TÂRGOVIȘTEA LA O MIE NOUĂ SUTE…TREI, DESCRISĂ DE NICOLAE IORGA

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Suntem un popor care nu se cunoaște pe sine și nu-și cunoaște țara. Dacă le-ar cunoaște, le-ar prețui și ar căpăta o încredere în viitor, care, de fapt îi lipsește.”

În lucrarea Drumuri și orașe vechi din România, publicată în anul 1904, însă redactată, probabil în 1903, marele nostru istoric Nicolae Iorga face un periplu prin orașele istorice ale țării, în care cuprinde și Târgoviștea, oraș în care s-a aflat de mai multe ori. Redăm în cele ce urmează descrierile cuprinse în paginile acestui volum, în speranța că cititorii de astăzi vor fi bucuroși să redescopere, ori să afle pentru prima dată, cam cum se înfățișa orașul în urmă cu 117 ani, prin ochii lui Nicolae Iorga.

E Târgoviștea, fosta capitală pe care o acopere giulgiul de aur învechit al amintirilor, e Suceava Țării Românești, dormind în umbra bisericilor sale, care-i sunt strălucite monumente funerare.

Când te cobori însă de la gară, în mijlocul multor călători, între cari cu deosebire țărani, pe care îi aduce trenul de dimineață, n-ai crede că te afli în pragul mausoleului. Un bulevard lung, drept, bine pavat, peste care atârnă, între stâlpi, lămpi moderne, -iar, de o parte și de alta, vaste locuri goale, grădini, livezi bine împrejmuite, vile foarte cochete. S-ar părea că această stradă curățică inaugurează un oraș nou al viitorului. Strada duce mai departe, între clădiri cu două rânduri, unele nouă, altele refăcute: câteva case arată limpede un trecut care e însă cel de alaltăieri abia. Aici sunt prăvălii, aproape numai românești, câteva berării. Mai încolo, pe lângă o mare școală ajungi într-un cartier de oameni bogați, cu case care au o bună înfățișare: întocmai precum Calea Victoriei, comercială în cea mai mare parte, se mântuie cu vilele boierești dintre Calea Griviței și Șosea. Acesta e însă numai salonul de primire actual, locul de primblare, sediul autorităților: o Primărie, o Prefectură și un Tribunal care ar ședea bine oriunde, -și taraba negustorilor de astăzi. Oriunde te-ai uita, însă, în dreapta ori în stânga, vezi rămășițele, umile sau glorioase, întregi sau ruinate, ale vechii cetăți. În dreapta, urmele sunt mai rare și mai puțin însemnate. Vezi totuși biserici din al XVII-lea veac, cu turnuri de zid, ale căror ferești înguste, tivite cu brâne săpate, arată o înrudire cu minunea de la Curtea de Argeș sau cu aceia, mai puțin scumpă, dar nu mai puțin frumoasă, care se află aici, în vecinătate. (…) În dreapta, încă din vecinătatea gării, răsare, în haina strălucitoare a unei reparații, trandafirie și albă, Mitropolia Târgoviștei, cu pridvorul ei așezat pe șase stâlpi, cu turnul gingaș ridicat pe o temelie înaltă. În față, e un turnuleț stricat, și o poartă de lemn, pecetluită cu numărul unui ordin al Ministeriului, închide intrarea prin vechiul zid de cărămidă. Un arsenal e în coasta bisericii a cărei reparație e oprită în loc de lipsa de bani și de lipsa, mai puțin scuzabilă, de socoteală. În față se desfășură, mărgenită de mici prăvălii urâte, o piață nespus de murdară. (…)

Iată, într-o strădiță transversală, armonia simplă în proporții vaste a bisericii Stelea, pe care Vasile Lupu a înălțat-o, în ceasul împăcării, pe pământul Capitalei muntene, unde nădăjduise atâta vreme să intre ca dușman biruitor. Pe acest loc trebuie să fi fost însă înainte o clădire mai veche, căci la o poartă lângă zidul turnului masiv, străbătut de două ferești de pază, văd o piatră care pare să fie de supt Radu Vodă Șerban (1601-1611), și ruinele de case ce se ridică din pajiștea cimitirului, sunt, după tradiție, rămășița locuinții celor mai vechi Vlădici târgovișteni. Dar biserica de astăzi e întreagă a lui Vasile-Vodă și a isteților săi meșteri moldoveni, cari au făcut stâlpii, liniile șerpuitoare și îndrăznețe ale brâielor de podoabă din fațadă, cari au încunjurat turnurile de cingătoarea de boabe de smarald a frumosului smalț verde.

Mai departe, după desfășurarea Stradei Domnești, curată și cu casele cuviincioase, apar Biserica Domnească, o clădire adeseori arsă și prefăcută, fără stil în această ultimă înfățișare a ei și copleșită de trei turnuri mari ce se îndeasă unul în altul. Apoi, chiar lângă dânsa, cuprinsă parte în curtea bisericii, parte în a noului spital, Curtea Veche. Acum se văd, din acest rar monument al arhitecturii noastre laice, încăpătoare, trainice și modeste – după însăși firea poporului nostru, numai pivniți adânci, unde, în puterea unui contract cu Primăria, bragagiii sârbi și-au făcut ghețăriile, odăi mari și mici, care n-au niciodată mai mult decât trei păreți și cărora li s-a spulberat de multă vreme acoperișul și li s-a năruit fruntea păreților; apoi o culme prin care se crapă două ferești moarte. Un mare turn rotund, al Chindiei, de unde se pândește focul, arată în mijloc zidurile-i prefăcute în veacul trecut. Iar în dreapta și în stânga, despărțind curți, intrând în case mai nouă, cu sau fără spoiala varului, boltindu-se peste strade urâte, strâmte, noroioase sau plângând în singurătatea pustie, acele ziduri de cărămidă trainică, pusă în lung și în lat, îmbinată cu bolovani, înaintea cărora Seimenii turbați de belșug au oprit pe bătrânul patriarh Matei, stăpânul lor și Domnul țării. De atunci înainte, de la uciderea sfetnicilor de căpetenie ai Domnului care zăbovise prea mult între ai săi, de la închiderea porților cetății înaintea celui ce se cuvenea să aibă cheile, de la moartea lui Matei în mijlocul părerilor de rău, -ca un blestem apasă asupra vechiului Scaun de Domnie. În 1655 tot aici Seimenii seceră ca grâul copt capetele celor mai mulți dintre fruntașii țării: lăcomia lor despoaie casele și pângărește bisericile, care rămân cu pereții goi. Peste trei ani, Preda Brâncoveanu e tăiat tot în casele domnești de la Armașul păgânului Mihnea-Vodă. Peste câteva luni, beșlii turcești ai aceluiași tiran aruncă pe fereștile care s-au făcut țărnă pe urmă, trupurile zugrumate ale multora din cei rămași în viață, și dorobanții le calcă în picioare, pe când odăile răsună de cântecele de triumf ascuțite ale musicii turcești. Apoi călăii se duseră și ei, spre pribegie și nenorocire. Străjile părăsiră locurile lor de pază. În Curtea măcelurilor se făcu liniște, liniște. Șindrila putrezi, și cărămizile căzură în sălbateca împleticire a buruienilor, crescute din pământul frămîntat cu sânge. Dar iată că sosește Domnia de belșug și strălucire a lui Constantin Brâncoveanu. Pompa stăpânirii se întoarce iarăși în odăile cu totul prefăcute. Sunt din nou sfaturi, sărbători, musici; cu toate că, în vremea de înjosire și supunere zidurile ajunse zădarnice, nu se mai apără. În toamna anului 1713 vin încă la Târgoviște, în vremea culesului viilor din deal, bătrânul Voevod, Doamna, coconii, nurorile și micii nepoței, împreună cu obișnuitul alaiu. Dar, la Paști, aceiași oaspeți veseli pornesc, cu cenușă pe cap, spre temnițele și piețele de ucidere ale Constantinopolei.

Curțile domnești se înmormântară iarăși, și an de an încheieturile lor de piatră se desfăcură. Spiritul plecase de pretutindeni, și nu mai era nicio milă pentru amintiri. Poeți romantici veniră numai, la începutul regenerației noastre, să cheme umbre peste cântecele lor și, pentru dânșii, glasuri tainice, răsunetele durerilor și bucuriilor, șoptiră prin spațiile goale.

Sursa: Nicolae Iorga, Drumuri și orașe vechi din România, editura Institutului de Arte Grafice și editura Minerva, anul 1904

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn