PERSONALITĂȚI TÂRGOVIȘTENE, CONSTANTIN ȘI ION DIMITRIU, ISTORII REGĂSITE

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Doi dintre descendenții familiei Dimitriu, Barbu Theodorescu, nepotul lui Constantin Dimitriu și Mario Dimitriu, nepot al lui Ion Dimitriu, ne vorbesc despre memoria acestor două personalități târgoviștene din secolul al XX-lea, “o fratrie importantă”, Ion și Constantin Dimitriu. Firul poveștii se deapănă la Muzeul de Artă, în fapt, fosta Prefectură, chiar în Sala de consiliu, locul unde au lucrat ca prefecți ai județului Dâmbovița atât Ion cât și Constantin Dimitriu.

 

Dr. Barbu Theodorescu, nepotul lui Constantin Dimitriu și Mario Dimitriu, nepot al lui Ion Dimitriu, la Muzeul de Artă din Târgoviște, fosta Prefectură unde au lucrat frații Dimitriu

Despre familia Dimitriu, respectiv cei doi importanți oameni politici, Constantin Dimitriu (n.9 decembrie 1872- d. 27 octombrie 1945) și Ion Dimitriu, cărțile de istorie nu ne spun prea multe amănunte. În perioada comunistă, frații Dimitriu au fost persecutați de Regim, au fost deposedați de bunuri și excluși din viața politică. Ion Dimitriu, fost primar al orașului Târgoviște și fost prefect al județului Dâmbovița, a fost deținut întemnițat, torturat și trimis acasă paralizat, petrecându-și ultimii ani imobilizat la pat, în condiții foarte grele. Constantin Dimitriu, fost Președinte al Senatului, fost ministru, prefect al județului Dâmbovița, deputat ales încă din anul 1901, a trecut în neființă în anul 1945, la vârsta de 72 de ani. Nu a mai trăit să-și vadă urmașii persecutați, numele scos din cărțile de istorie și faptele bune trecute sub tăcere.

 

Familia Damian Dimitriu la Băile Pucioasa, anul 1895, singura fotografie care reunește întreaga familie cu 11 copii

Amintirile de familie pe care cei doi demni urmași ai familiei Dimitriu le evocă în acest film sunt cu atât mai prețioase cu cât faptele bune ale celor doi înaintași au fost “uitate” de istorie. Unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei orașului Târgoviște, prof. Mihai Oproiu, menționează acest aspect într-o lucrare recentă dedicată istoriei administrative a orașului.

Ultimul din dreapta, așezat pe scaun, Ion Dimitriu – fotografie din arhiva privată Catrinel Lăzărescu Tănase

“Familia Dimitriu a avut în componența sa un număr important de oameni politici, unii sclipitori cum a fost Constantin D. Dimitriu, alții mai modești, dar care prin muncă și seriozitate au îndeplinit misiunile încredințate. Este regretabil că generația mea nu s-a ocupat mai îndeaproape de aceste personalități, hulite în epoca comunistă, puse la zid și arătate cu degetul, numai pentru faptul că au fost buni români și s-au străduit să servească interesele țării. În plus, multe date erau considerate tabu și de neabordat, iar dacă încercai să le deslușești nu ajungeai la niciun rezultat. În această situație s-a aflat casa în care funcționa Muzeul Tiparului și Cărții Vechi Românești, despre care, mult timp n-am aflat că a fost în proprietatea lui C. D. Dimitriu. Derutați, n-am fost sensibili la personalitățile din jurul nostru, care atunci ne puteau furniza încă date interesante, cum a fost cazul avocatului Jean Florescu-Manga. Din această cauză, am lăsat să se mențină încă un gol imens, despre multe personalități politice ale orașului. Printre ele s-a aflat și Ion D. Dimitriu, fratele lui Costică D. Dimitriu, care a îndeplinit misiunea de președinte al Comisiei Interimare și a fost de mai multe ori prefect al județului Dâmbovița, precum și deputat. “(Mihai Oproiu, Corina Andrei, Târgoviște. Evoluția administrativă a municipiului între secolul al XV-lea și 1947, Editura Zven, Târgoviște, 2019, p. 255)

Cum au “răsplătit” comunștii munca de-o viață a unui om care s-a pus întotdeauna în slujba orașului și a țării aflăm acum de la nepotul lui Ion Dimitriu, Mario Dimitriu, care-și amintește de bunicul său care nu se plângea niciodată, deși anii grei de detenție l-au lăsat paralizat până la sfârșitul vieții.  După instalarea Regimului Comunist Ion Dimitriu a fost arestat (cum s-a întâmplat și cu alți frați de-ai lui), iar la eliberarea din detenție a revenit acasă paralizat de la brâu în jos. Și-a petrecut ultimii săi ani din viață în Casa Bellu, de pe Calea Domnească din Târgoviște,  imobilizat la pat, familia sa având de înfruntat foarte multe greutăți din cauza privațiunilor și a lipsurilor obișnuite în acele vremuri pentru toți cei considerați “oponenți” de către Regim. Fiul lui Ion Dimitriu, Șerban Dimitriu, căsătorit la Sibiu, a emigrat în anii ’80 cu familia sa la Munchen, acolo unde fiul, domnul Mario Dimitriu trăiește și astăzi, având la rându-i doi fii care duc mai departe numele Dimitriu, de data aceasta, în Germania.

Constantin Dimitriu alături de Nicolae Iorga, Arhivele Muzeului Județean de Istorie Dâmbovița

 

Constantin Dimitriu a fost un personaj politic de nivel național. Lider marcant al Partidului Național Liberal, apropiat al fraților Ionel și Vintilă Brătianu, Costică Dimitriu (Dovlecel) a deținut mai multe funcții: prefect al județului Dâmbovița, senator și deputat în toate legislaturile din perioada interbelică,  ministru al Comunicațiilor (în două rânduri), ministru interimar la Ministerul Lucrărilor Publice, ministru secretar de stat în Departamentul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, Președinte al Senatului. În anul 1932 a fost membru al Delegației României la Conferința Interparlamentară de la Paris unde s-a manifestat ca un apărător al păcii, solicitând statelor occidentale să se implice în  prevenirea războiului. A rămas legat permanent de orașul natal și de județul Dâmbovița. La moartea sa, în 1945, presa dâmbovițeană deplângea dispariția unei personalități uriașe, a unui protector al orașului și al județului Dâmbovița.

Ce a însemnat Constantin Dimitriu pentru viața publică a țării, este greu de arătat. Suntem prea aproape de el și-l simțim încă lângă noi, pentru ca să măsurăm golul pe care-l lasă în urma lui și pentru ca să ne dăm seama de mărimea pierderii pe care o încercăm. (…) Desigur că multe așezăminte, multe autorități și grupări aparținând celor mai felurite ramuri de activitate îl vor reclama pe Constantin Dimitriu. Pe unde a trecut, el a lăsat urmele personalității sale, ale temperamentului său și ale pasiunii sale pentru tot ce este bun, frumos și util. Cariera sa politică a fost remarcabilă. Fără salturi mari și fără linii frânte, cu o evoluțiune lentă dar sigură, într-un ritm nou dar fără a se abate vreodată de la rectitudinea liniei politice liberale, care a fost dogma vieții lui, a parcurs o carieră strălucită, a ocupat demnitățile cele mai mari și a fost colaboratorul apropiat și prețuit al oamenilor mari ai Țării Românești. Dar nu despre mari merite ale lui vreau să vorbesc astăzi aici. Alții vor fixa locul pe care Constantin Dimitriu trebuie să-l ocupe în antologia politică a României. Ceea ce vreau să arăt și ceea ce ne face nouă mai scumpă decât oricui amintirea lui, este dragostea pe care a avut-o în toate zilele unei existențe care nu a cunoscut decât puține clipe de răgaz, pentru județul Dâmbovița și pentru orașul Târgoviște. Fiindcă el a fost, în primul rând, un dâmbovițean, un dâmbovițean cu toate fibrele făpturii sale, un mare dâmbovițean și înțeleg să dau cuvântului „mare” valoarea lui adevărată și sensul lui just.

Fotografie din arhiva Pusi și Vlad Ionescu, nepoți ai lui Ion Dimitriu, în centru Constantin Dimitriu alături de Maica Smara, la inaugurarea bustului lui Ienăchiță Văcărescu, anul 1935

Nimeni mai mult decât el nu a iubit locurile și oamenii acestui ținut, nu a admirat peisagiile lui fermecătoare, nu a avut cultul trecutului măreț, respectul tradițiunilor locale și venerațiunea oamenilor a căror activitate politică sau culturală s-a desfășurat în cadrul județului sau al orașului Târgoviște. Din cercetarea trecutului și-a făcut o poruncă călăuzitoare și a tras învățămintele și imboldurile din care trebuie să crească patrimoniul moral al Târgoviștei. I se părea întotdeauna că acestui oraș domnesc, pentru trecutul lui strălucit, i se datorește o restaurațiune, i se datorește o restituire de drepturi și o reașezare a lui pe o platformă pe care o dorea cu patimă, cât mai ridicată, cât mai înaltă, cât mai prestigioasă.” (Mihaela Oproiu, Mihai Oproiu, Spicuiri din presa interbelică dâmbovițeană, Editura Transversal, Târgoviște, 2007), p.48

Fotografie din arhiva Pusi și Vlad Ionescu, în centru Constantin Dimitriu alături de Elena Văcărescu, la inaugurarea bustului lui Ienăchiță Văcărescu, anul 1935

Cum s-a întâmplat și cu fratele său, Ion Dimitriu, nici Constantin nu s-a bucurat de prea multă atenție din partea istoricilor. Având în vedere în mod special rolul de fondator al Muzeului de Arheologie din Târgoviște, dr. Irina Cîrstina, îi dedică un articol publicat anul acesta în Revista Muzeului Național Cotroceni, în care evidențiează meritele acestei personalități remarcabile a vieții politice și culturale a României.

Numit prefect al județului Dambovița la 12 martie 1907, în chiar anul răscoalei țărănești, Dimitriu trebuie să se fi confruntat cu mari provocări pentru restabilirea ordinii sociale, ceea ce nu l-a împiedicat să îl desemneze pe tânărul student pe atunci Virgil Drăghiceanu și să asigure fonduri pentru deplasarea, în vara aceluiași an, pentru a inventaria și fotografia toate monumentele, bisericile și conacele din județ. Raportul asupra cercetărilor făcute cu privire la monumentele din județul Dâmbovița, tipărit în 1907, întocmit de Drăghiceanu, reprezintă cel dintâi studiu despre monumentele dâmboviţene, fiind un reper pentru stadiul în care se aflau acestea în pragul secolului trecut. Multe dintre ele sunt pierdute astăzi şi numai truda cu care acesta a observat şi a descris bisericile şi construcţiile civile, a notat inscripțiile, mai face posibilă cunoaşterea lor. Amintirea acelui an va fi evocată în 1943, când Dimitriu publică o broșură intitulată “Din trecutul glorios al Târgoviștei”, unde descrie momentul ocupării funcției de prefect și gândurile care îl animau atunci(…)

Constantin Dimitriu alături de Virgil Drăghiceanu, stânga imaginii, în vizită la Curtea Domnească, Arhiva Muzeului Județean de Istorie Dâmbovița

Tot în 1907, la 20 octombrie, Constantin Dimitriu a participat la ceremonia de așezare a pietrei fundamentale a Școlii de Cavalerie de la Târgoviște, instituție de elită care a pregătit generații de valoroși ofițeri până în anul 1948. Cu acel prilej, au rostit discursuri Prințul Moștenitor Ferdinand, generalul Alexandru Averescu, dar și Constantin Dimitriu. În 1909, de praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena, Principesa Maria vizitează Târgoviștea și împrejurimile sale, iar fotografiile realizate de Ion Voinescu, fotograful care-l însoțise pe Virgil Drăghiceanu în periplul identificării monumentelor din județ, imortalizează momentele petrecute alături de prefectul Dimitriu și de istoricul Nicolae Iorga la Curtea Domnească din Târgoviște, la Mănăstirea Viforâta și la Școala de Cavalerie. Studiind arhiva Colegiului Național Ienăchiță Văcărescu, am descoperit urmele trecerii sale, sprijiunul acordat liceului și prezența în momentele importante ale celui dintâi gimnaziu din județ, al cărui elev fusese. În 1934, în calitate de senator, susține „să se înceapă proiectul unui nou bulevard care se întindea de-a lungul Șanțului Cetății” , pe care îl vedea amenajat cu arbori.

În însemnările și conferințele sale menționează preocuparea pentru organizarea unui muzeu la Târgoviște, mai întâi într-o casă privată și mai apoi, într-o clădire proprie. Și-a dorit mult și a și reușit, în cele din urmă, să fondeze muzeul din Târgoviște. În anul 1937 a fost aprobată prin decret regal construirea unei clădiri noi, proiect finalizat în anul 1939 după planurile arhitectului Nicolae Ghika -Budești şi inaugurat, din cauza războiului, abia în ianuarie 1944. (dr. Irina Cîrstina, Constantin Dimitriu (1872 – 1945), personalitate remarcabilă a vieții politice și culturale a României, revista Muzeul Național Cotroceni, 2021)

Demersul acestui articol a venit în urma donației făcută de dr. Barbu Theodorescu către Muzeul Județean de Istorie Dâmbovița, donație care constă în documente și câteva obiecte care s-au mai păstrat în familie de la Constantin Dimitriu.

La rândul său, dr. Barbu Theodorescu, medic chirurg la Târgoviște și în ultimii 25 de ani de carieră, la Paris, are o poveste impresionantă din care punctează câteva momente în acest film, urmând să publice și un volum de memorii la care lucrează deja. Dr. Barbu Theodorescu  a fost deținut politic în România Comunistă, a pătimit ca să ajungă chirurg, cum ne spune chiar dumnealui în acest film și a reușit să ajungă chirurg eminent la Paris, după ce a emigrat acolo în 1980. A adus-o la Paris și pe mama sa, Maria Dina, unica fiică a lui Constantin Dimitriu. “S-a prăpădit” acolo unde și-a petrecut tinerețea”, ne relatează fiul Barbu Theodorescu, căci, într-adevăr, mama sa a studiat, în tinerețe,  la Paris și a obținut un  doctorat în drept  la Sorbona.

Dr. Barbu Theodorescu s-a căsătorit în Franța și are la rândul său o fiică, Catherine. După ce a ieșit la pensie, a revenit în România și s-a stabilit în București, pe strada Dem Teodorescu, un nume ca acela al tatălui său, tot medic chirurg, dar care aparține unui folclorist român. Cu un zâmbet amar spune că ar fi dorit să locuiască pe strada Costică Dimitriu, dar “nu a fost cazul, nici măcar în Târgoviște”.

La Târgoviște, locuri ale memoriei în legătură cu cele două personalități evocate în acest film sunt Casa Bellu și Casa Crețulescu (Muzeul Tiparului și Cărții Vechi Românești), clădiri care au fost în posesia familiei Dimitriu, la care se adaugă clădirea pe care a fost instalată o placă cu numele ctitorului,  Constantin Dimitriu, este vorba despre Muzeul de Arheologie din Târgoviște pe care “el l-a clădit, el l-a fondat.”, după cum bine menționează și în film, nepotul său, Barbu Theodorescu.

Ultima dorință testamentară a lui Constantin Dimitriu, “Fântâna sufletului” a rămas până astăzi neîmplinită.

Din desfășurarea acestei vieți se desprinde, ca un îndemn, ca o poruncă, obligațiunea ca noi, primind lumină din lumina lui și păstrând puțin suflet din sufletul lui, să continuăm opera care să ducă la ridicarea județului, la înflorirea orașului și la păstrarea tradițiunilor locale. Iar “Fântâna sufletului” care se va înălța, potrivit dispozițiunei sale testamentare, undeva în orașul sub cerul căruia el, pentru prima oară, a văzut lumina zilei, va fi fântâna care va vorbi prin susurul apei drumețului însetat sau pelerinului pios, de sufletul mare al unui om îndrăgostit până șa extaz de orașul lui și de ținutul lui.” (Ancheta, an XII. nr. 211, 1/15 septembrie 1945, după Mihaela Oproiu, Mihai Oproiu, op.cit, p.50).

Constantin Dimitriu alături de regele Carol I și principele Ferdinand, la Târgoviște, fotografie din arhiva privată Catrinel Lăzărescu-Tănase)

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn