RADU DE LA AFUMAȚI ȘI CETATEA TÂRGOVIȘTEI

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

“Ipak dau știre domniei tale za lucrul turcilor (…) cumu i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet-Beg pre i-oi va fi voia pren Țara Rumânească, iară el să treacă. (…) Eu spui domniei tale, iară domnia ta ești înțelept și aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe oamini mulți și domniele voastre să vă păziți cum știți mai bine.”

Negustorul Neacșu din Câmpulung a trimis această scrisoare în iunie 1521 către judele Brașovului, Hannes Benckner pentru a-l preveni despre lucrul turcilor la Dunăre. Scrisoarea, de la a cărei redactare marcăm acum 500 de ani, este cel mai vechi document în limba română păstrat până astăzi. Brașovenii erau înștiințați despre incursiunile militare ale lui Mehmet Beg, pașa de Nicopole, în Țara Românească. Cine era Mehmet Beg? Un nepot de fiu al lui Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrân care a trecut la islamism și a ajuns mare pașă în Imperiului Otoman, „până când va dori să ajungă el însuși domn, datorită originii sale domnești pe care nu o uitase”.i

Venirea pe tron a unui vlăstar domnesc turcit nu putea fi văzută cu ochi buni de boieri, aceștia temându-se că țara va fi transformată în pașalâc. După moartea lui Teodosie, Mehmet Beg primește de la „împăratul turcesc” domnia Țării Românești. Vestea a căzut ca un fulger peste capetele boierilor care s-au orientat rapid către un pretendent susținut de Coroana Ungariei, „și-au rădicat domn pre Radul Vodă din Afumați”.

Țara Muntenească se stingea din cauza turcilor, aceștia o stricară și o vătămară și o risipiră și puseră în capul ei pe un turc cu numele Mahomed și tăiară boierimea, jupânese și copii și robiră averile și arseră și devastaseră satele. Nevoind a se pleca turcilor, o seamă de munteni și-au ales domn pre Radu-Vodă, scria boierul moldovean Luca Cîrje despre evenimentele din Muntenia, într-o solie trimisă în Polonia.ii

În acest sumbru tablou al epocii urcă pe tron pentru prima dată, în anul 1522, Radu Voievod, fiu al lui Radu cel Mare, rămas în istorie drept Radu de la Afumați. A fost numit astfel după moșia pe care o deținea în localitatea cu acest nume. Cumpărase, în fapt „câte o jumătate de sat din Afumați și Plătărești din județul Ilfov, împreună cu soția sa, Voica, pentru înzestrarea fiicelor lor Ana și Neacșa.” iii

Luptele pentru tronul Țării Românești în care era implicat direct beiul de Nicopole, Mehmed Beg au fost aprige. Unii domni nici nu se instalau bine la conducerea Țării că erau uciși, iar alții nu apucau nici să ia în primire prerogativele domnești. Așa s-a întâmplat cu un presupus fiu al lui Radu cel Mare, Radu Bădica, ucis de turci chiar în timpul ceremoniei de instalare pe tron, reprezentanții pașei anunțând că vin cu steagul de învestitură, când, de fapt, ei veniseră să-l ucidă. În ultima sa scrisoare către brașoveni, Radu Bădica le cerea ajutorul, explicându-le că nu el i-a adus pe turci în țară, „ci ei singuri au intrat, căci ei au intrat și în alte țări mai tari decât noi, dar în această țară, când suntem mai slabi decât toate țările? (Stoicescu, p.60)

Decapitat de turci în 1524, Voievodul Radu Bădica își doarme somnul de veci la Mănăstirea Dealu.

Între 1522 și 1525, în patru rânduri a urcat pe tronul țării Radu de la Afumați, de fiecare dată fiind nevoit să ducă lupte grele. În ultimă instanță n-a avut altă cale decât să meargă el însuși la Înalta Poartă, după cum relatează ne relatează Cronica Țării, sfătuindu-se împreună cu boierii „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au cuprins atâtea țări și are o mulțime de oameni.Deplasarea la Stanbul era periculoasă, însă Domnul și-a asumat acest risc. 

dau știre domniei voastre, că prin voia lui Dumnezeu (…) am mers la Poarta turcească și am stat de față cu împăratul turcesc și toți domnii țării turcești. Și-mi dărui întâiu Domnul Dumnezeu, după aceea și împăratul turcesc mie domnia română, și iar m-am întors la domnie cu viață…iv scria el sibienilor, la 1 februarie 1525, din Târgoviște.

Radu de la Afumați acceptase mărirea haraciului de la 12 mii la 14 mii de galbeni, precum și întoarcerea în țară însoțit de o mică gardă de 30 de oșteni turci. Încerca să mențină în continuare aceleași legături strânse cu Coroana Ungară.

Pacea pe care a încercat să o instaureze în țară n-a fost de prea mare durată. Vladislav al III-lea, sprijinit de turci, avea să revină la domnie. În anul 1525, din aprilie și până în august, doi domni se aflau la cârma țării, Vladislav al III-lea, la București, și Radu de la Afumați, la Târgoviște. (Stociescu, p.87) Din 18 august 1525 și până la moartea sa în 1529, Radu de la Afumați rămâne singurul domn stăpânitor a toată țara Ungrovlahiei. În pisania așezată de el la 10 septembrie 1526, după zugrăvirea bisericii lui Neagoe Vodă de la Argeș ne lasă mărturie că

au năvălit turcii cu multe greutăți, ca să ia patria noastră, Țara Românească, și m-am ridicat domnia mea și cu boierii, multe războaie apărând, câte odată fiind goniți și câte odată gonind (pe dușmani), până când puterea și ajutorul preaînaltului Dumnezeu…ne-a dat pace”.

În vreme de pace Radu de la Afumați a sprijinit reluarea legăturilor comerciale cu orașele transilvănene, grav afectate de instabilitatea din țară, a refuzat, însă să accepte noua monedă impusă de brașoveni. Generozitatea Domnului s-a văzut mai cu seamă în daniile făcute către bisericile și Mănăstirile din țară și de la Muntele Athos. După moartea Voicăi, Radu de la Afumați ia de soție pe frumoasa Ruxandra, fiica voievodului Neagoe Basarab. Craioveștii au cerut domnului să se căsătorească cu una din fiicele lui Neagoe Basarab sub amenințarea că-l vor alunga de pe tron. Deși se confirmă din punct de vedere istoric faptul că Ruxandra fusese promisă inițial lui Ștefăniță al Moldovei, se pare că neînțelegerile dintre cei doi domni nu ar fi pornit de la frumoasa domniță, ci de la refuzul lui Radu de la Afumați de a-i extrăda pe boierii moldoveni pribegi. (Stoicescu, p. 132)

În plan extern, un mare eveniment avea să tulbure și mai mult soarta țărilor române, în vara anului 1526, odată cu campania militară a sultanului Soliman culminată cu Lupta de la Mohacs care va duce la prăbușirea regatului maghiar. Voievodul Radu de la Afumați ar fi încercat prin anumite planuri să asigure un sprijin Ungariei, însă cert este că nici el, nici voievodul Moldovei, Ștefăniță nu au participat la lupte.

În anii care au urmat, după retragerea turcilor de la Buda, Radu de la Afumați s-a aliat cu Ferdinand de Habsburg, alianță de care au aflat și turcii care au decis să-l ucidă cu ajutorul unor boieri trădători.

Radu tresare și vrea să treacă râul și văzând luntrea fără vâsle, înțelese abia atunci cursa ce-i întinsese vicleanul său tovarăș. Sări degrab în luntre blestemându-l și cu mâna dreaptă drept lopată mână luntrea pe celălalt țărm. Sărin jos, urcă dealul și merse la biserica din Cetățuie unde se și închise. Călugării văzând pe domnul lor în pericol îl primiră bine și pe dată începură cântări, rugăciuni de scăpare. Dar dușmanii mânați de duhul rău și însetați de sânge, ca niște lupi flămânzi năvăliră în biserică neținând seamă de cele sfinte ci ca pe un blând mielușel îl junghiară pe când sta și se ruga înaintea icoanei Maicei Domnului, stropind astfel altarul cu sânge nevinovat.” Așa pieri mândrul viteaz, fala Românilor pe vremuri.”vi

“La 2 ianuarie 1529 Radu de la Afumați pieri pe dealul Cetățuia din Râmnicu-Vâlcea, pe locul unde azi stă în ființă bisericuța cu hramul „Sfinții Voievozi”. El pieri de o moarte crudă, ucis fiind de proprii sei sfetnici Neagoe Vornicul și Drăgan Postelnicul. La 4 Ianuarie fu înmormântat în biserica „Curții de Argeș” alăturea de socrul său Neagoe Basarab. Și cei care își făcură această sfântă datorie, știură să-i recunoască și meritele, figurându-l pe lespeda criptei sale: călare pe un cal ager, cu stema în frunte, cu buzduganul în mână, cu mantia suflată în vânt; sublim moment al eroului în lupta pentru neatârnare.”

Între cele 20 de lupte înscrise pe lespedea sa funerară se află și Lupta de la „cetatea Târgoviştei”. vii

 rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită”.

iNicolae Stoicescu, Radu de la Afumați, pagina 28.

iiIdem i, p. 34

iiiIon Donat, Domeniul Domnesc în Țara Românească (sec. XIV-XVI), editura Enciclopedică, București 1996, p.49

ivȘtefan Nicolaescu, Documente Slavo-române cu privire la relațiile Țării Românești și Moldovei cu Ardealul în secolele XV și XVI, Lito-tipografia L. Motzătzeanu, București, 1905, p.31

vIon Donat, Domeniul Domnesc în Țara Românească (sec. XIV-XVI), editura Enciclopedică, București 1996, p.49

viIdem i, p.53

vii Inscripţii medievale. Judeţul Argeş, p. 224, nr. 241

T. Palade, Radu de la Afumați, Fundația Regele Carol I, București, 1939, p.5

Nicolae Iorga, Domnii Români după portrete și fresce contemporane, Editura și Tiparul Kraft & DROTLEFF S.A. PENTRU ARTE GRAFICE, Sibiu 1930, p.7

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn