Casa aceasta a fost locuită de la terminarea sa, din 1893, și până la moarte de bunicul meu Lazăr Petrescu, iar de la moartea sa, din 1933 și până azi, de mine, cu același nume ca al lui, dar și cu acela de Matei, al nasului meu Matei Corbescu. Casa, frumos și modern atunci mobilată, a avut parte și de unele aprecieri, când a scos-o în evidență pe mama. Avea asigurată orchestră cu muzica militară, cu invitați la baluri și alte ceremonii. Dar culmea gloriei sale a fost în 1905, cu ocazia manevrelor regale, când bunicul meu fiind primar, a oferit casa sa Regelui Carol I și prinților moștenitori, Regina Maria și Regelui Ferdinand de mai târziu, spre a locui aici în timpul manevrelor. Regele Carol a spus: Eu voi veni aici numai ca să iau masa când voi fi invitat de Maria și de Ferdinand. Dar voi locui și dormi acolo unde sunt și dorm și soldații mei, în corturi, pe câmpul de la barieră.” Acesta este regele ce a clădit o Românie Mare și puternică, ce a putut să fie independentă la 1878 și să ducă războiul cel Mare al Unirii din 1916-1920. Albumele și fotografiile de atunci cu autografe au fost distruse din calea urgiei comuniste. Eu am stat și la închisoare, dar cei ce mă cunosc și mi-au cunoscut casa m-au ajutat și casa tot a scăpat, așa cum se vede și astăzi.” Astfel scria în memoriile sale, Lăzărică Petrescu, cel de-al treilea primar al Târgoviștei din această familie, după tatăl și bunicul său evocați anterior, o familie despre care putem spune că a fost o adevărată dinastie de primari ai Târgoviștei.
Târgoviștea primilor ani din viață îi apare lui Lăzărică Petrescu ca una dintre cele mai dragi amintiri. Atmosfera acelei epoci se regăsește până astăzi în casa de pe fosta stradă Cătuneni ridicată de bunicul său, Lazăr Petrescu, în ultimii ani ai veacului al XIX-lea. Lazăr Petrescu și soția Elena, formau unul dintre cuplurile apreciate ale Târgoviștei fiind văzuți ca oameni chibzuiți și cu stare. Lazăr Petrescu vânduse proprietățile pe care le deținea în localitatea natală, Gura Ocniței și cumpărase în Târgoviște moșia de la Ulmi și terenul de pe strada Cătuneni, numărul 8.
Casa a fost construită în anul 1893 de meșterul italian Giovanni Baldassare Vignossa, în stil baroc cu fațadă neoclasică. Intrarea principală se face printr-un pridvor sprijinit cu coloane care se încheie cu capiteluri corintice, ferestrele au ancadramente decorate în stil neoclasic, iar interiorul casei este bogat decorat cu stucatură și picturi murale în stil venețian. Fiecare din cele zece mari încăperi a fost împodobită cu un alt tip de plafon pictat și cu ornamente care se regăsesc și în ancadramentele aflate deasupra ușilor care despart fiecare încăpere de salonul principal. Sobele de Maisen completau în mod splendid acest decor. Ușile sunt de asemenea acoperite cu o splendidă pictură, ornamentația interioară barocă a casei fiind în întregime opera lui Baltassare Vignosa Giovanni, același care a înfrumusețat și clădirea Primăriei Târgoviște sau Palatul Prefecturii, transformat ulterior în Muzeu de Artă.
„Acest meșter italian Badolia era un adevărat artist. El nu a întrebuințat la construcție muncă plătită, ci toate lucrările s-au făcut cu mâinile lui și ale familiei sale, soție, copii și gineri. De la betoane, zidărie, tâmplărie și până la cele mai fine picturi murale din interior. Când au văzut târgoviștenii ce casă și-a făcut Lazăr Petrescu, l-au pus primar și în 1897 a făcut localul frumoasei primării de astăzi, după planurile inginerului Bruneanu, dar de același maistru italian Badolia.”
În această casă, aflată pe atunci pe strada Cătuneni, la numărul 8, a văzut lumina zilei Lăzărică Petrescu, în ziua de 6 mai 1901, nepot al lui Lazăr Petrescu, dar și al fratelui său, Atanasie Petrescu, aceasta deoarece fiica adoptivă a lui Lazăr Petrescu și a soției sale Elena, Maria s-a căsătorit cu verișorul vitreg, Vasile Petrescu, fiul lui Atanasie Petrescu și al Alexandrinei. Vasile Petrescu, tatăl lui Lăzărică, era doctor în medicină și se bucura de o largă apreciere în rândul orășenilor. Soția lui, Maria, o tânără cu educație la pension, era cunoscută pentru seratele muzicale pe care le găzduia și pentru modul deosebit în care-și primea oaspeții. Încă din perioada în care bunicul Lazăr Petrescu fusese primar, casa aceasta era frecventată de toate notabilitățile orașului: Ionel Brătescu-Voinești, scriitorul, Bazil Dumitropol, pe atunci decan al Baroului Dâmbovița, Mitrea Siminonescu, directorul Prefecturii, avocatul Victor Kercea, Iancu Grigorescu, cel care devenise mare petrolist, Grigore Gavrilescu, proprietarul fabricii de spirt, maiorul Gornescu, și căpitanul de cavalerie Eugen Șendrea. Erau cunoscute duetele dintre maiorul Gornescu, bariton și Maria Petrescu, la pian sau voce.
Un moment care a rămas întipărit în memoria lui Lăzărică Petrescu a fost atunci când tatăl său a achiziționat primul automobil. Erau pe atunci doar patru mașini în tot județul, una la Prefectură și trei la particulari. În acele zile s-a organizat o cursă automobilistică pornită de la București, prin Răcari până la Ulmi, unde era moșia familiei, apoi convoiul a cotit spre Băleni, pe celălalt drum care ducea înapoi la București. Toți s-au urcat în trăsuri și au mers la Ulmi pentru a admira convoiul de mașini. Au scos scaune și mese la șosea și au urmărit trecerea automobilelor care uimeau pe atunci cu viteza lor, față de trăsurile trase de cai cu care erau obișnuiți.
