la Bucureşti; la Iaşi ne mai convenindu-i a trăi atât pentru că nu se mai putea ţine în aceleaşi condiţiuni sociale în care trăise mai nainte, cât şi pentru că interesul fiicei sale d’a se perfecţiona în arta cântului era la Bucureşti. Până aici poeta trecuse prin toate încercările grele ale vieţei; necasurile o făcuse a cădea într’un fel de pesimism, care luat în aparenţă, mulţi puteau a o judeca rău ; dar ce nu cuprinde o viaţă şi câte nu sunt împregiurările care te fac a arăta aceea ce voeşti, iar nu aceea ce sufletul teu ascunde ! Inteligentă, cum era Veronica Micle, şi cu sufletul poet, ea a ştiut să se folosească de cercul oamenilor de merit în care se introdusese pe când era la Iaşi. Cu colegii soţului său, Veronica Micle discută chestiuni înalte de filosofie şi de logică, aşa că în scurtă vreme ea completă, cu prisosinţă, cursul studielor netrecute în şcoală şi începu să scrie. În acea vreme soarta care ţese mreji măiestre, o ţesea şi pe a dânsei, dar din nişte fire şubrede şi negre.

“Vârfu ‘nalt al piramidei ochiul meu abiâ-1 atinge…

Lângă-acest colos de piatră, vezi tu cât de mică sânt;

Astfel tu ’n a cărui minte universul se resfrânge.

Al teu geniu peste véacuri rămânâva pe pământ.„

Şi doreşti a mea iubire . .. prin iubire pân la tine

Să ajung şi a mea sortă azi de soarta ta s’o leg;

Cum să fac când eu micimea îmi cunosc atât de bine,

Când măreaţa ta fiinţă poate nici n’o înţeleg ? !

Geniulu planează‘n lume, lasă-me în prada sorţei

Şi numai din depărtare, când şi când să te privesc;

Martoră mărirei tale să fiu pân la pragul morţei

Şi, ca prin minune’n taină să te-ador, să te slăvesc!” (Aplause.)

Ce sfântă adoraţiune! În adevăr, ce dreaptă şi dezinteresată apreciere, ce mică se simte alături cu genialul Eminescu şi cu toate acestea dragostea ei spusă cu atâta simplitate are atâta farmec. Plină de ilusiuni şi de avânt, dar isbită parcă înadins de soartă, după cum singura o spune într’unul din aforismele sale: «Când îţi scrii cea mai frumoasă pagină în cartea vieţei tale, soarta cu vechia-i ironie varsă cerneală peste foile ce urmează»; totuşi poeta speră, aşteaptă, crede într’un viitor mai fericit; alteori desnădejdea o cuprinde, atunci ea ocoleşte, fuge de tot aceea ce nu este idolul seu : nimănui nu vrea a se mai destăinui, deoarece el n’o mai ascultă:

„Tristă de ce-i inima’n mine,

Sufletul meu de chin repus ?

O nu’ntrebaţi, nu ştie nimeni,

La nimeni încă eu n’am spus.

Cu’ am dorit să spun în lume,

Să me asculte n’a voit;

Altora dar de ce le-aş spune,

Sufletul meu de ce-i sdrobit ?”

Câtă culminanţă şi câtă dreptate : pas de’mpuiază urechile cuiva cu chinurile tale, mai ales când nu-i e aminte, când sunt scrise d’o femeie şi când o fi şi’n versuri! Talentul deosebit ce are scriitoarea stă mai ales într’acesta, că oricât de mic, oricât de neînsemnat e subiectul poesiei sale, ea îl face interesant prin sfârşit care e totdéuna puternic, totdéuna culminant !

„Iazemiti, lazemiti, vale tainică şi dulce,

Pe-al teu sîn ca de mătase nemişcat şi pacînic luce

Lac-oglirda cu-a sa faţă netedă ca un cristal,

Vecinic limpezi a lui ape, vecinie fără nici un val,

Călătorii spun că lacul, e-o minune nestimată,

Resfrângând şi stânci şi arbori in oglinda sa curată,

Fără ca, de când e lumea, cineva să fi zărit

Apa tulbure vr’odată, ş-al seu luciu încreţit.

Lac-oglindă, ’n nepăsare şi ’n eternă liniştire,

Cred că tu ai vezut multe ş-ai remas in neclintire ;

Dar o clipă d’ai resfrânge starea sufletului meu:

Te vei tulbură indată ş-ai fi tulbure mereu! “

Tulburată’n adevăr fu toată viaţa ei. »Pierzând cerul fericirei tale, cu anevoie mai poţi găsi pământul de unde ai plecat», zice dânsa şi are dreptate. Odată cu nenorocirea care a isbit pe Eminescu, ea pierde orice speranţă, şi descurajarea cuprinde sufletul său. D-atunci ea aruncă condeiul, se supune sortéi sale, care ’n cartea destinelor ei scrisese o pagină atât de tristă. Arare poéta mai pune pe hârtie câte un vers două ş-acelea sunt pline de amărăciune. În nişte momente dureróase, sub ochii mei ea scrise această frumoasă bucată :

O visul meu cel mai slăvit,