TÂRGOVIȘTE, LOC DE TÂRG. DE LA PIAȚA MEDIEVALĂ LA OBORUL DE SĂPTĂMÂNĂ

Începuturile. Orașul târg

Atestat documentar încă din anul 1396, în relatarea de călătorie a cruciatului bavarez Johann Shiltberger, care participase la bătălia cu turcii de la Nicopole, orașul Târgoviște își face intrarea în istorie cu statutul de capitală, fiind pe atunci una dintre cele două capitale ale Țării Românești, alături de Curtea de Argeș. La scurt timp, în anul 1403ⁱ, ne apare datarea făcută într-un document de cancelarie, și anume privilegiul oferit de Mircea cel Bătrân negustorilor din Polonia și Lituania. Actul preciza faptul că vama se plătea la Târgovișteⁱⁱ.

Mihail I, fiul și asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân îl numește într-un document datat între anii 1407-1418 „orașul domniei mele”. Târgoviștea a fost timp de 300 de ani oraș reședință domnească împărțind statutul de capitală, pe rând, cu orașele: Câmpulung, Curtea de Argeș și București. Ceea ce i-a asigurat locul însemnat în istoria medievală a țării a fost tocmai poziția sa geografică, aflându-se la adăpostul dealurilor subcarpatice, dar mai ales pe drumul comercial care cobora de la Brașov spre Brăila, fiind parte din marea arteră comercială care lega Europa Centrală de Gurile Dunării și de Marea Neagră, respectiv Orient. Așa cum sugerează și numele, orașul s-a dezvoltat mai întâi ca un loc de târg, sufixul „iște” indicând un târg mai vechiⁱⁱⁱ.

Caracterul urban căpătat de Târgoviște în veacul al XIV-lea i se datorează, în mare parte, comunității săsești așezată aici după anul 1300 și care a constituit, dealtfel, principalul factor urbanizator de la sud de Carpați^iv.

Termenul de „oraș” provine de asemenea de peste munți fiind derivat din ungurescul „varoș”, utilizat chiar și sub această formă în documentele interne de la finele secolului al XVI-lea^v.

Sașii au locuit în zona de nord a orașului, denumită Suseni, sau Târgul de Sus. Piața înființată de ei la Târgoviște se afla în fața vechii Biserici Parohiale a Sașilor cu Hramul „Sfânta Maria”, fiind pe atunci principalul loc de negoț al orașului, cu piețe și târguri stabilite în anumite zile sau sărbători din an^vi. Cel mai important era Târgul Moșilor de vară, organizat în lunile mai-iunie, tradiție păstrată până în secolul al XX-lea. Târgul de Sus a funcționat până în jurul anului 1700, în vremea voievodului Constantin Brâncoveanu^vii.

„Târgul de Sus credem că trebuie localizat spre nord și nord-vest de Curtea Domnească, în această parte a orașului întâlnindu-se ca într-o adevărată salbă unele dintre cele mai vechi biserici din oraș. Tot spre nord de Curtea Domnească situa „piața” la 1603 și Camillo Cavriolo. La aceeași zonă se referă și Petru Bogdan Bakisc când preciza la 1640 că „apropae de piață… întâlnea… o biserică mare și frumoasă… închinată Sfântului Francisc”. Încercăm să considerăm că piața amintită de călătorii străini constituia unul și același lucru cu Târgul de Sus, cum apărea amintit în documentele interne.” explică într-unul dintre articolele dedicate acestei teme, istoricul Mihai Oproiu.

În anul 1616 funcționa deja, în paralel cu Târgul de Sus, Târgul de Jos, situat în partea de sud a Curții-Domnești, aproape de Mitropolie și de Biserica Stelea, unde documentele vremii consemneză un număr de 12 pivnițe și 20 de prăvălii, „ceea ce ne determină să considerăm că aici se grupase centrul cel mai activ al comerțului târgoviștean”^viii. Cercetările arheologice au surprins, de asemenea, dezvoltarea orașului prin intermediul a două nuclee, primul fiind localizat în cartierul Suseni, considerat zona mai veche, iar cel de-al doilea în arealul bisericilor Stelea și Geartoglu. Ulterior, Târgul de Jos este cel care va continua tradiția comerțului la Târgoviște, marcă identitară a orașului în aproape tot parcursul existenței sale.