În atmosfera aceasta petrece primii ani ai copilăriei Lăzărică Petrescu, foarte atent și interesat de discuțiile purtate de cei mari sau de revista lui preferată, „Furnica” lui Gheorghe Ranetti, pe care o citea cu nesaț. După primii ani de învățământ la Școala de Băieți Numărul 1, Lăzărică a urmat cursurile Liceului Văcărescu unde i-a avut profesori, printre alții pe Teodor Stamatian, Petre Grimm și Anghel Niculescu. În anul 1915, adică la vârsta de 14 ani, Lăzărică a intrat în Cercetășie, avându-l drept comandant pe Zaharia Boerescu de la care învăța cum să facă în fiecare zi o faptă bună pe care să o noteze în carnetul de cercetaș. În zilele de duminică se organizau excursii în jurul Târgoviștei. Astfel a învățat Lăzărică să cunoască locurile copilăriei și să le prețuiască pentru totdeauna. În aceste excursii copiii cântau Marșul Cercetașilor, pe muzica lui Eduard Caudella și versurile lui Gheorghe Anghel. La vârsta de 15 ani, Lazăr Petrescu a devenit șeful de grupă al cercetașilor din Cohorta Aviator Negel, numită astfel după aviatorul care-și pierduse viața la 28 septembrie 1913 în timp ce încerca să aterizeze pe câmpul de manevră al Școlii de Cavalerie. Datorită cercetășiei de care Lăzărică era profund atașat, avem astăzi primele însemnări făcute de el chiar din timpul Primului Război Mondial.
„Astăzi s-a semnat Decretul de mobilizare și s-a declarat război Austro-Ungariei, la ora 9.00 seara. Mobilizarea am aflat-o noi toți, aici, la vie, la ora 9 și jumătate, când a sosit tata. După masă, tata a plecat din nou și noi am rămas singuri.”
Doctorul Vasile Petrescu era pe atunci primarul Târgoviștei, însă a fost mobilizat ca medic șef al Spitalului Diviziei a III-a partea sedentară. Lăzărică era necăjit că nu putea și el să ajute mai mult:
“Am fost la spital și am dat ajutor. După prânz, m-am întors la vie. Tăticul a găsit treburile făcute în oraș. A zis ca eu să stau la vie, să am grijă de treburile de aici. Îmi pare rău că nu mă duc la spital și plâng că nu pot și eu face un serviciu patriei și, deci, când toți sunt la datorie, eu să nu fiu. Cine oare îmi va împăca mie conștiința și nu voi regreta o viață că nu am făcut nimic în momentele în care puteam fi de folos la crearea României Mari. Pentru ce să nu particip și eu la crearea României Mari? Plâng, plâng și voi plânge încă mult.”
În cele din urmă, familia Petrescu, asemeni multor familii târgoviștene, a luat drumul Moldovei. Lăzărică, adolescent fiind, descrie momentul plecării din orașul natal, un moment cu atât mai greu cu cât lăsase acasă pe bunicul Tănăsică.
„Curtea, strada și tot orașul erau luminate de o lumină roșie. De asemenea, și cerul era roșu. Ard fabricile de petrol, circa 25, depozitele de benzină. Bulevardul e mai luminat ca ziua. Pe Școala de Cavalerie, luminile focului reflectau o lumină roșie de credeam că arde. Nu ardea, ci era lumina incendiului. Crivățul trimitea focul către cimitirele orașului și a scăpat astfel orașul. Ne-am suit în tren, într-un vagon cu răniți. Abia peste un ceas am plecat.”
În Moldova au locuit o vreme la Fălticeni, unde au închiriat trei odăi în casele doamnei Suțu. Nimic comparabil în condițiile de acolo cu confortul oferit de casa din Târgoviște sau de la vie, din Aninoasa, unde lăsaseră casa aceea nouă, spațioasă, goală, pentru a se înghesui printre străini în trei odăi.
„1 decembrie 1916, joi
Ne-a fost dat și nouă să trecem iarna asta prin străini, să nu fim nici la vatra noastră, la focul nostru, la căldura noastră. Dumnezeu a lăsat și binele și răul. Am trecut binele și acum trecem și răul, dar cum după furtună vine vreme frumoasă și după iarnă, vara, tot așa va trebui să trăim iarăși bine. Dumnezeu nu ne va lăsa. Dumnezeu va avea grijă de noi, ne vom întoarce și noi odată la casa noastră. Vom mai fi și noi odată împreună și vom uita vremurile astea triste.”
Ulterior, familia Petrescu s-a mutat la Bârlad. Acolo a făcut Lăzărică un an de gimnaziu, înainte de revenirea acasă, în vara anului 1918.
„Mare ne-a fost bucuria, când din nou am putut călca pe pământul orașului nostru. Nu am putut însă să mergem direct acasă, fiindcă a trebuit să mergem la comandamentul nemțesc, unde ne-a băgat în cort, ne-a controlat de arme, ne-a pus în vedere să ne prezentăm de două ori pe săptămână la comandament, unde eram verificați dacă suntem toți prezenți, să nu carecumva să formăm grupuri de partizani, care să facă răzmeriță în teritoriul ocupat. Mare a fost bucuria lui tata mare și a lui Aurică, atunci când ne-am întors și că toți suntem bine sănătoși. (…) După vreo două luni și jumătate au venit tata și mama, dar numai cu Vasilică. Pe sora mea, Margareta, o duseseră la pensionul Notre Dame de la Galați. Lucrurile au mers bine, cu bucurie și cu veselie, până toamna, după cules, când mama voia să cânte la pian și a văzut cu surprindere că mâna stângă nu o mai ascultă, că nu se mai poate juca cu ea pe clapele pianului. Îmi aduc aminte și acum cum am auzit-o trăgând un chiot de disperare. Începuseră simptomele unei paralizii, care din ce în ce se agravau mai mult și care, în scurt timp, aveau să o ducă spre groapă. Nu mi-am putut închipui nici în momentul acela, nici până la moarte, pe 19 noiembrie 1918, că mama mea ar putea muri. (…) A murit mama mea la 18 noiembrie, pe stil vechi, și 1 decembrie 1918, pe stil nou, când la Alba Iulia se ținea Marea Adunare a Românilor din Austro-Ungaria, care pecetluia Unirea cea Mare – România Mare. (…) „Noi, cei de la Târgoviște, abia după înmormântarea mamei am putut să știm și să luăm cunoștință de întâmplările din istoria țării. Era România Mare, visul de veacuri al poporului român.”
