CATRINEL LĂZĂRESCU TĂNASE – GHERGANI „LOC MITIC AL LITERATURII ROMÂNE”

Copil și adolescentă fiind treceam adesea cu trenul în drum spre București unde periodic îmi întâlneam unchii și verii primari pe lângă o localitate pe care mama o evoca adesea, amintind de o colegă și prietenă din liceu, Florica Iliescu pe care o vizita în vacanțe.

Nici nu visam atunci că soarta îmi va hărăzi să trăiesc timp de nouă ani în mijlocul așezării cu puternice rezonanțe culturale, ca profesor de istorie la „Școala generală Ghergani” – „Liceul Răcari”. Aflată în proximitatea vecinătății conacului și parcului Ghica, școala fiind chiar ctitoria ghiculeștilor, am avut nenumărate contacte cu așezământul, mai ales atunci când Inspectoratul școlar ne-a indicat să ne ocupăm de îngrijirea capelei și a monumentelor funerare pe care periodic, împreună cu elevii, le spălam și le curățam de praf, depunând permanent flori proaspete. În felul acesta educam elevii în spiritul cunoașterii și protejării monumentelor, cultivând și sentimente de dragoste și respect pentru înaintași. În perioada când pregăteam susținerea examenului de gradul I, am primit ca temă a lucrării întocmirea „Monografiei Muzeului Ghica”. Am început să strâng materiale cercetând hrisoave înscrise în Culegerea de documente -George Potra 1408-1809, să stau de vorbă cu sătenii mai în vârstă, precum și cu foștii învățători. N-am reușit să duc până la capăt aceste demersuri, mai ales să alcătuiesc lucrarea, întrucât între timp s-a petrecut un eveniment fericit și neașteptat în viața mea, acela de a pune capăt unei navete istovitoare București-Ghergani și retur. Prin concurs, abandonând învățământul, am intrat în București la CCA, azi Cercul Militar Național.

Zilele acestea, răsfoind printre amintiri, am găsit începutul monografiei și m-am gândit să dau publicității câteva din datele culese atunci, cu precădere cele legate de istoricul școlii, relatate olograf pe cca. zece pagini de către un distins fiu al satului, învățătorul veteran Ion Teodorescu, trecut de multă vreme în lumea umbrelor. Am adăugat și câteva informații recente, culese din lucrarea „Domeniul lui Ion Ghica de la Ghergani” aparținând arhitectei Ruxandra Beldiman, apărută în anul 2016 la editura „Istoria Artei”.

Planul lucrării era următorul:

1. Așezarea istorico-geografică;

2. Istoricul moșiei Ghica – așezarea ghiculeștilor pe aceste meleaguri, date despre familia Ghica;

3.Personalitatea scriitorului Ion Ghica;

4.Date despre așezământ „Muzeul Ghica” – conacul, capela, monumentele funerare;

5.Personalități care au frecventat Conacul Ghica;

6.Propuneri pentru muzeu.

Am să încep cu atestarea documentară, atât a moșiei cât și a conacului.

Comuna Răcari, din care face parte și Ghergani, declarată oraș în anul 1948, iar din 1950 până la constituirea județului Dâmbovița reședință de raion, este o foarte veche așezare de moșneni (țărani liberi) apărută în istorie sub numele de Baranga (baltă de pește, raci). Ulterior a înglobat și satul Podul Bărbierului, dezvoltându-se înainte de 1798 pe drumul național, paralel cu vechiul drum spre Colentina.

Cea mai veche atestare documentară datează din anul 1590 – 15 august, conform căreia Nan din Ghergani este împuternicit de către voievodul Mihnea Voievod (Turcitu) ca împreună cu încă doi megieși (vecini) să cerceteze după dreptate o pricină în legătură cu o moară ce aparținea lui Iancu postelnicu. Mihnea Turcitu Voievod întărește lui Iancu postelnicu o moară în Brănești în urma unei judecăți. ⁱ Moșia Ghergani, care ulterior a intrat în posesia ghiculeștilor, a aparținut marelui ban Neagoe Săcuianu, așa cum reiese dintr-un alt document datând din 12. 02.1680, care prin moștenire ajunge în posesia copiilor săi – fiului Bădică, fiicei Bălașa și ginerelui său Badea Bucșanu Merișanu după cum urmează:

„Cum să se știe că fiind dator la Velibaș Balcibaș taleri 200 cu dobândă de un an se-au făcut cu zeciuiala taleri 280. Și eu pentru acești bani, datu-i-am toată moșia mea de la Stănești care am cumpărat de la Dragul cel Bătrân și cu un român anume Mogoș toată moșia de la Ghergani, pre cumpărător precum scrie zapisul și cu casele și heleșteul și cu morile ce se vor face. Aceste toate să fie moșie a fiilor mei pentru datoria mea ce m-au plătit de la Belgibaș.”ⁱⁱ

În anul 1682, o parte din moșie este vândută lui Ianache Văcărescu, iar în anul 1748, prin căsătoria Mariei Văcărescu, strănepoata lui Ianache cu banul Bătrânul Dumitrache Ghica (1724-1807), o parte din moșia Ghergani ajunge ca zestre în posesia ghiculeștilor întregită apoi prin cumpărări la sfârșitul secolului al XVIII-lea, așa cum reiese dintr-un alt document datând din 30 mai 1785. Conform acestuia, marele ban Dimitrie sau Dumitrache Ghica – zis Tache – tatăl scriitorului Ion Ghica, începe să trateze cu Iordache Ghimpățeanu sau Înghimpățeanu în vederea cumpărării unei mori, proprietatea acestuia, vecină cu moșia de la Ghergani. Din documentul emis la 23 iunie 1785 reiese că afacerea s-a încheiat iar marele ban Dumitrache Ghica a cumpărat de la Iordache Înghimpățeanu, 311 stânjeni de moșie vecină cu moșia Ghergani, întregind domeniul pe care-l moștenise de la tatăl său, Scarlat Ghica. Mai târziu, moșia intră în patrimoniul scriitorului în anul 1845, odată cu moartea tatălui său, Tache. Este bine cunoscută activitatea revoluționară a pașoptistului Ion Ghica.

Pe la anul 1849 „Gazeta Sfatului administrativ” din București publică hotărârea „Departamentului Dreptății” prin care întreaga avere din țară a fostului agent al revoluției de la 1848 era sechestrată. Printr-o adresă a aceluiași departament datând din 30 septembrie 1849, se punea în vedere Judecătoriei Dâmbovița aplicarea sechestrului asupra moșiilor Ghergani și Colacu, proprietăți ale lui Ion Ghica în acest județ ca „din veniturile lor să fie restituită suma de 32 de mii 663 de lei pe care i-a primit din visterie îm vremea nelegiuitului guvern.” (Arhiva Ion Ghica VII).

Sechestrul a fost menținut timp de trei ani, în care vreme arendașul Vasile Rigani a depus prețul arenzii. După moartea scriitorului, survenită în anul 1897, domeniul Ghica a rămas soției acestuia, prințesa Alexandrina (Sacha) Ghica căruia i-a supraviețuit până în anul 1926 și descendenților. La ora actuală, domeniul a fost retrocedat unui strănepot al scriitorului, Dan Bossy-Ghica, iar după moartea acestuia survenită în 2015, i-a revenit fiicei sale, Irina Bossy Ghica – Boulin. Bunica paternă a acesteia, Alexandrina Ghica Cantacuzino, a copilărit la conac ca nepoată de fiu a scriitorului, părinții ei fiind Nicolae Ghica și Irina Cantacuzino. Despre modul cum a fost administrată moșia, am să vă relatez următoarea întâmplare petrecută în jurul anului 1973. Într-o zi, directorul Școlii Ghergani, profesorul de geografie George Părnuș m-a chemat în cancelarie rugându-mă să mă deplasez la una dintre clădirile care se aflau în spatele gării, întrucât primăria voia să amenajeze spațiul aruncând în stradă un maldăr de documente provenite din podul acesteia. În mod normal, primăria trebuia să înștiințeze Arhivele Statului, dar ca și în zilele noastre, nici atunci nu se respectau legile. M-a rugat să cercetez dacă nu cumva găsesc ceva interesant pentru cabinetul de istorie pe care-l amenajasem la ordinul eruditului ministru al Învățământului, Mircea Malița, întors din SUA cu idei reformatoare în ceea ce privește metodele de predare. Am răscolit preț de o oră – toate erau împrăștiate conținând în majoritate acte provenite de la fosta Judecătorie. Și deodată, „Evrika!” am găsit trei documente scrise cu tuș negru cu litere chirilice în limba română. Din lecturarea acestora a reieșit că se refereau la litigii pe care scriitorul Ion Ghica și apoi, după moartea sa, soția le aveau cu fostul arendaș.

Le-am expus în cabinetul de istorie al școlii timp de vreo doi ani până când au intrat în posesia Arhivelor Statului Filiala Dâmbovița, ridicate personal de către directorul de atunci Constantin Condrea. Cât despre conac și parcul care-l înconjoară, putem afirma că au strălucit cu precădere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea nu numai prin vechimea și arhitectura deosebită a acestei strălucite curți boierești ci îndeosebi prin valoarea dată de profilul intelectual și artistic al celor doi soți, Ion și Alexandrina Ghica. Ion Ghica (1816-1897) a fost un spirit demiurgic, inginer de mine, prim ministru, senator, diplomat „bardul de la Ghergani” cum îl numea criticul literar Nicolae Manolescu, memorialist, guvernator al Insulei Samos, președinte al Academiei. A făcut parte din generația pașoptistă, generație de aur a vieții social-politice și culturale de la mijlocul veacului al XIX-lea, contribuind la întocmirea și înfăptuirea reformelor care au pus bazele statului național român modern.

Soția sa, Alexandrina (Sacha) 1830-1926, fiica generalului Nicolae Mavros, distins filolog și numismat, și a Sevastiței Suțu, a beneficiat de o educație aleasă, poliglotă, virtuoasă pianistă, elevă a celebrului compozitor și pianist Franz Liszt. Adesea în salonul de muzică al conacului, patronat de statuia lui Beethoven, au răsunat recitalurile de pian susținute de prințesă, acompaniată fie de George Enescu, fie de Carl Flesch (un reputat violonist). Dotată cu un deosebit și rafinat simț artistic, și-a pus amprenta asupra modului cum erau decorate interioarele conacului, împodobite cu picturi, vestigii greco-romane, covoare orientale, mobilier de lux, majoritatea în stil florentin. Aceste calități deosebite ale prințesei mi-au fost confirmate și de către domnișoara Angelica Georgescu, despre care am mai povestit în eseul „Și străzile au amintiri” – o apropiată a familiei mele care a fost la începutul secolului al XX-lea „lectrisa” de limbă franceză a acesteia.

Grație erudiției, ospitalității deosebite a soților Ghica precum și poziției conacului situată pe un loc înalt, aflat între plante și stejari bătrâni – reminiscențe ale vestitului Codru al Vlăsiei pe pârâul Cega, amintit de către scriitor în scrisorile adresate prietenului de o viață, Vasile Alecsandri, acesta a atras ca u magnet oaspeți de seamă astfel: boierime erudită, scriitori artiști; oameni politici români și străini, precum: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Odobescu, George Enescu, Carl Flesch, Nicolae Grigorescu cu celebrul portret „Țiganca de la Ghergani”, Aristizza Romanescu, D. A. Sturdza, Ion Bălăceanu, A. Ubicini, Sir John Lawrence (bărbat de stat britanic) precum și vestitul haiduc Iancu Jianu. Iată cum cataloga scriitorul aceste vizite, într-o scrisoare adresată soției sale în anul 1867: „…vizitatorii care au venit să ne vadă au povestit minunății și minunății, iar lumea vorbește în oraș despre bunul gust, simplitatea și frumusețea micii noastre așezări de la țară” care grație liniștii, aerului curat de pădure precum și apropierii de București, vor face din conac reședința preferată a marelui scriitor și om politic.

Vechimea conacului se leagă, după cum am mai relatat de curtea boierească a banului Neagoe Secuianu care în documentul din anul 1680 pomenește de casele cu heleșteu scrise în zapis, care se aflau pe moșia Ghergani. Conacul este reconstruit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în două etape începând cu anul 1869 până în 1916, de către arhitecții Dimitrie Berindei și George Mandrea, după planurile întocmite de Ion Ghica.

Cutremurul catastrofal din noiembrie 1940, n-a cruțat nici frumoasa clădire cu etaj din care a rămas doar parterul. Deși conacul a fost înscris în Lista Monumentelor Istorice încă din anul 1955, autoritățile îndrituite legal să-l refacă și să-l protejeze, n-au fost interesate. Din păcate, istoria se repetă, asistăm azi la aceeași politică de nepăsare, de nesocotire a trecutului istoric și cultural al țării.

După venirea comuniștilor, conacul a devenit pe rând sediu G.A.S, apoi spital raional. Pe vremea când eram profesor la Școala Generală Ghergani, la parterul conacului funcționa, începând cu anul 1956, un spital de copii, cu medici navetiști de la București.

Din decorația interioară originală se mai păstra un plafon cu ornamente baroce. Cutremurele din anii ‘77; ‘86; ‘90 au adus clădirea într-un stadiu avansat de degradare. Capela construită de către arhitectul Dimitrie Berindei este un monument reprezentativ al stilului neoromânesc, folosind elemente ale arhitecturii tradiționale. Se presupunea că pictura ar fi aparținut pictorului Tattarescu. La vremea aceea era bine conservată întrucât aceasta stătea permanent închisă cu cheia care se găsea la școală. După anul 1990, furându-se învelitoarea din cupru, pictura îndeosebi a ajuns într-o avansată stare de degradare. În cavoul familiei aflat sub capelă se găsesc monumentele funerare lucrate în marmură de către sculptorul Parata. Aici se odihnesc părinții scriitorului, marele ban Tache Ghica și Maria Câmpineanu Ghica, scriitorul Ion Ghica și fratele său, Pantazi Ghica (1831-1882). În fața capelei se mai află două monumente funerare aparținând uneia din nurorile scriitorului, Irina Cantacuzino-Ghica, înconjurat de către cinci amorași în marmură de Carrara de către sculptorul italian Serafimo Bianchi, reprezentând pe cei cinci copii ai săi. După anul 1990 doi dintre amorași au fost “executați” în scopul comercializării capetelor. Celălalt monument este închinat lui Ionel Ghica, fiul cel mare al Irinei din prima căsătorie, pionier al aviației românești. Monumentele erau străjuite de un splendid parc umbrit de arbori bătrâni dintre care vestitul stejar multisecular din fața palatului despre care localnicii în vârstă spuneau că la umbra sa se adăpostise cândva vestitul haiduc Iancu Jianu. O furtună năprasnică ce a avut loc în anul 1955 precedată de trăznete devastatoare a ciuntit trupul falnic al stejarului. În anii ‘70 se mai păstra încă un ciot, parte din trunchiul trăznit de forțele oarbe ale naturii. Alături de acesta a fost sădit un lăstar, un pui de stejar cu ocazia aniversării a 75 de ani de la moartea scriitorului. Între anii 1990-2016 „monumentul istoric” după dezafectarea spitalului a suferit o puternică stare de degradare. Actualii proprietari au comandat distinsului arhitect Șerban Sturdza un proiect de restaurare, reabilitare care se află, se pare, în curs de derulare.

Cele arătate de mine în acest expozeu ar trebui să se constituie în momente de reflecție pentru toți românii, în special pentru cei tineri, ca modele de erudiție, de înalt civism, patriotism, dragoste pentru comunitățile în care trăiesc. Printre multiplele binefaceri pe care le-a adus sătenilor familia Ghica – ctitorii de biserici, burse de studii pentru copiii merituoși, a fost și aceea de a edifica o școală, lăcaș de iluminare mai ales a copiilor săraci, fiind singura lor cale de a-și depăși condiția socială. După cum relatează învățătorul Ion Teodorescu în memoriile sale privind „Date asupra Școlii din Ghergani” pe care am privilegiul să le dețin în scriere olografă, citez: „Prin intervenția familiei Ghica, județul a hotărât încă din anul 1904 construirea unui local de școală „Ghergani”. Familia Ghica a donat în acest scop 7500 de metri pătrați de teren (cel de astăzi) și materiale, în special lemnărie din pădurea conacului. Cel care a condus lucrarea a fost inginerul de poduri și șosele din Târgoviște, anume Bruneanu, un om destul de conștiincios în meseria sa de constructor. Localul de școală a fost conceput cu 2 săli de clasă, mari de câte 10,5/6,5m, o sală de intrare și o cancelarie. Totodată s-a construit și o locuință pentru directorul școlii compusă din două camere, cămară și bucătărie.” Această construcție, în anii 70 exista în spatele construcției noi. În ea aveau loc cursurile claselor I-IV. În holul de la intrare, în anul 1972 am amenajat un mic muzeu cu obiecte artizanale, etnografice aduse de către elevi de acasă sau donate de către bătrânii din sat. Școala ca instituție a funcționat totuși la Ghergani încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, așa cum relatează învățătorul Ion Teodorescu în memoriile sale din care reproduc în continuare:

„Învățătura de carte în satele Ghergani, Mavrodin și Gămănești după actele oficiale datează din anul 1881, deși neoficial după afirmația unor persoane destul de bătrâne cu ani în urmă, pare a fi luat ființă cam în anii 1875-1879. Se pare că primul dascăl știut de toți a fost preotul Alexandru Popescu zis „popa Lixandru” care domicilia în satul Ghergani și slujea la biserica ale cărei ruine se mai văd și astăzi între satele Mavrodin și Gămănești și care a fost construită în anul 1830 de către un membru al familiei Ghica, Dimitrie Ghica. În Mavrodin a fost o biserică care a fost demolată în 1930, iar materialul s-a întrebuințat la construcția noului local de biserică. Ca local pentru cursurile școlii a fost întrebuințat un vechi local ce făcea parte din conacul Moșiei Ghica și era situat pe locul unde este azi Întreprinderea chimică (înainte fusese Tribunalul raional), azi demolată. Aici au învățat carte copiii din satele Ghergani, Mavrodin și Gămănești. După câțiva ani, localul de școală sau mai bine zis elevii s-au mutat într-un alt local aparținând tot conacului Ghica, situat pe locul unde este astăzi magazinul alimentar de lângă Gara Ghergani. Se pare că după „popa Lixandru”, cel care a luat conducerea școlii a fost Daniel Popescu, dascăl de biserică, dar care avea cunoștință de carte. Înainte de 1900 a venit ca învățător Ion Duca de prin părțile județului Râmnicu-Vâlcea și stabilit prin căsătorie în satul Bălteni, apoi s-a mutat în satul Ghergani. Venirea lui la Școala din Ghergani a fost cu asentimentul familiei Ghica, care a avut grijă de cele necesare instalării învățătorului Duca la Ghergani, școala fiind tot în clădirea de lângă gară. Școala nouă începută în 1905 a fost terminată în toamna aceluiași an când a și început să funcționeze. În anul 1906, învățătorul Duca a fost îndepărtat de la școală prin intervenția familiei Ghica, pentru că acesta nu-și mai făcea datoria, venind în clasă în stare de beție. La începutul anului școlar 1906 a venit învățătorul Ion Tudor, proaspăt absolvent al Școlii Normale din București și odată cu el a luat ființă și al doilea post, deoarece până atunci era un singur învățător, iar populația școlară crescuse odată cu noul local de școală. Al doilea post a fost ocupat de învățătoarea Eugenia Brașoveanu, care și mie mi-a fost prima învățătoare. Pe vremea aceea, conducătorul școlii nu avea titlu de director, ci de diriginte, titlu care s-a menținut până la primul război mondial. Se învățau cinci clase fiind împărțite în trei divizii: divizia I cuprindea clasa I, divizia a II-a cuprindea elevii claselor a II-a și a III-a, iar divizia a III-a, elevii claselor a IV-a și a V-a. La sfârșitul celor cinci clase se dădea un examen de absolvire la care lua parte ca președinte, un organ de control și se grupau mai multe școli, fiind și un fel de întrecere. Această organizare pe cinci clase a durat până în anul 1927 când s-a făcut o reformă a învățământului pe două cicluri; ciclul I cuprinzând clasele I-IV și ciclul II, clasele V-VIII sau ciclul complementar.

Subsemnatul am terminat și absolvit cele cinci clase în anul 1913, după care am intrat prin examen la liceul din Târgoviște. Abia în 1914-1915 s-a mai înființat un post de învățător fiind numită ca suplinitoare Maria Popescu din Mărcești, care nu avea școală normală. Încă din 1915, începând concentrările în armată, învățătorul Tudor a fost și el concentrat, apoi odată cu declanșarea războiului, mobilizat și plecat pe front cu unitatea din care făcea parte. În timpul războiului, și a ocupației germane, școala a fost condusă de învățătoarea Izabela Alexandrescu care a funcționat la școala Ghergani până în 1919 când s-a întors din Moldova învățătorul Ion Tudor, iar Izabela Alexandrescu s-a mutat la școala din Răcari unde a stat mulți ani și după pensionare a plecat la București. În al doilea și al treilea post au funcționat diferite cadre ca: Maria Ignătescu, Maria Șindrilaru, Ion Rânzopol, ca suplinitori. Această situație a dăinuit până în anul 1922 când au fost numite ca învățătoare Georgeta Popescu și Elena Apostol (Teodorescu). În 1924, prin detașarea învățătoarei Georgeta Popescu am ocupat eu acest post (Ion Teodorescu), absolvent al Școlii Normale din Târgoviște după ce funcționasem la Poiana de Jos și Colacu. Cu aceste trei cadre didactice școala a funcționat până în 1938. În 1937, Ion Tudor iese la pensie. În acest an a luat ființă al patrulea post ce a fost ocupat, pe rând, de diferite cadre didactice ca: Gherghina Tudor, în prezent pensionară la Titu, Elena Logofătu stabilită la Izvoarele Dâmbovița, Dima Aurelian din Bogați Dâmbovița, Alexandru Porojan – Ghergani, Ion Petrescu – Moroieni, Eremia Mircescu (mort pe front) etc. Încă din 1934 Ion Tudor a îndeplinit diferite funcții de control și mai accentuat în 1934 când a fost numit inspector școlar la școlile C.F.R. care erau sub supravegherea „Casei Muncii C.F.R.” care până la pensionare a fost suplinit de Gheorghe Popescu, absolvent al Școlii Normale din Ploiești și de Alexandru Gheorghe din Colacu. Încă din 1927, direcția școlii mi-a fost încredințată prin delegație până în 1936 de la care dată am fost numit formal. În timpul războiului 1940-1944, s-au mai perindat pe la Școala Ghergani diferite cadre didactice ca: Nicolae Rolea, Valentina Pârlea, Elena Loghin, Elena Marcu, toți din Basarabia. Din 1945, treptat, treptat, au ocupat posturi de învățătoare: Silvia Popescu și Magdalena Costea (Logofătu), Raisa Ciobanu și profesoarele Irina Oros de Limba română și Elisabeta Popescu de Matematică la clasele V-VIII care luaseră ființă după reforma învățământului și erau organizate pe alte baze, apoi cadre ca: Tamara Constantinescu la Istorie, Maria Stănculescu la Fizică – Chimie, Aura Antonescu la naturale, Zglobiu Viorica la naturale, Pușcaru Maria, Popescu Maria -învățătoare, ș.a.m.d.

Direcția școlii am condus-o până în octombrie 1954, când din Ordinul Ministrului Învățământului am fost schimbat cu Oros Irina, profesoară, deoarece Ordinul Ministrului prevedea că directorul trebuie să fie profesor. La direcția școlii, în afară de Oros Irina au mai fost: Magdalena Costea, Bucur Ion și Dogaru Gheorghe. În 1956, înființându-se școala din Mavrodin și pentru satul Gămănești, am fost detașat împreună cu soția, unde am funcționat până la pensionare, soția în anul 1959, iar subsemnatul în 1960, fiind înlocuiți cu Lungu Vladimir și Suciu Natalia.”

Ca să nu ieșim din atmosfera școlii de altădată, voi continua cu prezentarea memoriilor bravului învățător Ion Teodorescu, cu privire la „Întâmplări din viața școlii” pe care le voi relata întocmai:

“Prin anul 1928 era un inspector general școlar în învățământul primar din Ministerul Învățământului anume Gheorghe Costescu, autor de manuale școlare și metodici. Într-una din zilele lunii mai, la ora 10.45 sosește o trăsură și din ea coboară inspectorul general Costescu. Noi eram în defect pentru că în registrul de prezență trecusem orele de curs 9-12 însă în realitate făceam cursuri între 8-11 și cum inspectorul sosise la orele 11, noi ne pregăteam să dăm drumul elevilor acasă, fiind joi, iar după-amiaza erau liberi.

Sosirea inspectorului a făcut să ne cam pierdem cu firea, deși directorul școlii – acum la post Ion Tudor îl cunoștea foarte bine pe inspector făcând aceeași politică. Până la urmă, lucrurile au ieșit bine. Inspectorul s-a făcut că nu vede greșeala sau neregula din registru, în schimb am mai stat încă două ore până ne-a inspectat. Inspecția a decurs foarte bine, inspectorul fiind mulțumit de răspunsurile elevilor și la urmă ne-a atras totuși atenția asupra registrului de prezență. De atunci sigur că nu s-a mai repetat această neregulă.

În 1940 concentrările în armată erau în toi. De la școala noastră, trebuia să plece trei cadre: Ion Teodorescu, Dima Aurelian și Porojan Alexandru. La școală n-a mai rămas decât soția, (Elena Teodorescu) care a trebuit să lupte din greu cu cele șapte clase cu aproape 150 de elevi. În ziua plecării noastre la unitățile respective, toți elevii școlii și învățătoarea Elena Teodorescu ne-au condus la gară. Elevii din clasele celor plecați fiind pe peronul gării în așteptarea trenului, au început să plângă și s-au grupat toți în jurul învățătoarei Teodorescu Elena pe care o întrebau că acum ei ce vor face fără învățători și cine o să-i învețe? Învățătoarea Elena Teodorescu, destul de îndurerată, pe de o parte pentru plecarea soțului ei, iar pe de altă parte pentru greul ce-l va duce mai departe, a uitat pentru moment grijile ei personale și a îmbrățișat copiii, conducându-i la școală. Cu mari eforturi și fiind ajutată de elevi, care deveniseră foarte ascultători, a putut preîntâmpina multe greutăți ivite. Cele 7 clase cu aproximativ 150 de elevi funcționau toată ziua. A făcut multe demersuri la Inspectoratul Școlar Târgoviște pentru a-i trimite în ajutor un cadru didactic. Până la sfârșitul anului – acțiunea plecării celor trei cadre petrecându-se în martie, Inspectoratul Școlar Târgoviște n-a trimis niciun cadru. Abia în toamnă a fost delegat învățătorul Popescu Ion de la Școala Răcari, nefiind mobilizat. Pe vremea aceea nu era om de serviciu și toată treaba în școală o făcea directorul cu elevii mai mari. Datorită înțelegerii elevilor, s-a putut ocupa de grădina școlară. Învățătoarea Elena Teodorescu a sădit în grădină an de an diferite legume și zarzavaturi, care au atras atenția multor cetățeni, grădina fiind foarte bine îngrijită. O mare parte din legume și zarzavaturi s-au întrebuințat la cantina ce luase ființă pe lângă școală, în anul 1942, la cererea învățătoarei Elena Teodorescu și a primarului de atunci, Ion Iliescu, cantina fiind aprovizionată pe de o parte din grădina școlii, iar pe de altă parte prin contribuția benevolă în partea cetățenilor mai înstăriți. Cantina servea masa la peste 30 de elevi ai celor mai săraci și plecați pe front. O contribuție benevolă a fost și din partea tov. Raisa Ciobanu, care deși nu era învățătoare aici, totuși zi de zi ajuta la pregătirea și împărțirea mâncării copiilor. În 1941 în timp ce trupele românești trecuseră Prutul la ordinul lui Antonescu și după multe lupte au trecut și peste Nistru, în batalionul 3 Vânători de Munte se găsea și învățătorul Mihai Gheorghe, ofițer de rezervă, comandantul unui pluton originar din satul Ghergani. Într-una din luptele date în jurul localității Kitaigrad din Transnistria, un obuz de artilerie spărgându-se în apropierea lui, a fost lovit de o schijă de obuz în abdomen. Dus la postul de prim-ajutor, după câteva ore a decedat. Această informație am căpătat-o de la fostul lui comandant de companie, învățătorul Daniel Stănescu, locotenent de rezervă din Târgoviște (a decedat în 1970). Mihai Gheorghe a fost unul din elevii noștri, element de valoare, foarte bun matematician și premiant al clasei lui. A absolvit Școala Normală din București în 1938. Era singurul sprijin al unor oameni săraci care cu greu l-au ținut în școală, deși era bursier. Portretul lui cu decorația și „Steaua României” ce o primise post-mortem, a stat multă vreme într-o sală de clasă.

În anul 1947 prefect al județului Dâmbovița era Gh. Popescu-Colacu pe care-l avusesem ca elev în 1924-1925 și apoi ca învățător la școala noastră în 1934-1936. Și pentru că în comuna Ghergani care era o comună de centru, reședința de plasă fiind aici (localul fostului tribunal), trebuia să fie și un primar pe aceeași măsură. Am fost insistent rugat de prefect și pretor să primesc –  pentru scurt timp această funcție. Am primit la 1 mai cu condiția ca la 1 septembrie să fiu lăsat la postul meu la școală, lucru ce m-a asigurat atât prefectul cât și pretorul. În luna august (10-20) se anunță o convocare a cadrelor didactice din plasa Ghergani la Școala Ghergani unde trebuia să vină și un inspector școlar. La școală se făcea curățenie în vederea noului an școlar și tot mobilierul era afară. Timpul era foarte frumos. Într-o sală de clasă s-a amenajat ținerea consfătuirii. Sosise ora 9 și nu venise nimeni. Noi credeam că vine un inspector de la Târgoviște, însă între timp a sosit odată cu alți învățători și o persoană mică de statură și suferind de un ochi, care se tot învârtea prin clase și cancelarie, dar nimănui nu i-a trecut prin gând că acesta ar putea fi un organ de control. Ca să fiu ajutat în munca la școală rugasem pe învățătorul Petre Manolache – pensionar să-mi țină locul și să se ocupe de curățenie. Nu știu ce nu i-a plăcut acestui necunoscut că ieșind pe scările din fața școlii, și cum noi eram grupați câte patru, cinci la un loc discutând diferite chestiuni, fie de școală, fie amintiri din război, deodată auzim glasul celui de pe scară că întreabă: „Cine este director la această școală?” Eu, care eram cu spatele și fără să mă întorc răspund: „Dracu știe cine e director, ori eu, ori Manolache”. Auzind răspunsul nedorit, individul în cauză s-a făcut roșu ca racul și abia atunci și-a declarat identitatea aflând astfel că este inspectorul general Grigorescu, de fel din județul Prahova. A cerut registrul de procese verbale și a poftit toate cadrele în sala de clasă. După ce a dat multe instrucțiuni de felul în care să se înceapă noul an școlar, a trecut la unele observații împotriva tuturor celor prezenți și în special împotriva mea față de răpunsul dat. Procesul verbal nu a fost tocmai bun, dar nu noi eram de vină că nu s-a prezentat la venire. A doua zi, împreună cu registrul de inspecții am plecat la Târgoviște la Inspectoratul Școlar Județean, inspector principal fiind Costache Ion. După ce a citit procesul verbal și i-am dat toate lămuririle, în sensul că inspectorul Grigorescu nu s-a recomandat la sosire, noi neștiind cine este, a greșit total față de toți colegii care au asistat la scena de afară. Împreună cu inspectorul Costache am plecat la Prefectură unde am fost primiți imediat de către prefect căruia i-am povestit cele întâmplate despre isprava inspectorului Grigorescu. Prefectul a dat ordin inspectorului Costache ca îndată ce va apărea inspectorul Grigorescu, să fie trimis imediat la prefect. După câteva zile, sosind la Târgoviște și fiind anunțat să se prezinte la prefect, a fost făcut cu ou și cu oțet și l-a obligat să revină la Ghergani, să refacă procesul verbal, lucru care s-a întâmplat foarte curând. De atunci, inspectorul Grigorescu n-a mai venit în plasa Ghergani.”

Trecând în revistă pleiada de dascăli care s-a perindat la Școala Ghergani aproape un secol, precum și diferitele întâmplări din viața școlii, te impresionează eforturile depuse de aceștia în condiții grele, pentru a lumina mințile copiilor de țărani, unii sclipitori, care grație profesionalismului și a strădaniei personale și dăruirii acestor „apostoli”, au devenit mari specialiști, oameni de înaltă cultură, bărbați de stat. Dascălii predau în condiții de neimaginat astăzi, la clase simultane, predare care necesita un efort fizic dublu și intelectual și totuși își făceau datoria cu prisosință și dăruire.

Am să încerc acum să continui descrierea Școlii Ghergani, întreruptă de către învățătorul Ion Teodorescu, așa cum se prezenta ea în anii ‘70.

În fața localului propriu clădit în anii 1905 pe terenul donat de familia Ghica, descriere pe care a făcut-o învățătorul Teodorescu, se afla (ca în zilele noastre) noua clădire orientată spre aleea care ducea la conac (pe atunci spital de copii). Aceasta era alcătuită dintr-un coridor sub formă de T. În stânga, imediat după intrare, se afla cancelaria, apoi biroul directorului și trei săli de clasă încălzite cu lemne prin intermediul sobelor de teracotă. Iarna clasele erau extrem de friguroase, erau zile când elevii scriau cu mănuși și căciuli pe cap. Nu pot afirma când a fost adăugată această clădire nouă – logic bănuiesc că odată cu înmulțirea populației școlare și odată cu trecerea de la ciclul I-IV la V-VII, ulterior V-VIII. Școala Ghergani era considerată de către Inspectoratul Școlar Dâmbovița școală de protocol pentru acea zonă a județului, grație organizării și desfășurării procesului instructiv-educativ optim și activităților extrașcolare cultural-educative. Aici aveau loc cele mai spectaculoase inspecții atunci când era de demonstrat forurilor superioare cât de bine merge procesul de învățământ. Destul de des se țineau „lecții deschise” în ziua metodică o dată pe lună cu participarea unei părți a profesorilor din județ. Această performanță se datora în afara pregătirii temeinice și dăruirii cadrelor didactice, majoritatea legate sufletește de școală ca foști elevi, destoinicului director profesor de geografie, Gheorghe Părnuș. Era născut pentru a fi dascăl. Avea un spirit organizatoric deosebit, tact pedagogic, arta comunicării, calități care depășeau cu mult cele legate de rutină. Directorul nu făcea cu noi ședințele obositoare ci scria pe bilețele ce sarcini trebuia să îndeplinească fiecare (cunoscând calitățile și puterea de muncă a fiecăruia) pe care ni le înmâna personal. Din când în când avea loc câte o ședință de susținere pe rând de referate legate de noile metode de predare sau informații apărute recent din domeniul pe care-l predai. Te obliga în felul acesta să te prefecționezi. Se crea o stare de emulație care te stimula. În perioada aceasta s-a trecut la organizarea cabinetelor de specialitate și anume: istorie-geografie, fizică–chimie, etc. Școala nu avea prea mulți elevi – nu existau clase paralele, dar grație spiritului organizatoric și al devotamentului profesorilor, reușeam să facem față tuturor provocărilor. Îmi amintesc cu drag și duioșie de colegii de-atunci; Oros Irina, Ileana Cehlarov, Ion Livede – profesori de limba română, Elisabeta Popescu, Ștefan Viorel – profesori de matematică, Eugenia Fedeleș – bursieră Ion Ghica, Elena Livede prof. de biologie Craiciu Cornel – educație fizică precum și destoinicele învățătoare Silvia Popescu, Magdalena Costea și Raisa Ciobanu. Școala avea în spatele clădirii un lot experimental cultivat cu legume, cereale și câțiva pomi fructiferi. Dispunea de asemenea și de câțiva stupi. Aici, elevii sub îndrumarea profesorului de biologie și a directorului, întrețineau lotul executând lucrări specifice, învățând astfel rostul fiecărei operații, dobândind cunoștințele necesare traiului în mediul rural. Îmi amintesc o întâmplare petrecută în vremea aceea care putea să se sfârșească tragic. Domnul director era pasionat de apicultură. Mergea împreună cu elevii în pădurea apropiată pentru a capta roiuri sălbatice în vederea populării stupilor școlii. A fost înțepat de o albină fără să știe că e alergic la venin și a făcut șoc anafilactic. Noroc că spitalul de copii era la doi pași de școală, iar directorul acestuia, dr. Brotea l-a transportat imediat la spitalul care poseda antidotul necesar ieșirii din criză. O acțiune deosebită organizată cu elevii în vacanța de vară a anului 1971 a fost tabăra tehnico-aplicativă și apicolă în munții Bucegi având ca sediu cabana Peștera. Am participat personal împreună cu domnul director și profesorul de educație-fizică Craiciu Cornel. Scopul acestei tabere era cunoașterea de către elevi a frumuseților naturii, a faunei și florei montane, consolidarea relațiilor dintre ei. Aceasta era structurată pe cercuri precum cele de apicultură, muzică, pictură, sculptură, geografie, la care au participat elevi care activau deja la aceste cercuri în cadrul școlii. În acest scop, echipajul „Neînfricații” a făcut mai multe drumeții de documentare pe mai multe trasee ca: Obârșia Ialomiței, Omul, Babele, Vârful cu Dor, Cota 1400 Sinaia, Scropoasa, Cheile Tătarului, etc. Au vizitat peștera Ialomicioara luând contact direct cu acțiunea agenților externi, apă, vânt – stalactitele și stalagmitele. Petrarul școlii s-a îmbogățit cu o colecție importantă de roci, iar ierbarul și insectarul cu elemente noi, specifice zonei montane.

Stupina școlii s-a mutat în fața taberei, unde elevii apicultori aveau zilnic activități de recunoaștere a plantelor melifere.

Din pădure, elevii cercului de sculptură aduceau rădăcini cu forme ciudate transformându-le în opere de artă. Seara, la focul de tabără, elevii învățau cântece și dansuri. Timp de două săptămâni au petrecut momente de încântare îmbogățindu-și și consolidându-și pe viu cunoștințele dobândite la școală. Cea mai neplăcută activitate de-a lungul celor nouă ani de învățământ la Ghergani a fost așa zisa „practică agricolă” care avea loc în fiecare toamnă, de fapt o acțiune mascată a statului (a C.A.P.-ului) de a folosi mâna de lucru gratuită a elevilor. Cel puțin două săptămâni, uneori prelungindu-se timp de o lună în funcție de ritmul recoltării, eram obligați să însoțim elevii la culegerea porumbului, sortarea sfeclei de zahăr sau a cartofilor. Uneori cursurile începeau de două săptămâni ca apoi să fie întrerupte și apoi reluate, ceea ce ducea la scoaterea elevilor din ritm, uitând tot ceea ce învățaseră până atunci. Era de fapt, cum s-ar spune „muncă patriotică obligatorie”. Ne era foarte greu să reintrăm în ritm și în atmosfera cursurilor.

Au trecut patru decenii de atunci. Privind retrospectiv, consider că în ciuda unei navete istovitoare (patru ore zilnic cu două autobuze și tren, cu ieșire la 5 dimineața pe ușa casei, predare la două școli) anii petrecuți atunci au fost totuși printre cei mai frumoși din viața mea. Am acumulat o experiență valoroasă cu precădere în domeniul relațiilor umane care mi-a fost de mare folos în anii ce-au urmat. După părăsirea învățământului, câteva toamne la rând, am fost copleșită de nostalgia școlii – un clopoțel fermecat îmi vestea în urechi începutul noului an școlar…

Prof. Catrinel Lăzărescu Tănase