Primiți colindul? Câte generații or fi întrebat aceasta, câți copii zgribuliți s-or fi arătat în pragurile caselor cu dorința de a fi ascultați cântând colindele învățate de la cei care înaintea lor au fost colindători? În Târgoviștea din prima jumătate a secolului al XX-lea, colindătorii aveau un rol foarte important. Se mai păstra, încă, vechea rânduială a orașului patriarhal, iar străzile și ulițele erau locuri de întâlnire ca într-o mare familie. Într-un capitol din cartea „Amintiri din Cartierul Latin”, Mihai Constantin Alexandru surprinde în firul narațiunii sale, atmosfera sărbătorilor de iarnă în Târgoviștea de odinioară.
„Pentru colinde aveam pregătite niște trăistuțe pe care le prindeam după gât, cu o cordea. Cu două săptămâni înainte ne pregăteam colindele pe care să le cântăm pe la rude, la vecini. Nu plecam până nu ne controla mama cum eram îmbrăcați, trăiștile și ne punea să cântăm înainte de a pleca tare și răspicat:
„-Primiți colindul, cinstiți gospodari?
-Bună dimineața, la Moș Ajun!
Am venit și noi odată
La mulți ani cu sănătate,
Am venit să colindăm
Pe la case să urăm,
Pe la case să strigăm:
Fie-n case cu de toate
Pe mese bucate
La mulți ani și sănătate!
Ne dați ori nu ne dați!
Ia ieși pân’ afară
Jună domnișoară
Dalbă, rumeioară
Ori ești ocupată
Cu-n june bărbat
De-l ții la ospătat
Dă-ne un covrig
Că murim de frig!
La anul și la mulți ani!
Luându-ne după cei mari confecționam câte o stea, ca să mergem cu ea pe la case, mai devreme decât flăcăii, deoarece aceștia ne concurau având stele cu 12 sau 24 de colțuri, cu beculețe care se aprindeau cu baterii de lanternă. „Stelele” erau frumos împodobite, iar în mijloc aveau icoana cu „Maica Domnului cu Pruncul în brațe”. Cei mari când întâlneau grupuri de copii, uneori îi puneau pe cei mici „să-nchine steaua” buzunărindu-i de toți bănuții agonisiți. Dar să fi văzut când se întâlneau grupurile de colindători din Cartierul Latin cu cei din Suseni. De multe ori și unii și alții vedeau „stele verzi” încăierându-se și rupându-se frumoasele „stele” pe spinări. Pentru noi cel mai frumos era să cântăm și să fim priviți și ascultați.
„Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua luminează
Și adeverează
Și adeverează,
Că astăzi Maria
Naște pe Mesia!
Naște pe Mesia!
Pruncul cel iubit
De Domnul proorocit
Stea, steluța mea
Luminează-mi, calea!
Parcă-l aud și acum pe Mitică Veseliu, vecinul de pe strada Crișan, coleg cu Virgil, fratele mare, depănând amintiri. Când tatăl său venit bolnav de pe front i-a lăsat moștenire o lingură și o furculiță de „alpaca” de pe front rugându-l să aibă grijă de mama și de cele două surori Niculina și Elena. Cum l-a pătruns până la sânge, la vârsta de 13 ani cu niște papuci de pâslă în care-i intrau țepii în viile de la Dealu, Valea Voievozilor sau Răzvad.
Că înnopta alături de alți copii sărmani pe paturi de lemn, pe preșuri și că venea acasă cu un coșuleț de prune, struguri și 2 kg de must și apoi ștergându-și lacrimile povestea despre colinde:
„Este noapte pe Domnească
Toată lumea s-a culcat
Numai cartierul nostru
N-a terminat de colindat”.
Profitând de tainele nopții Fănel Canache și încă vreo doi, furau cârnații puși la uscat de Nae Muculeț, de la tanti Sandi Meșină, de la nea Chiriță, mai adăugau și șunci, cam tot ce puseseră vecinii la zvântat la vânt pentru sărbători. Făcându-i părtași și pe ceilalți îi invita de Sfântul Ștefan, patronul duhovnicesc al lui Fane Canache și făceau un chef de pomină cu bunătățile „însușite”. Erau așa de gustoase că toți se simțeau bine cu toate înjurăturile și blestemele ălor prăduiți. Din cizme vechi aruncate prin magazii sau prin beciuri, cu căciuli întoarse și coarne de berbec puse în cap porneau cu capra.
„Ița, ița, ta,
Căpriță, ta!
Te-am crescut cu bibironul
Ca să-ți zboare velionul
Vine capra din pelin
Ca să bea un kilogram de vin.
Vine capra din Sinaia
Mi-a spart capul cu tigaia
Vine capra de la munte
Cu trei stele albe-n frunte
Mi-a mâncat mălaiul tot
I-am dat una peste bot.
Capra mea are arici
Și vă cere zece lei
De n-aveți, de nu puteți
Dați parale câte aveți
Că-i glas și mai putințel
La mulți ani cu sănătate
Capra mea sare cât poate
Ița, ța, ița, ta!
Mai frumos îmbrăcați, având și capre cu ei, veneau copiii din cartierul Matei Voievod. Înainte de Anul Nou se auzeau plesnete de bici pe toate străzile: pe Eternității, pe Umbrei, Tabaci, Nicolae Filipescu și pe Calea Domnească, de la Fabrica de Spirt până la Biserica Albă și până la Liceul Văcărescu și de aici până în Suseni. Buhaiurile sârbești le întreceau pe toate: erau meșteșugit confecționate scoțând sunete sonore. Pregătirile fiind terminate, îmbrăcați cu paltoane groase sau hăini de blană, cu cizmulițe în picioare, cu mănuși și căciulile trase pe frunte și fețele de pernă legate cu un cordon pe după gât ca să putem aduna cât mai multe mere, nuci și covrigi și dacă se putea și ceva bani, cu bicele în mâini, eu cu Dode, Mitică Petcu și Gabi Cocoș, iar cu buhaiul Viorel Ciungu cu Ion Casandroiu porneam la drum deschizând porțile cu urarea-n gât:
„-Aho, Aho, copii și frați
Ce mai stați și nu mânați
C-a venit acu un An
Cu plugul Bădică Troian
Și-a-nceput a ura
Pe la case a colinda
Ia, mai mânați măi, hăi, hăi!
Ia, mai sunați din zurgălăi!”
Pocneam de mama focului, scuturam și clopoțeii cumpărați de la bâlci și behăiam buhaiul, iar dacă nu eram atenți ne plesnea câte un bici peste creștet dându-ne căciula prin zăpadă. Învârtoșați de gerul de afară și de fulgii ce se cerneau din cer porneam o nouă cântare:
„Plugușorul se pornește
Și începe a ura
Pe la case-a colinda
Iarna-i grea, omătul mare
Semne bune anul are
Semne bune de belșug
Pentru brazda de sub plug
Ia, mai mânați, măi
Hăi, hăi!”
Unii târgoveți, mai hâtri, ne lăsau să vadă cât puteam cânta și după cântece ne miluiau cu de toate și bani pentru fiecare, și covrigi de la covrigăria lui Berechet sau făcuți la vatra lui Cocu, și mere și nuci. Alții, mai grăbiți, abia dacă ne lăsau să pornim bicele în aer și să clopoțim că ne și dădeau covrigi în plase urându-ne „cale bătută”. Cu sorcova era altceva. Sorcoveam numai pe ai noștri și câteva familii care ne invitau cu o zi înainte: domnul Milea, tanti Cucu, tanti Floricica Georgescu, domnul Tone, nea Mișu și la Emil Grama unde tanti Despinița ne invita în casă la un ceai cald, o dulceață și o cremă de zahăr ars după ce sorcoveam cele două mătuși ale lui Emil, foste profesoare la Școala Generală Nr. 2. Și cu ce-i sorcoveam pe ai noștri toți din familia Stănescu, Grigoroiu și Alexandru aveam un buget bunicel pentru sărbătorile de Paști. La așa dărnicie merita o sorcoveală pe cinste:
„Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți!
Ca merii, ca perii,
În toiul verii.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul
Iute ca oțelul:
La anul și la Mulți ani!”
De Anul Nou, pe la prânz, treceau pe stradă țigănuși cu miei în brațe pe care, dacă-i atingeai în creștet, aveai noroc tot anul dacă dai și gologanul, iar a doua zi, de Sfântul Vasile veneau cu un cap de porc pe o tavă, pe cetină de brad cerând bani pentru „Vasile”, care-ți va aduce belșug tot anul. De Sfântul Ion, de Bobotează, la intersecții prindeau flăcăii mari oamenii înstăriți din cartier pe care-i ridicau în brațe de mai multe ori, scuturându-i de bănuți. Dacă nu cădeau din buzunare bani îi perpeleau prin aer până cădeau la pace asupra sumei cerute de „colindători”. Chiar dacă nu mai sunt străzile de altădată parcă se mai aud chiuiturile rămase-n cărți.”
Fragment din cartea Amintiri din Cartierul Latin de Mihai Constantin Alexandru, apărută la Editura Bibliotheca din Târgoviște, în anul 2014. Transmitem pe această cale alese mulțumiri autorului!
„Mihai Constantin Alexandru (n. 20 aprilie, 1945, Târgoviște) -poet, publicist, animator cultural
Absolvent al Universității „Alexandru Iona Cuza” din Iași, Facultatea de Filologie. Profesor de română-franceză la Bârlad, județul Vaslui și engleză la Liceul din Fieni. În perioada 1968-1969 este metodist al Consiliului Județean al Sindicatelor Dâmbovița, îndrumător al activității bibliotecilor și al formațiilor artistice de amatori. Între 1969-1974 este directorul Clubului Muncitoresc Fieni. Din 1974 și până în prezent, director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Târgoviște. Frecventează cenacluri literare la Facultatea de Filologie din Baia Mare, „I.H. Rădulescu” Fieni, „Grigore Alexandrescu” al Casei de Cultură a municipiului Târgovişte (coordonat de George Coandă), „Cicerone Theodorescu” al Casei de Cultură a Sindicatelor Târgovişte. Pe 26 noiembrie 1974 când se inaugurează Casa de Cultură a Sindicatelor cu multiple funcţionalităţi (sală de spectacole, 597 de locuri; bibliotecă, 40 de mii de titluri), este primul director, până în prezent. Culege folclor dâmboviţean (Bădeni, Costeşti-Vale, Runcu, Moroieni) inserat în volumul „Plai domnesc” editat în 1976 de C. Manolescu. Debut cu poezie în revista „Pui de lei” a Şcolii Militare de Ofiţeri în Rezervă Bucureşti (nr. 1 / ian. 1974). Adevăratul debut în „Tribuna”, nr. 13 din 31 martie 1988 cu poezia „Mărturisire”, pentru ca în numărul 39 din 28 septembrie 1989 să-l regăsim în aceeaşi revistă la rubrica „Poezia Cetăţii” cu poezia „Patria”. Prezent în antologia „Diademe ale timpului nostru” (1979). În octombrie 1989 obţine premiul pentru poezie acordat de revista „Munca” din Bucureşti. Face parte din colectivul care iniţiază „Glasul Cetăţii – săptămânal al forţelor democratice din Târgovişte” (18 ianuarie 1990) alături de ziaristul Valeriu Liţă-Cosmin, George Coandă, Alexandrina Dinu, Alin Zaharia ş.a. Publică poezie, proză, articole în publicaţiile vremii: „Tribuna”, „Dâmboviţa” (supliment literar), „Îndrumătorul cultural”, „Munca”, „Glasul Cetăţii”, „Târgoviştea”, „Neghiniţă”, „Clubul”; înregistrări la Radio Bucureşti. Este unul dintre cei mai importanţi animatori ai culturii dâmboviţene din ultimii 35 de ani. Distins cu premii pentru activitatea literar-artistică: Meritul cultural (1988), premiul pentru poeziei al gazetei „Munca” (Bucureşti, 1989). Membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni (2012).
http://www.sst.bibliotheca.ro/membri/alexandru.htm
