TÂRGOVIȘTEA LA 1900. CUM AU SCĂPAT TÂRGOVIȘTENII DE PORCII RÂMĂTORI

O CÂRCIUMĂ ÎN CURTEA BISERICII „SFÂNTUL GHEORGHE”? CURAT MURDAR, COANE… PRIMAR!

Târgoviștenii din La Belle Epoque erau oricând pregătiți să ia atitudine față de cei care încălcau regulamentele locale, regulile, moravurile sau bunele cuviințe, indiferent despre cine era vorba. Iată ce mobilizare s-a făcut în mahalaua Suseni împotriva epitropilor de la Biserica „Sf. Gheorghe” după ce mahalagiii din zonă au aflat că parohul bisericii dorește să construiască o cârciumă chiar în curtea lăcașului de cult. La 17 ianuarie 1885 locuitorii din Suseni au redactat o petiție adresată „Domniei Sale Domnului Primar al Urbei Târgoviște”. În acea scrisoare își exprimau indignarea față de ceea ce au aflat, informându-se din „svon” că epitropii bisericii „Sf. George” insistă „pe lângă dvs.” să construiască o clădire în curtea sfântului locaș cu scopul de a fi închiriată ca local de băuturi spirtoase „numit cârciumă sau han” pentru ca biserica să-și atragă noi venituri. În fața religiei creștinești, spuneau ei, protestează! În primul rând „pentru că spovedania domnilor epitropi este tare greșită, născocind aceasta în ascuns, fără a consulta nici unu mahalagiu spre a-și putea da fiecare concluziunile sale de da sau ba.” În al doilea rând, petenții argumentau prin faptul că nu se cade ca în curtea unde se afla cimitirul în care stăteau îngropați strămoșii lor să se vândă băuturi spirtoase, spunând că nici Sfinții Părinți care au alcătuit Sfintele Canoane bisericești, nici Legea Sinodală de azi și nici vreo altă lege străină sau română nu au lăsat să funcționeze localuri de băuturi spirtoase în curtea locașelor sfinte, „pentru că văzând oamenii cu vițiuri rele cârciuma în curtea bisericii, merg și chefuiesc după placul său fără putea fi opriți de cineva, pe când se săvârșește Serviciul divin, ei cântă, joacă, zbiară și câte alte necuvinți, prin care în acele momente, lasă că-și uită părinții, dar chiar și pe Creator, ne mai aducându-și aminte că este român și are datorie de creștin.” Supărați, oamenii au cerut să nu se permită o asemenea faptă, iar primarul să nu-și asume în exercițiul funcției sale astfel de fărădelegi „și a reduce pe domnii epitropi din eroarea în care sîntu cofondați, de a-și alege o altă pozițiune dacă voiește a face venituri bisericii prin cârciumă, neliberându-se biletu pe temeiul cererilor.” Semnau petiția un număr de 18 locuitori din mahalaua Suseni, printre ei aflându-se George Cazacu, Iie Zugravu, Iorgu Mihăescu, Ioniță Dinu și I. Anastasescuⁱ.

Primăria orașului a luat act de petiția mahalagiilor și a instituit o comisie care să analizeze cererea, membrii acesteia solicitând ca inginerul comunal să verifice situația la fața locului, mai cu seamă că într-adevăr epitropii înaintaseră către primărie cererea de a construi cârciuma. Pe lângă inginerul comunal și membrii comisiei au fost înștiințați să participe la vizita în teren și reclamanții. La fața locului reprezentanții primăriei constatau că locul unde voia să ridice un stabiliment de cârciumă Epitropul Manole se afla chiar în curtea bisericii, astfel că s-a decis să fie admisă cererea reclamanților ca fondată. Printre membrii comisiei semnatari ai rezoluției s-au aflat: I. Andronescu, Ștefan Panaitescu și Grigore Ionescuⁱⁱ.

La câteva săptămâni de la acest moment se adaugă la dosar și concluzia inginerului comunal după o nouă vizită făcută la fața locului, Preoții Manole și Matache insistând cu construirea unei binale cu rol de prăvălie. În mahalaua Suseni inginerul comunal a fost întâmpinat de „contestația verbală a mai multor mahalagii că ei nu pot permite facerea unui astfel de edificiu peste strămoșii lor înmormântați aici, alegând că Curtea și Biserica nu este proprietate a nimănui.”ⁱⁱⁱ Epitropii au propus atunci să construiască prăvălia mai la stradă, însă inginerul comunal a replicat că astfel nu doar că se încalcă Regulamentul comunal, dar „locuitorilor de pe această linie care conduce la gârlă li se va răpi dreptul lor natural și legitim de a mai vedea la vale strada principală. Că observând și locul unde voesce a construi aceste prăvălii, e de văzut că în mare parte se așează peste morminte vechi și dar morți de demnitate creștinească” astfel că este imposibil a se satisface această cerere. Concluzia inginerului comunal este că atât în conformitate cu regulamentul invocat, cât și pentru „respectu religiei creștine, legea de bază” cererea epitropilor nu poate fi acceptată.

Dincolo de modul în care se raportau la strămoși și la rolul bisericii în societate, mai rezultă un amănunt din întâmplarea aceasta, existența porcilor râmători care scurmau mormintele.

REGULAMENTUL DE STÂRPIRE A PORCILOR

Pentru târgoviștenii din preajma anului 1900 prezența pe străzi a porcilor constituia într-adevăr o problemă veche, pe care nu prea știau cum să o rezolve fără sancțiuni aspre pentru cei care-și lăsau porcii să umble slobozi. Așa au ajuns la concluzia că este nevoie de un Regulament pentru stârpirea porcilor după stradele orașului^iv. Se întâmpla în anul 1882. Prima variantă a regulamentului a fost întocmită în luna august, ziua 27. În capitolul I se menționează că este interzis oricui să lase liberi porcii să umble pe străzi. Cetățenii pot să dețină porci însă aceștia trebuie ținuți doar în curți sau în locuri închise. Primăria va lua măsuri împotriva celor care-și vor lăsa porcii pe străzi, mergând până la omorârea lor fără drept de despăgubire sau închiderea porcilor la obor și amendarea proprietarilor. „Porcii ce se vor găsi liberi pe strade se vor omorî sau se vor lua de oameni autorisați de Comună și se va închide la oborele înființate pentru acest scopu”. Proprietarul porcilor primea amendă și era obligat totodată la plata cheltuielilor necesare întreținerii animalului, stabilindu-se trei lei pe zi pentru un porc pe timp de iarnă și doi lei pe timp de vară^v.

Comitetul comunal aprobă acest regulament invocând „interesul ce se pune de consiliu pentru a ajunge odată la stârpirea acestor soi de animale care aduce cel mai întristător aspect în gradul de civilizație”^vi. Toate bune și frumoase, regulamentul a fost afișat peste tot prin oraș pentru ca oamenii să afle despre existența lui. O singură problemă fusese omisă, în legătură cu cine urma să aplice regulamentul. Astfel s-a pomenit cu noi sarcini de serviciu „Polițaiul” localității, care scrie degrabă o adresă către primărie în care explică faptul că agenții de poliție nu pot să pună în aplicare ei înșiși regulamentul, fiindcă aceasta ar însemna ca ei să alerge după porci pe străzile orașului și să neglijeze toate celelalte sarcini care le revin de drept. În respectivul răspuns, Polițaiul orașului arată că instituția pe care o conduce are în subordine un număr de zece agenți pentru oraș, aceștia fiind împărțiți pe anumite străzi precizând că și dacă s-ar trimite toți acești agenți pentru prinderea porcilor aceștia tot nu puteau fi prinși, iar ca agenții să alerge după porci devenea ridicol^vii.

Iată ce preciza Polițaiul orașului în legătura cu prinderea porcilor de agenții din subordine : „să lasu că ar fi un ridicol ca agentul polițienescu încostumat militărescu să alerge pe strade pentru a prinde un porcu, dar cum s-ar putea conduce acest animal la oborul Primăriei, căci dupe cum știm cu toții, Porcul nu se poate conduce decât de doi sau trei oameni, și astfel ar urma ca agenții polițienesci incorpore totdeauna să nu facă alte sarcini în tot cursul zilei decât a parcurge stradele alergând pentru prinderea porcilor, iar ordinea publică să fie paralizată. Nu ar obiecta, poate, de a se aplica măsura prin împușcare, dar cine ar fi omul acela care să-și permită ca ziua în mijlocul stradei, frecventată de orășeni, să descarce pușca sau revolveru fără a nu fi expus de a periclita viața oamenilor.”. Polițaiul încheia prin a sugera primăriei să angajeze patru sau cinci persoane pentru prinderea porcilor și să fie lăsați agenții de poliție să-și facă sarcinile lor cu demnitate, fără a fi considerați drept purcari.

Porcii au continuat să umble liberi pe străzi încă aproape un an de zile, până când Primăria s-a văzut nevoită să publice din nou un Regulament, în luna august 1883. În ordonanța care apărea înaintea publicării documentului, se arătau daunele pe care le provocau porcii: „Considerăm că această preumblare a porcilor pe strade nu numai că face uo urâtă priveliște în oraș, dar este și vătămătoare, deoarece asemenea animale lacome din natura lor pentru mâncare și prin chipul cum ele-și caută hrana râmând pământul, hrăpește bucățile de pâine și alte lucruri de mâncare dupe tarabele prăvăliilor unde sunt expuse spre vânzare de către comercianți pentru trebuința oamenilor, dărâmă porțile și împrejmuirile curților și grădinilor orășenilor și strică totul pe unde trec până chiar și pavagiul după strade și de prin curți; Pentru stârpirea acestui urât și vătămător obicei pe care unii din proprietarii și posesorii de porci nu voiesc să înțeleagă că trebuie să-l părăsească odată și odată și să nu mai lase porcii liberi pe strade.”^viii

Regulamentul era același aprobat un an mai devreme, cu diferența că, de data aceasta era însoțit și de un contract de antrepriză pentru cel însărcinat cu punerea în aplicare a Regulamentului, respectiv cu capturarea porcilor de pe străzi și închiderea la obor, urmând a încasa bani din vânzarea animalelor. Condiția era să prindă porcii numai dimineața și seara.^ix