MOARA DAFFU, ULTIMA FILĂ DIN ISTORIA MORILOR DE LA TÂRGOVIȘTE

Vizitatorul care poposește în fosta capitală a Țării Românești și se abate de la Curtea Domnească, în zona lacului din Parcul Chindia, ar putea fi uimit să vadă o moară de vânt amplasată aici, pe o mică insulă. Este singura trimitere pe care o face orașul astăzi către una dintre ocupațiile vechi ale locuitorilor târgului, morăritul. Numai că morile de la Târgoviște erau nu de vânt, ci mori de apă, doar nu degeaba avem Iazul Morilor.

Cea mai veche atestare a unei mori la Târgoviște ne apare chiar din vremea voievodului Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrân, într-un act prin care erau acordate anumite danii și privilegii mănăstirilor Cozia și Cotmeana. Se întâmpla în perioada 1407-1418. Documentul precizează că zece case din Târgoviște erau scutite de toate dările, mai puțin de bir, de participarea la oaste și de lucrul la moară, adică la moara domnească ce funcționa pe atunci aici. ⁱ

În secolele următoare apar numeroase documente despre morile amenajate pe cursul râului Ialomița sau pe iazul Cel Bătrân – o lucrare hidrotehnică ale cărei începuturi sunt plasate de unii istorici în perioada de amenajare a curții domnești, ori de alții, chiar înainte, fiind atribuită etnicilor germani care ar fi „întărit” orașul cu șanțuri și mlaștini, după modelul Sibiului. O primă atestare a existenței unui „zăgaz” pe râul Ialomița vine din perioada luptelor cu turcii date de Mihai Viteazul lângă Târgoviște. Cronica anonimă care relatează despre Bătălia de pe Ialomița din anul 1595 descrie râul care avea un zăgaz foarte mare, întărit cu trunchiuri de copaci.ⁱⁱ

Istoricul târgoviștean Mihai Oproiu consideră că Iazul Morilor și-a păstrat, în linii mari, traseul pe același curs, neschimbat vreme de sute de ani.ⁱⁱⁱ

Morile amplasate pe acest iaz ne apar în numeroase documente. Inițial, cele mai multe dintre ele erau mori domnești sau mori mănăstirești, dar existau și mori aflate în stăpânirea boierilor sau orășenilor care asigurau necesarul de făină întregii populații. Măcinau cel mai adesea grâu, terenurile din zona de câmpie, adiacentă orașului, fiind bogate în acest tip de recoltă. Moara era de cele mai multe ori o construcție din lemn, în zona aceasta fiind utilizată moara cu făcaie. Sunt cunoscute și mori din zid, cum era cea a Mitropoliei. Pietrele de moară erau fabricate tot în județul Dâmbovița, la Pietrari. Până în secolul al XIX-lea locuitorii acestei localități aprovizionau morile din Târgoviște, dar chiar și pe cele din București cu pietre tăiate în cariera de la Pietrari.^iv

Mitropolia din Târgoviște și mănăstirile Dealu, Viforâta, Stelea, Panaghia, Cobia, Mărgineni, Mărcuța au avut vreme de secole, vad de moară în Târgoviște. Documente precum cel dat în anul 1608 de voievodul Radu Șerban care întărea mănăstirii Panaghia „două roate de moară în apa Ialomiței” stau mărturie a importanței pe care aceste mori o aveau din punct de vedere economic. Aceleași vechi mărturii oferă și date despre locul unde erau amplasate morile, precum și despre vecinitățile acestora, cum este acest act scris la Târgoviște în 5 iulie, 1627: „Scrisam eu, Sima, nepoata Barbului, călugărul cel bătrân din oraș din Târgoviște, acest zapis al mieu. Ca să se știe cum am vândut eu jupănului lui Mihai Ergopul partea mea dăn moară. Însă într-acea moară am fost doi părtași pre doao roate și pre locu dă grădină și preste tot locul cât să va alege, eu și Duca diaconul. Și iaste moara în capul orașului dăn sus, ce se zice moara dă supt mal…”^v

Existența a numeroase mori pe Iazul cel Bătrân ne este confirmată printr-un document emis de voievodul Constantin Brâncoveanu în anul 1692, adresat târgoviștenilor și celor care aveau mori în Iazul cel Bătrân, poruncindu-le să păstreze un vechi obicei prin care se îngrijeau cu toții de apa iazului și de repararea zăgazurilor în așa fel încât „să umble toate morile”.^vi

Reacția voievodului a apărut în urma faptului că vornicul Târgoviștei, Pascale și-a instalat morile într-un loc scăzut, iar vadul a rămas fără apă, din porunca voievodului fiind curățat Iazul cel Bătrân „ca să umble apa morilor”.

O primă inventariere a morilor s-a făcut abia în 1833, când sunt menționate 14 mori, într-o catagrafie făcută de Ocârmuirea județului. În 1862, la Târgoviște funcționau 16 mori, cele mai vechi fiind moara Mitropoliei, respectiv morile mănăstirilor Dealu și Viforâta, pentru care nu se cunoștea data construcției. ^vii În anul 1866, pe Iazul Morilor funcționau următoarele mori: Mihai Neamțu, Kulle, Gorgota, Hiotu, Kercea, Răducanu, Hagi Dudea, Samuel Iosif, dr. Ierescu, Gavrilescu.

După Primul Război Mondial, au funcționat 8 din cele 9 mori menționate mai sus, moara lui Samuel Iosif fiind părăsită. Printre unitățile care s-au dezvoltat și retehnologizat în perioada interbelică se numărau Moara Baronide și Moara Daffu. Moara Baronide avea, în anul 1923, un număr de 15 angajați și măcina o cantitate de 600 de vagoane de grâu pe an. Era moara cu cea mai mare producție din oraș, întrecută în anii următori doar de Moara Daffu.

Aceasta fusese cumpărată de Vasile Daffu de la familia Hiotu care o deținuse anterior, la origine fiind fosta moară a spătarului Mihai Cantacuzino.^viii Vasile Daffu a deținut două mori, una dintre ele, mai mică, se afla pe apa Ialomiței, iar cealaltă pe Iazul Morilor, ultima fiind cunoscută de târgovișteni astăzi drept Moara lui Daffu, situată pe strada Gimnaziului, la numărul 10. În perioada interbelică proprietarul morii a făcut însemnate investiții pe acest amplasament. A construit în locul morii de lemn care fusese până atunci, o moară din zid. Alături, a construit și o brutărie, a cărei extindere s-a făcut în anul 1927, potrivit planurilor aflate la Secția Județeană a Arhivelor Naționale Dâmbovița^ix, când s-a construit clădirea pentru cuptor. În afară de investițiile făcute în amenajarea spațiilor de lucru, în bună măsură vizibile până astăzi, „Vasile Daffu a achiziționat utilaje de proveniență germană prin firma „Kosmos”, motorul cel nou fiind considerat de cunoscători o adevărată bijuterie. Moara era pusă în mișcare de apă și de motor, în funcția de morar șef fiind Ernest Satvaney, ungur din Sighet, care era ajutat de Dobre din Lucieni. Încărcarea morii se făcea pe niște jgheaburi, iar sacii se transportau cu căruțul. Vasile Daffu și-a trimis băiatul cel mare să studieze la o facultate de morărit și panificație din Germania, pentru a-i continua afacerile.” Din corespondența generoasă păstrată în arhiva privată Catrinel Lăzărescu-Tănase, redăm conținutul unei scrisori trimisă de Naomică Daffu, fiul lui Vasile Daffu, din perioada când se afla la studii în Germania. În scrisoare, povestește cum s-a îmbolnăvit de plămâni în timp ce-și făcea practica într-o fabrică de făină. Scrisoarea i-a fost trimisă prietenului său, Ionel Lăzărescu, căruia i se spunea Mielu, fiul negustorului Iorgu Lăzărescu (și el proprietar al unei mori, la un moment dat).

                                Salzburg, 15 XII, 1929

Dragă Mielu,

Sigur că te-a surprins tăcerea mea, aceasta deducând-o din rândurile trimise cu frumoasa vedere a “La Cascade du Parisien”, probabil aceasta întâmplându-se cu vizitarea împrejurimilor orașului ce te adăpostește și a cărui „lumină” vrei s-o culegi. (…) Cum îți spun, venind de multe ori vorba și despre tine, hotărâsem a-ți scrie. Între timp, unele indispoziții, cauzate de boala de care sufăr, mi-au împiedicat intențiunile, pentru ca azi, după destulă vreme fiind mai dispus, la aceatsa adăugându-se și primirea ultimei tale ilustrate, să aștern câteva rânduri care te-ar putea pune la curent de starea-mi și de care tu, dragă Mielule, te-ai interesat mai din vreme. După cum cred că ai fost informat de la ai mei, boala a fost declanșată în timpul când făceam practica necesară studiilor mele. Și aceasta s-a întâmplat într-o fabrică de făină. Din cauza prafului și a curentului care nu pot fi evitate în niciun fel, adăugându-se la acestea și unele privațiuni în diferite direcții și exceseîn altele, au contribuit la slăbirea organismului pentru ca apoi boala să poată găsi teren de activitate. Spre norocul meu, Tăticu mă vizitează în mod neprevăzut, și conform consultului medical avut în Dresda, mi se recomandă sanatoriu, și la care după câte știi, fără nicio întârziere, m-au adus. Starea în care am început cura și respectivul tratament la început era cât se poate de îngrijorătoare, însă grație bunului climat, de asemenea și a stăruințelor depuse de doctori, astăzi, dragă Mielule, mulțumesc lui Dumnezeu, îți pot spune că mă simt cât se poate de bine, bineînțeles, asta nu poate însemna că sunt complet vindecat, ci pericolul de acum câteva luni este înlăturat. După recomandațiile doctorilor, cura aceasta va trebui s-o prelungim până în Mai, pentru ca apoi să pot veni acasă și câteva luni mai târziu să reîncepem studiile. Greutatea corpului cu care mă știi plecat de acasă diferă cu mult de actuala, însă cu timpul o voi recâștiga-o. Pentru a-ți face o părere de felul cum sunt îți trimit alăturat cea mai recentă fotografie. Toate cele spuse de mai sus, dragă Mielu, mă vor îndreptăți a trage oarecari concluzii și care am să te rog a le lua în considerație, având în vedere că în viața pe care ai început-o, îți vor folosi foarte mult. Îți spuneam, mai sus, de excese. Ce-au fost acestea? Da! La început, dealtfel ca și până-n ultimul timp, am dus o viață cu totul diferită de ceea ce mai înainte trăisem. Știi! Asta-i psihologia provincialului. Plecați dintr-o urbe ai cărei urbani îi poți număra, în glumă în câteva ore și în care orice acțiune ne putea fi controlată, calificată și tot atât de repede verdictul dat și cu respectiva pedeapsă, dealtfel pentru noi nu atât de costisitoare, de așa-zisele „pușlama, lichia, stricat, descreierat” și încă multe altele care deocamdată ne scapă, și ca ultimă și tristă urmare era de a ajunge năzbâtiile făcute la urechile babacilor pentru a le produce supărări. Unii, de teama acestor din urmă, alții din respect față de aceiași, nu le făceau, sau dacă unele împrejurări îi determinau mai pe ascuns și astfel de multe ori scăpau neobservate, cu speranța că atunci când vor fi departe de casă și aceasta nu se putea întâmpla decât ca studenți, să ne luăm revanșa. Și iată-ne pe fiecare departe de cei sub ai cărui control direct eram. Libertatea cu avantajele și dezavantajele ei, aveam în față. Suntem la o răspântie care ne poate fi determinatoarea pașilor ce-i urmez de aici înainte. Toți începem să gustăm din plin din ea, fără nicio excepție la început, neadmițând ca stavilă acesteia tăria de caracter sau așa-zisa de snobi “educație a voinței”; suntem tineri, sângele celor 21 de ani își cere drepturile lui, însă dragă Mielule, nu trebuie să uităm „Est modus in rebus” sau cum i-ați spune voi pe acolo „L’exces en tout est un defaut”, și ca atare, dacă nu la început, cel puțin nu la multă vreme, să ținem seamă de acestea. Îtr-adevăr, mie mi s-a întâmplat la început, contrar vederilor mele de azi, însă la aceasta contribuind foarte mult starea de lucruri din acel timp. -Singur, în mijlocul unui popor ale cărui obiceiuri nu i le cunoșteam, am fost pradă încercărilor. La început, legătura de prietenie propriu-zis, am căutat a evita, mulțumindu-mă a fi cu toți și cu niciunul, până când în cele din urmă mă apropii de cercul streinilor din școala noastră. Cum acesta era format din: italieni, francezi, greci, unguri, popoare cu temperament mai cald, expansiv și mai adecvat mie, mă înțeleg de minune, însă dezavantajele acestor firi încep, spre norocul meu, a le cunoaște nu prea târziu; viață dezordonată cu excese, cu imediate repercusiuni la studii, și mai târziu, în sănătate. Și atunci nu-mi rămâne de făcut altceva decât a intra într-un cerc german. Despre acest pas făcut nu îmi am nimic de reproșat, ci din contră cred că a fost ceea ce puteam face mai bine. Fiind mereu în mijlocul lor le-am putut învăța mai ușor limba și cunoaște caracterul. 

…………………………………………………………………………………………………………………..

Toate bune și o frățească strângere de mână de la al tău Naomică.

Turnul Cetatii

După Naționalizare, Moara familiei Daffu a intrat în proprietatea statului. A mai funcționat până în anul 1959, când a fost desființată. În clădirea fostei brutării a funcționat mulți ani o fabrică de pâine, Cuptorul de Aur. În ultimele decenii brutăria și fosta moară Daffu au fost lăsate pradă degradării, pentru posesia ei fiind deschise acțiuni în instanță. Deși întrunește toate condițiile necesare întocmirii unui studiu istoric spre a fi introdusă pe Lista Monumentelor Istorice, nu s-a îngrijit nimeni de soarta acestei mori, singura rămasă în picioare dintre numeroasele mori care au funcționat la Târgoviște, de-a lungul unei istorii de cel puțin o jumătate de secol. Astăzi, dacă ar vrea cineva să-i mai pună în funcțiune motorul german, n-ar mai avea apă. Odată cu ridicarea unui bloc vizavi de Moara lui Daffu, iazul a fost acoperit.

În România există o rezervație mulinologică înscrisă în patrimoniul UNESCO, Cheile Rudăriei, în județul Caraș-Severin. An de an vin turiști din întreaga lume să vadă morile de apă de aici, restaurate de specialiștii Muzeului „Astra” din Sibiu. În alte țări există orășele ale morilor de vânt, unde vechile mori sunt vizitate de turiști.

Târgoviște – orașul morilor pe apă, întâmpină turiștii cu o replică a unei mori de vânt în vreme ce adevărata moară “moare” sub ochii noștri.

De-a lungul timpului, pictorii târgovișteni au imprimat pe pânze imaginea acestor mori ale orașului, obicei continuat până astăzi. Pictura din coperta acestui articol “Moara lui Daffu”, este o lucrare a doamnei Maria Gardan.