TÂRGOVIȘTE ÎN SEC. AL XV-LEA – DOMNIA LUI VLAD DRACUL

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Mihail I nu a rezistat foarte mult pe Tronul Țării Românești de la Târgoviște. La numai doi ani după moartea tatălui său, Mircea, în anul 1420, Mihail a fost prins și ucis de turcii aflați atunci sub conducerea sultanului Mehmed I. Pe tronul Țării Românești s-au succedat în următoarele trei decenii 7 voievozi. Printre ei s-au aflat Radu al II-lea, înscăunat de turci după moartea lui Mihail, urmat de Dan al II-lea care, deși luptase în armata otomană în asediul purtat de sultanul Murad I asupra Constantinopolului (1422), capitala Imperiului Bizantin, a ajuns pe tron susținut de regele Ungariei. Nu a avut, însă, acceptul Porții pentru a ocupa tronul Țării Românești, astfel că atacurile otomane au fost reluate, un tratat de pace fiind încheiat abia în anul 1428. În anul 1432, Dan al II-lea ar fi fost ucis de trupele otomane într-una din incursiunile făcute de turci în Țara Românească, încălcând tratatul menționat anterior. iMarea boierime se împărțise deja în două tabere, una dintre acestea susținea pretendentul la tron acceptat de Imperiul Otoman, iar cealaltă, își manifesta susținerea față de cel agreat de Coroana Ungariei. Astfel, în prima jumătate a secolului al XV-lea se luptau pentru tron, Alexandru I Aldea, primul domn care și-a negociat tronul direct la Adrianopol, și Vlad Dracul, susținut de boierii munteni care doreau să scape de sub papucul sultanului. Alexandru Aldea a rămas în istorie drept voievodul care a lăsat cale liberă turcilor să treacă cu oastea lor pe teritoriul muntean spre Transilvania, înlesnind pe toate căile politica otomană. A fost însă voievodul care a emis documente doar din scaunul domnesc Târgoviște, preferând această reședință celei de la Argeș. Obediența manifestată față de sultan și desele incursiuni turcești în Țara Românească nu au mai fost tolerate multă vreme de marea boierime care a căutat să aducă pe tron un pretendent care să reia lupta antiotomană.

Astfel, îl vedem în iarna anului 1431, pe Vlad Dracul, fiul nelegitim al lui Mircea cel Bătrân, la Dieta de la Nurnberg, în compania prinților electori, unde depune jurământul de vasalitate în fața împăratului Sfântului Imperiu Romano-German, Sigismund de Luxemburg. iiTot atunci, Vlad Dracul acorda călugărilor minoriți dreptul de a propovădui în Țara Românească. iii Numele Dracul sau Draculea i-a fost adăugat după ce a fost primit în Ordinul Dragonului, Societas Draconistarum, fondat de Sigismund în anul 1408 cu scopul de a apăra creștinătatea de atacurile otomanilor. Simbolul Ordinului Dragonului era un dragon. Printre membrii acestui ordin cruciat se aflau regele Poloniei, Vladislav Jagello, Ștefan Lazarevici al Serbiei, Alfons al Aragonului și al Neapolelui, Vitold, mare prinț al Lituaniei, Ernest de Austria, alături de nobili din aceste țări. Pentru toți cei care luptau sub Ordinul Dragonului, Sigismund de Luxemburg a reușit să obțină de la Papa Eugeniu al IV-lea iertarea deplină a păcatelor.”iv

Crescut și educat la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, Vlad Dracul se angaja ca odată ajuns pe tronul Țării Românești să se alăture luptelor anti-otomane din regiune. După învestirea sa în funcție la Nurnberg, Vlad Dracul ajunge pe tronul Țării Românești abia câțiva ani mai târziu. În acest timp, documentele indică faptul că se afla în Transilvania, de unde supraveghea drumurile comerciale care veneau dinspre Țara Românească, reglementând comerțul inclusiv prin moneda de schimb. Bani anepigrafi, din metal inferior, având pe avers acvila Țării Românești, iar pe revers un dragon înaripat, sunt atribuiți monetăriei înființată de Vlad Dracul la Sighișoara. vAnul în care Vlad Dracul însoțit de sighișoreni, de meșteri și negustori de peste munți își face intrarea în Târgoviște pentru a lua în primire tronul țării este 1436. Unii istorici susțin că începând cu anul 1437 Vlad Voievod desfășoară ample lucrări la Curtea Domnească. viDupă modelul german pe care-l cunoștea foarte bine, construiește cu ajutorul meșterilor transilvăneni o reședință sub formă de burg. Unii cercetători îi atribuie lui Vlad Dracul construirea Turnului, denumit mai târziu Chindia, pe pridvorul bisericii paraclis. „…într-atât de înnoitoare și de solidă a fost opera sa, în a zidi, de la Târgoviște, operă vizibilă în bună parte și în zilele noastre , dar o redă și mai exact, în desenul său din 1840, artistul-călător francez Michel Bouquet.”vii

Vlad Dracul a avut două domnii, între anii 1436-1442 și 1443-1447. Când Iancu de Hunedoara, pregătindu-se de confruntarea cu turcii, la Varna, i-a cerut să-și facă datoria de membru al Ordinului Dragonului și să i se alăture în luptă, Vlad Dracul a refuzat. Bătălia a fost un eșec pentru apărătorii creștinătății. Iancu de Hunedoara abia a scăpat cu viață trecând în Țara Românească, unde a fost prins de oamenii lui Vlad Dracul, dar eliberat în urma achitării unor daruri. Încercările repetate ale lui Vlad Dracul de a colabora atât cu turcii cât și cu ungurii, au erodat relațiile stabilite în ambele zone de influență. Cronicile turcești ne relatează episoade în care Vlad Dracul era pe post de călăuză pentru trupele otomane în incursiunile lor de jaf în Transilvania, uneori fiind la rându-i părtaș la aceste expediții. Pe de altă parte, încrederea sultanului era destul de dificil de câștigat. Cronicarii turci au consemnat că atunci „Când sultanul Murad-han s-a întors de la Isfendiar, Dracula a vent in grabă la Poartă aducând cu el și pe cei doi fii ai săi și i-a lăsat în slujba Porții. Iertându-l, sultanul l-a îmbrăcat cu hilat și l-a trimis din nou în vilaietul său.”viii Cei doi fii erau Vlad, devenit mai târziu Țepeș și fratele său mai mic, Radu cel Frumos.

iRadu Cârciumaru, Introducere în istoria Evului Mediu Românesc, Aspecte ale evoluției politice (sec.IX-XVI) -Note de Curs, editura Pro – Universitaria, București, 2013 p. 83-84

iiNicolae Constantinescu, Corneliu Ionescu, Petru Diaconescu, Venera Rădulescu, Târgoviște reședință voievodală 1400-1700, cercetări arheologice (1961-1986), editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, p. 40

iiiIoan Bogdan, Vlad Țepeș și Narațiunile Germane și Rusești asupra lui, Studiu Critic, editura Librăriei Socecu, București, 1986, p.13

ivMark Whelan, Sigismund of Luxemburg and the Imperial Response to the Ottoman Turkish Threat, c.1410-1437, Royal Holloway, University of London, 2014

vOctavian Iliescu, Moneda în România, editura Meridiane, București, 1970, p.22

viIdem ii, p.40

viiIdem ii, p.39

viiiMihail Guboglu și Mustafa Mehmet, Cronici turcești privind țările române, sec. XV-mijlocul secc. XVII, editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966, p.118

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

articole relevante

articole recente