Târguri, bâlciuri, piețe și oboare

Târgul, mai ales după 1700, mai purta numele și de „sbor” termen de origine slavă, „subor” care însemna „adunare, consfătuire, sfat”. Mai era folosit și termenul de „bâlci”, de origine ungurească, „bolcsu”, însă atât zborul, cât și bâlciul, se referă la un târg care se desfășura anual, în timp ce termenul de „târg” a căpătat sensul unui loc în care activitatea se desfășura cel puțin săptămânal^ix.

În secolul al XVIII-lea apare și denumirea „târgul din afară”, atestată indirect la Târgoviște într-un document din 30 aprilie 1716 care prevedea acordarea de scutiri preoților de la biserica „Sfânta Vineri”, printre aceste scutiri menționându-se și „cheltuiala târgului”. Istoricul Mihai Oproiu consideră că aceasta se referea la târgul periodic care se organiza în cuprinsul orașului, întrucât pentru comerțul permanent se utiliza deja taxa pe prăvălii^x.

Un alt argument este acela că termenii târgul de sus și târgul de jos erau în continuare folosiți ca atare, utilizându-se, uneori, în loc de târg, „bazarul de sus” și „bazarul de jos”. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, apare și mențiunea „târgul Târgoviștei”. În anul 1776 „târgul de afară” apare menționat printre cele 21 de oboare și schele care existau în Țara Românească. „Târgul de afară” de la Târgoviște se desfășura vinerea. A cunoscut o perioadă foarte prosperă la finalul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea. Cu banii obținuți de aici, târgoviștenii ajutau la întreținerea spitalului înființat la Biserica Catolică^xi.

Din păcate, un incendiu produs în anul 1829 a făcut mari ravagii, întrucât prăvăliile se aflau una lângă cealaltă. În anul 1782 apărea în documente și denumirea de „târgul din lăuntru”, iar mai târziu, în anul 1840, apărea o altă mențiune a târgului de afară care se organiza la marginea orașului, nu se mai știa de câtă vreme: „de nepomeniți ani” sau chiar „din dăscălicătoarea facerii acestui oraș”^xii.

Cu o activitate comercială aparent neîntreruptă vreme de sute de ani, în secolul al XIX-lea, târgoviștenii duceau o luptă pe cele două piețe, Târgul de afară și Târgul din lăuntru. Cel mai mult își luase avânt Târgul de afară, devenit principalul vad comercial din oraș. Negustorii din Târgul din lăuntru, erau și ei nevoiți să meargă cu căruțe, prăvălii și cu produse la târgul din afara orașului, zona din interiorul localității „pustiindu-se”. Nemulțumirile comercianților autohtoni au ajuns prin jalbe scrise și la Marea vornicie, la Mitropolit și chiar la domnitorul Țării Românești. În anul 1840 s-a luat în discuție pentru prima dată mutarea Târgului de afară în interiorul orașului, solicitarea find făcută de un grup de comercianți care se intitulaseră „obor”, noul târg urmând să se facă „pe un strâmt locșor înaintea Sfintei Mitropolii”.

Astfel, s-a reușit, în ianuarie 1846, mutarea Târgului de Afară în lăuntrul orașului pe un teren care cuprindea o parte din grădina Mitropoliei din Târgoviște și o danie, terenul dat de I. Câmpineanu pentru înființarea noului loc de târg, care urma să aibă loc în fiecare zi de vineri începând cu data de 8 februarie^xiii. Mutarea s-a făcut după dorința orășenilor și „pentru mai bun aliș-veriș al negustorilor târgovișteni și pentru înlesnirea celor sărmani ce nu putea să meargă acolo în atâta depărtare.”^xiv Târgul de afară a rămas apoi în toponimia orașului sub denumirea de „Oborul vechi”, fapt care ne permite localizarea lui astăzi în zona porții Dolgopolului sau a Câmpulungului. În zona Oborului Nou din fața Mitropoliei s-a dezvoltat în perioada următoare zona comercială a orașului și în definitiv Centrul Târg cu hanuri și prăvălii,^xv unde s-au putut desfășura, simultan, piața orașului, care reprezenta comerțul zilnic și „Oborul de săptămână”.

Târgul Moșilor

„Încă din vechime se organiza în orașul Târgoviște un târg anual numit Târgul Moșilor, care se ținea în săptămâna în care cădea Joia Mare. Din documente rezultă că târgul s-a ținut în diferite perioade de timp, fie pe locul târgului săptămânal, fie pe un câmp de la marginea orașului. Începând din 1852, veniturile acestuia au început să fie arendate la licitaeție. În jurnalul încheiat de sfatul orășenesc la 17 mai 1860, erau cuprinse atât condițiile de arendare a venitului, cât și individualizarea taxelor perceputeȘ pentru carele cu mărfuri, băuturile alcoolice, mărfurile din prăvălii, carele cu lemn de foc. Erau exceptate de la plăți vitele, produsele alimentare în cantitate mică și păsările.” -explică istoricul Mihai Oproiu.

La finele secolului, apar descrieri referitoare la starea de insalubritate a zonei și la distrugerile pe care Oborul le provoca Mitropoliei care dăduse din grădina ei teren spre a se fonda târgul.  Iată cele relatate într-o scrisoare din 23 august 1890:

„Îngrijitorul Ioniță Moldoveanu de la Mitropolia din Târgoviște îmi comunică că cu ocazia Târgului ce are loc în orașul Târgoviște în zilele de joi și vineri în cursul fiecărei săptămâni a ajunsu de a se distruge cu desăvârșire cea mai mare parte din împrejmuirea Mitropoliei și aceasta numai din cauză că onor Primărie Locală a interzis oamenilor ce vin la târg cu căruțe de a mai ține boii atașați de căruțe în timpul târgului, astfel că iei legă boii și caii de ulucile împrejmuirei Mitropoliei și din care cauză se distruge cu desăvârșire zisa împrejmuire.”

Uneori, în zilele de Târg, Muzica Militară care cânta de obicei în Grădina Publică din fața Primăriei se muta în Obor. Spre exemplu, în ziua de 14 mai 1909, Primăria a solicitat cu ocazia tradiționalului Târg al Moșilor ca Muzica Militară să cânte în oborul de Săptămână „înainte la bulivarul ce se va înființa”^xvi. Era vorba despre bulevardul Gării, azi bld. Regele Carol I.

Odată cu trecerea anilor, Oborul nu-și mai găsea locul în centrul orașului, mai ales că acesta își dezvoltase tot în această zonă, arterele comerciale cu hanuri și prăvălii, așa numita Piață a Orașului.

„Piața Orașului” se compunea din zona numită „Arasta” care cuprindea străzile: Brutari, Industriei și Progresului, unde erau situate numeroasele prăvălii și ateliere meșteșugărești. Numele de „Arasta” se încetățenise încă de la mijlocul secolului al XIX-lea și înseamnă, în limba turcă, „stradă frumoasă”^xvii.

Comerțul a avut, așadar, un rol esențial pentru orașul Târgoviște pe aproape întreg parcursul existenței sale. Orașul a apărut ca un „loc de târg” și tot ca un „loc de târg” a reușit să renască într-o epocă în care putea la fel de bine să dispară complet și să rămână o mică așezare sau o comună, cum s-a mai întâmplat și în alte cazuri din țară.

Din cauza veniturilor pe care le aducea, Oborul din fața Mitropoliei n-a putut fi mutat decât mult mai târziu, în vremea primarului Lăzărică Petrescu, în anul 1942, așadar, după aproximativ o sută de ani de la aducerea lui aici.

Oborul din fața Mitropoliei era rușinea orașului. Iată cum descrie inginerul Iosif Gal acțiunile întreprinse de primarul Lăzărică Petrescu pentru amenajarea zonei.

„În ziua de 7 iulie 1942 începe prin evacuarea barăcilor de fotografi ambulanți, olari și desființarea birturilor de barăci, la care pregătirea alimentelor se făcea pe străzile pieței. Și astfel, zi după zi, au urmat evacuarea negustorilor și dărâmarea clădirilor, a barăcilor și a maghernițelor ce adăposteau, în afară de vânzarea alimentelor și alte negustorii de îmbrăcăminte și materiale de construcții, într-o stare de salubritate de nedescris. În afară de starea ei de insalubritate și urâțenie, vechiul obor masca frumusețea monumentală a Mitropoliei, astfel că acest măreț monument de artă trecea aproape neobservat din cauza oborului. Tot astfel era acoperită și perspectiva halei noi ce se găsește la 260 de m. de Mitropolie. Pe măsură ce se dărâmau un șir de barăci sau clădiri, se lumina și se deschidea perspectiva acestor importante edificii. (…) În afară de clădirile și barăcile de pe toată această suprafață în care erau instalate fără niciun fel de normă de alinieri sau stil, mai era un obicei ce se generalizase și intrase în tradiție: la magazinele de zidărie, proprietăți particulare, care erau înșirate pe partea stângă a oborului, existau polate ce depășeau trotuarul, sub care se expuneau mărfurile și tot aici se făcea și vânzarea lor. Nu ușoară a fost aplicarea măsurii ca trotuarele să fie lăsate libere, după care s-au dărâmat și aceste polate care au fost construite pe bază de autorizație. Lucrul acesta de realizat în epoca politicianismului, ar fi fost complet exclus, acești negustori reprezentând tot coloritul politic. Nu mai ușor au fost realizările în noul obor, mutarea la marginea orașului, unde nu voia nimeni să exercite comerț.”

Încheiem periplul acesta cu o descriere de un pitoresc aparte a vechiului târg din fața Mitropoliei:

„ La Târgoviște am ajuns în plină vară cu un tren purtat de o locomotivă cu aburi vopsită violent în roșu. Trenul nu avea mai mult de trei vagoane. În gară, o hală imensă cu geamlâc – nici urmă de pitici! Un furnicar de oameni ca toți oamenii roia din toate părțile. Aproape toți aveau pe cap „panamale” imense din paie.(…) Ce sărbătoare va fi fost nu-mi amintesc. Căldură mare! Lume luminată! Mulțime de căruțe cu boi dejugați și țărani în cămăși albe, încinși cu brâie roșii de lână, țărănci cu fote cu „fluturași”, cu poale albe dantelate prinse în brâu. Orășeni spilcuiți, domni cu lavalieră și baston care parcă se purtau pe sus printre oalele de pământ și tuciurile țiganilor. Din butoaie mari așezate pe paturi de lați de salcie necojită se vindea vin și bragă. La fiecare pas te împiedicai de olari care expuneau pe așternuturi din paie ulcioare pântecoase și străchini, cum n-am mai văzut, smălțuite cu verde. Rudarii își definitivau direct din târg, cu barda, albiile și copăile de plop. Mirosea tare a pastramă, gogoși și floricele de porumb cincantin. Târgoveți și țărani, de-a valma, te îmbiau să cumperi câte în lună și în soare. Mi-aduc bine aminte că m-am ales din târg cu un fel de ocarină de lut negru în care se turna apă și, când suflai, scotea niște sunete tare ciudate. Un fel de tril de cinteză sau presură, cine știe! În apropiere băteau clopotele Mitropoliei, o construcției impunătoare, acoperită cu țiglă verde, de pe care nu mi-am putut lua multă vreme ochii.”  După: Ștefan Ion Ghilimescu, Conexiuni și interferențe culturale, Târgoviște, editura Cetatea de Scaun, 2005, pp.12-13.