După război rămăsese o altă problemă nerezolvată pentru Lăzărică și pentru mulți din generația lui, problema studiilor. Dornici să recupereze ceea ce pierduseră în timpul refugiului, tinerii din generația lui au avut șansa de a urma cursurile unei clase particulare formată la Târgoviște, este vorba despre Liceul Șerbănescu. Își avea sediul pe Calea Domnească, vizavi de actualul Colegiu Economic „Ion Ghica”. Din taxele elevilor acestei clase se plăteau atât cheltuielile cu închirierea și întreținerea spațiului cât și remunerațiile profesorilor. Toți cei care frecventau cursurile erau elevi cu preocupări intelectuale deosebite. Dovadă stă și faptul că primul lor proiect a fost înființarea unei biblioteci cu banii obținuți din spectacolele de teatru în care evoluau toți, ca actori. Tot în acea perioadă elevii acestei clase au fondat revista „Vlăstarul”, în care a publicat și Lăzărică poezii și schițe. Din păcate, aceste scrieri nu au ajuns până la noi.
A venit vremea pentru examenul de Bacalaureat și după aceea, intrarea la facultate. Lăzărică s-a înscris la facultatea de chimie, la cea de litere, dar și la cea de matematică, dorindu-și, de fapt să urmeze fosta Școală de Poduri și Șosele, transformată atunci în Politehnică și pentru care ar mai fi avut nevoie de un an de pregătire. În cele din urmă s-a pomenit la cursurile de drept susținute de Nicolae Titulescu și Istrate Micescu, două personalități care au marcat și destinul tânărului Lăzărică Petrescu. Văzând el atunci că dreptul era așa de frumos a mers la toate cursurile și a luat și examenele cu bile albe. Astfel, a rămas la Drept și nu s-a mai înscris la Politehnică. În perioada studenției, locuind la București, la un doctor care-l găzduia în cartierul Militari, s-a împrietenit și cu alți dâmbovițeni. Printre colegii de facultate s-au aflat: Gică Dumitrescu, D. T. Georgescu, Corneliu Constantinescu, Petre Georgescu zis Goagă. Împreună cu ei mergea în excursii în jurul Bucureștiului la Ateneu, unde se bucurau pe atunci de concertele susținute de George Enescu sau la Teatrul Majestic, unde jucau: Petre Sturdza, Tony Bulandra și Lucia Sturdza Bulandra. Vizitau pinacoteca Ateneului cu picturile lui Grigorescu, Luchian, Iser sau frecventau expozițiile semnate de Petrașcu, Pallade, G.D. Mirea și de alți mari pictori români. Vizitau muzeele, Lăzărică fiind dintotdeauna pasionat de istorie și de antichități. Ceea ce nu-l pasiona pe atunci foarte mult era politica. Asistase la cuvântările celor mai importanți oameni politici ai acelor vremi și își stabilise anumite idei în care credea, inclusiv referitoare la drepturile țărănimii și ale muncitorimii în vremuri nu chiar liniștite. Avea colegi de facultate, dar nu din anturajul său, care veneau la cursuri îmbrăcați în salopete, din simpatie față de ideile comuniste promovate de Răsărit. Lăzărică menționează conferințele ținute de Istrate Micescu pe tema comunismului, împărtășind opiniile sale care arătau că doctrina aceasta este contra democrației, contra statelor și popoarelor, fiind continuarea tiraniei rusești și urmând aceleași scopuri.
Vacanțele și le petrecea la Târgoviște cu sora sa, Margareta și fratele mai mic, Vasilică. Într-una din aceste vacanțe și-a anunțat tatăl, doctorul Petrescu, de faptul că a decis să facă avocatură, iar acesta l-a înscris ca avocat stagiar în Baroul Dâmbovița. Tot pe atunci s-a căsătorit și sora Margareta cu Nicu N. Ghiță, proprietarul unei moșii cu conac din Bilciurești, dar și al unor proprietăți însemnate în Cornățelu, Ghergani și Cojasca. Lăzărică a fost singurul din familie care nu era de acord cu căsătoria, motivul fiind acela că viitorul său cumnat nu avea titlu academic. În cele din urmă, nu s-a ținut cont de acest aspect, astfel că tinerii însurăței au avut parte de o petrecere de nuntă la moșia din Bilciurești, iar apoi au luat trenul din gara Ghergani până la București și de acolo spre Viena, pentru a-și face voiajul de nuntă în Austria și Italia.
A sosit și timpul serviciului militar, Lăzărică fiind înscris ca soldat cu termen redus la Cavalerie. Înregimentarea s-a făcut la Călărași, iar de acolo a venit acasă, la Târgoviște, la Școala de Cavalerie, unde, la absolvire a susținut examenul de ofițer. Profesia pentru care se pregătise și pe care era cu adevărat nerăbdător să o înceapă era însă cea de justițiar. Numai bine că a primit o adresă de la ministerul de Justiție prin care era înștiințat că a fost numit ajutor de judecător la Judecătoria Ghergani. Când l-a văzut așa de tânăr, la doar 22 de ani, judecătorul Niculae Negru i-ar fi spus: „Ce să fac cu dumneata? O să zică justițiabilii că ești fiul meu, să-ți lași mustață să pari mai serios”. Astfel s-a deschis o nouă perioadă frumoasă din viața lui Lăzărică, întinsă pe parcursul a doi ani în care a judecat cauze penale destul de aspru, cum i s-a reproșat, dar a învățat de la unul dintre cei mai buni magistrați de atunci. În plus, viața la Ghergani, aproape de Gară și de București, îl făcuse să stea departe de casa din Târgoviște, iar în zilele când avea timp liber se ducea la sora stabilită la conacul din Bilciurești. Cu cumnatul său, Nicu Ghiță făcea îndelungi plimbări în Parcul lui Ion Ghica și mergea adesea până la capela Ghiculeștilor.
După doi ani petrecuți la Judecătoria Ghergani s-a ivit ocazia de a reveni la Târgoviște pe un post de judecător supleant la Tribunalul Județean Dâmbovița. După încă un an și jumătate pe această funcție apare un post de procuror la Parchetul de Dâmbovița care i-a fost propus. A acceptat, cu toate că i s-a dat ca sarcină să se pronunțe asupra unor autopsii, situație care nu-i era prea confortabilă de vreme ce el tocmai de teama aceasta refuzase să facă medicina. În cele din urmă nu a avut de ales și a trebuit să studieze din Tratatul lui Mina Minovici din biblioteca tatălui său, specializându-se și în aceste chestiuni. Viața în Târgoviștea de atunci era una frumoasă. Își regăsise vechii prieteni, era nelipsit de la balurile organizate la Sala de Arme și la Școala de Cavalerie, era implicat în diferite activități, înființase chiar din inițiativă proprie cluburi de tenis și de schi. Îi mai plăcea să patineze pe un lac înghețat de pe terenul Școlii de Cavalerie. În plus, se cam punea problema însurătorii, dar nu dorea nici să audă de așa ceva. Era veșnicul cavaler de onoare la nunțile prietenilor lui. Într-una din aceste zile, în timp ce citea ziarul dimineața în curtea Casei de pe strada Cătuneni, i-a venit o decizie de mutare pe un post de magistrat în Oravița. Cu gândul că nu va dura mult până când se va schimba Guvernul și va primi mutare să revină acasă, și-a pus valiza în Pontiac și a plecat la drum, desigur cu un băiat ajutor de șofer. De la Oravița a primit apoi un post în județul Ilfov, revenind la viața tumultuoasă din București, când a venit următoarea decizie de mutare la Buzău. În anul acela, 1933, a decis că mai bine revine acasă, la Târgoviște pentru a practica, pe cont propriu, avocatura. La urma urmei pregătire avea, relații avea, renume, asemenea, în Barou era deja înscris din anii de stagiatură și nu mai era nevoie de mari formalități. Astfel și-a început cariera de avocat, având cauze grele și foarte grele, pe care le-a soluționat de fiecare dată cu deosebită pricepere. Satisfacțiile materiale au fost și ele pe măsură, iar după un an de avocatură Lăzărică Petrescu își calcula bucuros veniturile – avusese pe cont propriu câștiguri de patru ori mai mari față de cele de la stat.
33 de ani și nici gând de însurătoare? Prietenul său bun, Bibi Poenăreanu a avut o experiență care l-a cam pus pe gânduri. Nu reușise să se căsătorească cu tânăra de care era îndrăgostit, Dora Iliescu, pentru faptul că nu s-a înțeles cu tatăl ei asupra zestrei. La scurt timp, Dora s-a căsătorit cu maiorul de cavalerie, Augustin Ionescu. Bibi, supărat de situația aceasta și-a aranjat căsătoria cu fiica lui Ion Slavu. Cavaleri de onoare au fost chiar Lăzărică și amicul lor, Mitică Grigorescu. Din spusele celui din urmă, Bibi nu era prea conștient de alegerea pe care o făcuse, iar după mai multe nopți de chefuri s-a trezit în biserică lângă viitoarea mireasă despre care se spune că nu era la fel de frumoasă precum Dora și când a realizat aceasta, Bibi a leșinat în fața altarului, fiind nevoiți cavalerii de onoare să-l scoată pe brațe la aer să-și revină. Astfel a decis Lăzărică să fie pentru ultima dată cavaler de onoare. Frumoasa Dora mai avea o soră, Olga, cea care a devenit în cele din urmă soția lui Lăzărică.
Așa cum era obiceiul atunci, Lăzărică a mers în pețit la viitorul tată socru, Titu Iliescu. Firește că ambele familii erau de acord cu această căsătorie. Lăzărică era un tânăr dintr-o familie bună, avea o profesie onorabilă și câștiga foarte bine. Olga era, la rândul ei, o tânără de familie bună, cultă, educată la Institutul Măicuțelor Ursuline de la Sibiu.
În ziua de 5 mai 1935 a avut loc nunta, în casele de la vie, iar după eveniment tinerii însurăței au plecat cu automobilul într-un voiaj de nuntă în Transilvania. Itinerariul lor a cuprins: Brașov, Sibiu, Alba-Iulia, Cluj-Napoca, din nou Sibiu pe drumul de întoarcere spre București.
La data de 24 mai 1940, domnul avocat Lazăr Petrescu a fost delegat Prefect al Județului Dâmbovița de către Frontul Renașterii Naționale înființat de Carol al II-lea. Pentru depunerea jurământului a trebuit să meargă în județul Ilfov. Întors la Târgoviște și-a preluat rapid atribuțiunile, verificând toate lucrările de investiții care aveau întârzieri și solicitând respectarea termenelor din contract. A schimbat mai mulți primari, fapt care a generat și destule conflicte, în special cu țărăniștii. A arătat și destule nereguli de care se făcea vinovat predecesorul său, printre altele faptul că încasase banii de lemne cu mai multe luni în avans. În activitatea sa de prefect Lăzărică Petrescu s-a făcut remarcat, astfel că în anul 1941 a fost desemnat primar al orașului Târgoviște.
În cei trei ani în care a condus destinele acestei localități, vremuri grele din pricina războiului, dar și din cauza cutremurului din 1940 care lăsase destule și serioase pagube, Lăzărică Petrescu a reușit să rezolve probleme care trenau de zeci de ani și pe care, din prea mult politicianism, nimeni nu avusese curajul să le rezolve, cum s-a întâmplat spre exemplu cu mutarea oborului. În doar câțiva ani a avut zeci de șantiere, multe dintre ele având termen de finalizare a lucrărilor de doar câteva luni.
Primul lucru de care s-a ocupat a fost reinstalarea serviciilor primăriei în fosta clădire ridicată din vremea bunicului său și care fusese avariată de cutremur. Tot el s-a îngrijit ca imobilul să fie consolidat, iar la parter să fie amenajat un spațiu adecvat pentru păstrarea arhivelor.
Oborul din fața Mitropoliei era rușinea orașului. Iată cum descrie inginerul Iosif Gal acțiunile întreprinse de primarul Lăzărică Petrescu pentru amenajarea zonei.
„În ziua de 7 iulie 1942 începe prin evacuarea barăcilor de fotografi ambulanți, olari și desființarea birturilor de barăci, la care pregătirea alimentelor se făcea pe străzile pieței. Și astfel, zi după zi, au urmat evacuarea negustorilor și dărâmarea clădirilor, a barăcilor și a maghernițelor ce adăposteau, în afară de vânzarea alimentelor și alte negustorii de îmbrăcăminte și materiale de construcții, într-o stare de salubritate de nedescris. În afară de starea ei de insalubritate și urâțenie, vechiul obor masca frumusețea monumentală a Mitropoliei, astfel că acest măreț monument de artă trecea aproape neobservat din cauza oborului. Tot astfel era acoperită și perspectiva halei noi ce se găsește la 260 de m. de Mitropolie. Pe măsură ce se dărâmau un șir de barăci sau clădiri, se lumina și se deschidea perspectiva acestor importante edificii.”
„În afară de clădirile și barăcile de pe toată această suprafață în care erau instalate fără niciun fel de normă de alinieri sau stil, mai era un obicei ce se generalizase și intrase în tradiție: la magazinele de zidărie, proprietăți particulare, care erau înșirate pe partea stângă a oborului, existau polate ce depășeau trotuarul, sub care se expuneau mărfurile și tot aici se făcea și vânzarea lor. Nu ușoară a fost aplicarea măsurii ca trotuarele să fie lăsate libere, după care s-au dărâmat și aceste polate care au fost construite pe bază de autorizație. Lucrul acesta de realizat în epoca politicianismului, ar fi fost complet exclus, acești negustori reprezentând tot coloritul politic. Nu mai ușor au fost realizările în noul obor, mutarea la marginea orașului, unde nu voia nimeni să exercite comerț.”
Lăzărică Petrescu avea o altă misiune dificilă, trebuia să asigure reparațiile necesare la majoritatea bisericilor monument istoric care fuseseră avariate de cutremur. Lucrările au fost executate de constructorii primăriei, sub atenta supraveghere a Comisiei Monumentelor Istorice. S-au făcut lucrări de restaurare la: Biserica Târgului, Biserica Stolnicul, Biserica Sfânta Vineri, Biserica SF. Dumitru și inclusiv la Biserica Mare Domnească unde a cerut să fie adus Vasile Blendea de pe front pentru restaurarea de urgență a picturii. În infrastructura drumurilor s-au făcut ample lucrări în acea perioadă, pavarea de străzi și trotuare, lărgirea unor vechi ulițe, trasarea de noi artere rutiere, unul dintre acestea fiind și Bulevardul denumit Mareșalul Antonescu, lărgirea și prelungirea Bulevardului Libertății. Primarul Lăzărică Petrescu este cel care a dat orașului prima stradă asfaltată pe partea carosabilă, este vorba despre strada I. C. Brătianu. Asfaltarea nu s-a făcut decât după finalizarea lucrărilor la rețeaua de canalizare. A existat și o placă montată în pavaj, în amintirea acelei realizări.
„În octombrie 1942, făcutu-s-a în Târgoviște aceasta, cea dintâi stradă asfaltată în zilele glorioasei domnii a REGELUI MIHAI I din dania ctitorului orașului, mareșal Ioan Antonescu, conducătorul statului, primar fiind Lazăr V. Petrescu. Antrepriza G. AL. LAHOVARY Ploiești.”
Tot atunci a fost amenajată piața Mihai Viteazul în locul Oborului, iar în fața Halelor Alimentare s-a amenajat o altă piață în stil occidental, unde țăranii cu zarzavaturi puteau veni diminețile câteva ore pentru a-și vine produsele, ulterior lăsând locul liber pentru promenadă. Inaugurarea Halelor a fost un mare eveniment, investiția fiind una dintre realizările primarului Lăzărică Petrescu. Orașul trecea prin mari transformări, iar primarul Lăzărică Petrescu reușea să facă în doar trei ani ceea ce nu se făcuse în zeci de ani. În perioada lui s-a inițiat și sărbătorirea zilei orașului pe data de 8 septembrie, ziua intrării în biserică a Maicii Domnului. Slujba s-a ținut la Biserica Albă, tocmai pentru a pomeni pe toți județii și pârgarii care de-a lungul istoriei au condus destinele acestui oraș. Tot atunci s-a sfințit stema orașului, concepută de Vasile Blendea. Continuator al dinastiei de primari din familia Petrescu, Lăzărică Petrescu s-a dovedit a fi cel mai bun primar al Târgoviștei, meritele nefiindu-i întrecute nici până astăzi.
Nori negri își făceau însă apariția la orizont. În noiembrie 1942 primarul Lăzărică Petrescu a trimis un raport către Ministerul de Război în care contesta deportarea cetățenilor romi din Târgoviște. Indica faptul că romii erau buni meseriași, oameni utili în economia locală, iar selecția făcută nu a ținut cont decât de criteriul care viza culoarea pielii, fapt ce a dus la numeroase abuzuri. Raportul Poliției Târgoviște combătea punctul de vedere al primarului Lăzărică, acuzându-l că ar dori să câștige simpatii în rândul romilor și că vrea să-și scape de pe listă croitoreasa de etnie romă. Tot în acea perioadă a găzduit la el în casă o mamă cu doi copii refugiată din Bucovina de Nord. Fiica acestei refugiate a devenit mai târziu fiica adoptivă a cuplului Olga și Lăzărică Petrescu, Lili.
În seara zilei de 23 august 1944 se instala la București noul guvern prezidat de generalul Constantin Sănătescu. În luna septembrie, Armata Roșie ocupase Târgoviștea, iar costurile acestei ocupații erau resimțite de către toți locuitorii prin rechiziționarea mașinilor și a altor bunuri, dar și de primărie, care a suportat din bugetul propriu costuri enorme pentru hrană și alte cheltuieli.
Curând și-au făcut apariția organizațiile comuniste, în ciuda protestelor inițiate de partidele istorice ai căror membri au încercat să atragă atenția asupra pericolului care se instala. La 28 octombrie 1944 Lăzărică Petrescu a demisionat din funcția de primar. A intrat ulterior într-o organizație liberală unde a activat pentru scurt timp ca vicepreședinte. În ziua de 28 noiembrie 1944 comuniștii au adoptat o rezoluție care hotăra: „curățirea aparatului de stat de elementele reacționare, exproprierea moșiilor mai mari de 50 de hectare, înlăturarea prefectului. Au fost schimbați prefecții și primarii. „
Ceea ce a urmat ne apare scris în cele mai negre pagini din istoria României secolului XX, file păstrate în Arhivele CNSAS.
Calitatea de fost demnitar era suficientă pentru ca organele represive ale noului Regim Comunist să-l catalogheze drept element dușmănos. I-au fost luate moșia de la Ulmi și cea din Aninoasa și a rămas, practic, fără niciun venit. Cu foarte mare greutate își mai găsea un loc de muncă, iar acela nu era conform pregătirii pe care o avea. Un timp a fost angajat pe un post de contabil la Sovrom Fieni și Sinaia. În cele din urmă, asemeni multora din elitele României de atunci, Lăzărică Petrescu a fost arestat și trimis la o unitate de muncă, la Chirnogi. S-a întâmplat la data de 14 aprilie, 1952.
Ulterior, a fost transferat pentru executarea pedepsei la Penitenciarul Pitești. Din fericire, perioada sa de detenție coincide cu finalizarea experimentului Pitești, cunoscut pentru torturile îngrozitoare la care erau supuși deținuții. În zadar, soția sa Olga a încercat să găsească o cale de a îndupleca autoritățile și a transmis scrisori în care susținea nevinovăția lui Lăzărică Petrescu. Care era vina lui? Documentele arată că numitul Petrescu Lazăr a fost reținut în cadrul ordinului 8/24, ca fost demnitar. Avea vârsta de 51 de ani. Când a venit ziua eliberării, era pe deplin conștient de închisoarea de afară. I s-a pus în vedere să păstreze tăcerea:
DECLARAȚIE
„Subsemnatul Petrescu Lazăr din comuna Târgoviște (…) la punerea mea în libertate din unitatea Pitești am luat la cunoștință de faptul că nu am voie să divulg nimănui nimic din cele văzute și auzite de mine în legătură cu locurile de detenție pe unde am trecut și nici despre personalul încarcerat. Deasemeni nu voi comunica nimănui scris sau verbal rudelor sau altor persoane despre deținuții rămași în penitenciar.”
Așa a fost. Nu a vorbit cu nimeni despre perioada petrecută în detenție. Întors acasă a încercat să-și găsească un loc de muncă, misiune destul de dificilă. Soția sa Olga fusese nevoită să vândă sobele din casă și să lucreze pe post de croitoreasă pentru a se întreține. Casa în care locuiau era împărțită cu alte cinci sau șase familii. Oricine dintre aceia sau alții din jur putea fi unul dintre zecile de informatori ale căror note ajungeau la Securitate. Unul dintre aceștia cu nume de cod Spiriduș, scria în 1953 că „La nevoie va pătrunde în casa lui Lăzărică Petrescu pentru a da date mai de actualitate și mai precise”. Lăzărică era urmărit în fiecare moment unde merge, cu cine se întâlnește, cine vine la el acasă, ce vorbește cu respectivii. Informatorii apreciau că „Se bucură de popularitate în rândul elementelor dușmănoase”. Nu a reușit să se angajeze până în anul 1955, când a primit un post de jurisconsult la întreprinderea Chimică Dâmbovița din Târgoviște. Notele informative îl prezentau în continuare ca pe un element periculos. O notă din 1956 arăta că, la rându-i, Lăzărică Petrescu și-a luat măsuri de precauție: „Nu se poate sta de vorbă cu elementele ce locuiesc în același imobil și rudele sale”. Alți informatori nu se puteau abține să nu-l laude chiar și în aceste condiții:
„14 noiembrie 1956/ Era un element progresist în comparație cu alți politicieni burghezi. Sub conducerea lui a înfrumusețat mult orașul Târgoviște, canalizări etc. Politicienii burghezi ai orașului au pornit o campanie împotriva lui, ceea ce a dus la înlocuirea sa. La procesul celor 21 de la Brașov în 1936 a apărat trei tineri UTC din Ulmi gratis.”
În iunie 1957 Lăzărică încă mai spera că totul va reintra în normal. Într-o discuție purtată la Tribunalul Raionului Târgoviște se arăta convins că regimul cedează pas cu pas, pentru că începuse să le dea înapoi averile unor cetățeni. “L.P. afirmase că era sigur de acest lucru deoarece el nici nu a mai așteptat să fie chemat de organele de stat să-i dea o parte din avere înapoi, ci a mers cu niște cetățeni de și-a luat acea parte de avere și a dat-o acelora să o muncească pentru el. Revenit la locul de muncă a constat că afirmația lui L.P. era adevărată și că acesta intrase cu forța pe un teren ce fusese în administrația Sfatului Popular și a pus oameni să-l muncească.” De trei ori au pus comuniștii sigiliul la poartă și de trei ori Lăzărică l-a rupt. Această îndrăzneală a avut noi urmări. Deși se înconjurase de un cerc foarte strâns de prieteni, notele informative erau tot mai multe. Unul dintre cei care a raportat despre el a simțit nevoia să remarce că „Lăzărică Petrescu este o fire închisă, nu spune glume, nu se duce la restaurant și nu joacă jocuri de noroc”. Într-un oraș atât de mic și cu atât de mulți informatori, Lăzărică nu era singurul urmărit. Unul dintre cei vizați din anturajul său la un moment dat era și preotul catolic Augustin Francisc, la care mergea uneori în vizită. Lăzărică nu știa că preotul era și el informator. O notă din 15 februarie 1960 arată că „Din mai multe note informative rezultă că L.P. până în anul 1957 se găsea în vizite cu preotul catolic AUGUSTIN FRANCISC, realizată prin rudele sale ILIESCU CORNEL și ILIESCU VERA, prin agentul MURES, legătură a tovarășului Căpitan POPESCU TEODOR, și cu ajutorul Grupei „F” din cadrul raionului se va stabili dacă obiectivul mai caută să viziteze pe preotul catolic AUGUSTIN FRANCISC și ce afirmații face L.P. cu privire la preot.
De la urmărit la urmăritor adeseori nu era decât un pas. Nu a fost cazul lui Lăzărică Petrescu. A rămas întotdeauna cel urmărit. La 16 februarie 1961 un raport preciza că „Numitul Lazăr Petrescu va fi urmărit în continuare, pentru a stabili dacă desfășoară activitate dușmănoasă sau nu, deoarece din materialele informative furnizate de agenții „Dragomir Ion”, „Sorin Dan” rezultă că nu s-a manifestat dușmănos. Va fi dirijat în continuare agentul „Dragomir Ion (Jan)” care-l cunoștea pe L.P. din 1933 din activitatea profesională și politică pentru a vedea dacă mai făcea politică și ținea legătura cu foști liberali cunoscuți drept persoane dușmănoase regimului.
Trebuia exploatată vulnerabilitatea lui L.P. în privința locului de muncă, să afle cum s-a angajat, arătând că alții cu „trecut negru pentru regimul de astăzi” aveau poziții bune, precum Ion Costăchescu, jurisconsult la Sfatul Popular Raional.
În 1963 s-a încercat închiderea dosarului de urmărire, însă nu a durat prea mult.
“La 26 aprilie 1968 a fost avertizat pentru manifestări dușmănoase. Cu această ocazie a rezultat că obiectivul are o pregătire culturală și profesională bună, fără lipsuri fizice. (…) Nu a recunoscut că s-a manifestat dușmănos la adresa orânduirii noastre socialiste, afirmând că în diferite împrejurări a adoptat opiniile sale proprii, dând interpretări după vederile sale personale fără a leza cu ceva legile statului nostru. Totuși, ținând seama de antecedentele sale politice, cât și de poziția adoptată cu ocazia avertizării, consideră că Petrescu Lazăr ar putea prezenta pericol social în împrejurări cu totul deosebite.”
Ajuns la vârsta senectuții, Lăzărică era considerat în continuare o amenințare. Din cauza unor opinii exprimate în legătură cu vizita președintelui Franței, Charles de Gaulle, în România a fost din nou atenționat. Ideile lui politice erau de fiecare dată sancționate. Într-o notă din 5 aprilie 1968 apărea următoarea precizare: „că de ruși ne-am convins și s-au convins și conducătorii. Țara noastră nu avea nevoie de comunism că nu aveam mari latifundii ca în Rusia, la noi și în țările mici ca a noastră, comunismul pauperizează poporul.”
Târgoviștea trecea prin mari și dramatice transformări. Planul de sistematizare prevedea demolarea cartierelor din Târgoviștea veche. Centrul negustoresc rămas în matca lui sute de ani era în pericolul de a dispărea cu totul. Casele vechii Târgoviști, unele ridicate peste pivnițe medievale, păstrând specificul vechi românesc, cum îi spunea Lăzărică dispăreau, rând pe rând sub buldozere. Imaginea aceasta trebuie să fi fost una dramatică pentru Lăzărică și cei din generația lui. Deși totul îi era potrivnic, a făcut o ultimă încercare de a salva aceste case. Despre aceasta aflăm tot de la o sursă, un cunoscut pe care-l chemase pentru a-i cere sfatul referitor la o lucrare scrisă în legătură cu monumentele istorice.
„În ziua de 5 aprilie a.c. (1968) sursa a vizitat pe Lăzărică Petrescu din strada Maxim Gorki Târgoviște, fost liberal. Petrescu a chemat pe sursă să se consulte cu ea într-o lucrare în legătură cu monumentele istorice din oraș și casele vechi ale orașului. Lazăr Petrescu spunea în acest sens:
eu vreau să fac o lucrare și să trimit la monumentele istorice ca să împiedice dărâmarea caselor vechi din oraș, că aici n-ai cu cine vorbi, nu sunt competenți. Cei care conduc județul și orașul nostru, spunea el sunt nepricepuți și acum fiindcă sunt provizorii, pentru a fi definitivați la alegeri caută să facă ceva indiferent că e bine sau nu, numai ca să se vadă că s-a schimbat ceva și să obțină girul celor mai mari, care i-au pus în aceste posturi. El spunea: până nu se vor pune oameni pricepuți intelectuali în posturile de conducere, nu se va putea ajunge la un progres.”
În lucrarea trimisă la Direcția Monumentelor Istorice Lăzărică descrie stradă cu stradă, casă cu casă și arată motivele pentru care acele clădiri nu ar trebui să fie demolate.
„Toată Târgoviștea este un monument istoric. În partea veche a orașului ce va fi considerată monument istoric, va trebui obligatoriu ca vechile clădiri să fie readuse la stilul lor inițial iar cele ce se vor clădi să aibă stilul vechi românesc târgoviștean. Vom păstra astfel o Târgoviște care, din punct de vedere istoric ne va spune ceva, va însemna ceva.”
Demersurile făcute de Lăzărică Petrescu nu au avut niciun rezultat. Demolările au continuat. Au apărut, în loc, cartierele cu blocuri. Străzile vechi dispăreau în noul plan de sistematizare. Fosta Stradă Cătuneni, transformată în Strada Maxim Gorky, a fost la rându-i transformată. În jurul casei Lazăr Petrescu apăreau, treptat, blocurile.
Rămânea o singură cale de transmitere, către generațiile ce vor urma, a moștenirii culturale a vechii Târgoviști, scrisul. Lăzărică Petrescu s-a hotărât să scrie. Avea drept ajutor pentru aceste prețioase amintiri și o impresionantă arhivă fotografică. Erau foarte puțini cei cărora le putea vorbi despre decizia de a scrie memoriile. Unul dintre aceia a informat securitatea:
Notă din 22.05.1979
„…spune că în prezent își scrie memoriile pe care le va lăsa Biroului de Arhive a municipiului Târgoviște. Consiliat de mine să fie totuși cât se poate de prudent în ceea ce va scrie, a răspuns că libertatea opiniilor este garantată, dar că totuși nu va scrie nimic care ar putea să-i fie defavorabil, ci numai precizări sub toate aspectele asupra evenimentelor la care a fost martor, sau chiar a participat, pentru a nu pieri o serie de informații care ar putea să aibă valoarea de documente inedite.”
La scurt timp, Lăzărică Petrescu, ori, „Primarul” potrivit numelui dat de securitate, a fost chemat să dea socoteală pentru ceea ce scria în memoriile sale.
„La data de 11.01.1980 a fost luat în lucru cu prioritate numitul Petrescu Lazăr, născut la 6.05.1901, în Târgoviște, fiul lui Vasile și Maria, de profesie jurist, pensionar, cu domiciliul în Târgoviște, fost membru P.N.L.
Din lucrarea lui informativă a rezultat că are poziție oscilantă în ceea ce privește aprecierea și comentarea evenimentelor politice, precum și a unor hotărâri ale partidului și statului. A mai rezultat că este preocupat să-și scrie memoriile în care să strecoare unele probleme denaturate privind participarea unor persoane la transformările social-politice din țara noastră.
În baza acestor informații la data de 17.01.1980 a fost invitat la organele noastre, ocazie cu care a prezentat memoriile în vederea consultării, constatându-se că în conținutul lor sunt strecurate unele probleme negative, fapt pentru care a fost atenționat, ocazie cu care a dat garanția că pe viitor va renunța la astfel de preocupări.
Fiind lucrat în continuare, s-au obținut mai multe informații din care rezultă că și-a corijat poziția și nu mai are preocupări de natura celor anterior măsurii luate, fapt pentru care propunem a se aproba clasarea materialului la F.I. prin măsura atenționării și menținerea lui pe mai departe în evidența organelor de securitate problema „Partide burgheze”.”
Același informator revine în preajma lui Lăzărică și dă următorul raport:
„SURSA vă informează că în ziua de 21.03.1980 a întâlnit la magazinul alimentar Mondial, din orașul Târgoviște, pe Lazăr Petrescu, cu care a intrat în vorbă, l-a întrebat ce face și în ce stare se află cu lucrarea monografiei Târgoviștei pe care voia să o facă.
Petrescu a spus că a renunțat să o mai facă, deoarece nu voiește să aibă neplăceri din această cauză, căci a fost vizitat de organele securității care s-au interesat de lucrarea lui și au făcut anumite observații să renunțe a mai face lucrarea. Petrescu a mai spus că a rămas mirat de unde a aflat securitatea de lucrarea lui, dar că bănuiește, că deoarece el a spus despre aceasta la câte cineva, unul din aceștia au informat securitatea. 16.04.1980.”
Trădat de cei mai mulți, măcinat de boală și de bătrânețe, dezamăgit peste măsură de tot ce se întâmpla, Lăzărică a decis să ceară audiență la București. Vânduse în anii ‘70 jumătate din casa familiei, pentru a i se permite să locuiască în continuare acolo. Cu toate acestea, s-a pomenit cu decizia de demolare. A fost singura dată, în toate nenorocirile care i s-au întâmplat, când a făcut apel la ajutorul unui comunist pe care l-a apărat într-un proces din tinerețe, „am apărat pe vremuri, la Tribunalul Militar Brașov, un lot de comuniști, printre care și pe Gheorghe Dumitrache, ilegalist din Ulmi.”
„În ziua de 19 aprilie 1980, sursa a întâlnit în Piața din micro IX pe numitul Petrescu Lazăr, fost avocat, în prezent pensionar, care s-a plâns de faptul că este chemat pentru a accepta demolarea proprietății casei sale din Târgoviște, care este destul de bună și frumoasă. ‘Se dărâmă fără rost la Târgoviște unele case și cartiere deși indicațiile conducerii superioare sunt altele. Sunt decis, a continuat Petrescu Lazăr, să cer audiență specială la București, unde mă voi deplasa peste câteva zile. (22 aprilie 1980).”
Lăzărică privea îngrozit cum casele din jurul său erau demolate una câte una, însă nu a privit pur și simplu, a fotografiat ceea ce se întâmpla lăsând posterității cu valoare de document acele imagini. Gândul că va vedea demolându-se frumoasa casă construită de bunicul său, păstrată vreme de un secol absolut intactă, l-a torturat în ultimii săi ani de viață. În anul 1988 el nu mai spera că va putea să mai salveze mult timp această casă, spera, mai degrabă, că va pieri el înaintea casei.
„5 februarie 1988
…la întrebarea sursei ce mai știe în problema demolării casei sale și ce rezultat au avut demersurile făcute de el, Petrescu a spus că nu a primit încă niciun rezultat dar că ar voi să nu se demoleze cel puțin cât mai trăiește el, care la etatea lui nu mai are mult de trăit.”
Lăzărică Petrescu a fot urmărit de securitate vreme de aproape o jumătate de veac. S-au schimbat generații de informatori, dar el a rămas o țintă în tot acest timp. Ultima notă informativă din miile de file cuprinse în arhivele CNSAS are data de 23 mai 1989.
Lăzărică Petrescu a trăit să vadă ceea ce a așteptat toată viața, căderea comunismului. A murit pe data de 16 decembrie 1990 la vârsta de 89 de ani. Mulți dintre târgoviștenii de astăzi își pot aminti de el. Mai trăiesc încă informatorii de altădată, la fel cum mai supraviețuiesc sub diferite forme metodele de combatere a „libertății de opinie”. Lăzărică Petrescu, Primarul, așa cum apare scris în aceste documente, trebuie să fie un model pentru generațiile de astăzi, iar istoria lui trebuie să fie cunoscută de cât mai mulți.
A reușit să salveze de la demolare casa de pe fosta stradă Cătuneni. A rămas singura casă înconjurată de blocuri, o supraviețuitoare în vremuri cumplite, la fel ca stăpânul ei. A reușit să scrie acele memorii, o parte dintre ele au fost publicate în cartea „Pledoarie pentru o Statuie”, un volum dedicat memoriei sale de către Mihai Oproiu, Georgeta Toma și regretatul Jozsef Pildner, volum apărut în anul 2007. Lăzărică Petrescu a lăsat, nu doar scrieri, dar și casete cu înregistrări audio și o impresionantă arhivă fotografică în care ne apar imagini despre el și familia lui, imagini din Târgoviște, dar și imagini cu locurile pe care le-a vizitat, căci în ciuda a toate, a fost dintotdeauna un călător. Fiica sa adoptivă, Lili, alături de soțul George Ardeleanu, de profesie sculptor au păstrat întocmai casa moștenită cu toate documentele și fotografiile de familie. În ultimii ani, casa a intrat în posesia nepoatei Lilianei, Iuliana Tudor, care încearcă să găsească o soluție pentru restaurarea ei, misiune destul de dificilă.
Pledoaria pentru o Statuie a rămas fără ecou până astăzi. Lăzărică Petrescu își doarme somnul de veci în Cavoul Familiei Petrescu din Cimitirul Central. Târgoviștea îi este datoare cu o vie memorie celui care a fost PRIMARUL LĂZĂRICĂ PETRESCU.
Bibliografie:
Pledoarie pentru o Statuie, Mihai Oproiu, Georgeta Toma, Jozsef Pildner, Editura Pildner & Pildner, Târgoviște, 2007
Evoluția administrativă a municipiului Târgoviște între secolul al XV-lea și 1947 , Mihai Oproiu și Corina Andrei, Editura Zven, Târgoviște 2019
Enciclopedia Orașului Târgoviște, Editura Bibliotheca, ediția 2012.
Dosarele CNSAS din arhiva prof. dr. habil. Silviu Miloiu
Arhivele Județene Dâmbovița, fondul Corneliu Ionescu
Arhiva familiei Lazăr Petrescu aflată în posesia Iulianei Tudor
Drepturile de autor și de proprietate intelectuală aparțin exclusiv Turnul Cetății, respectiv jurnalistei Iulia Ghercă. Se interzice copierea și republicarea conținutului, precum și preluarea fotografiilor.