CATRINEL LĂZĂRESCU TĂNASE: 100 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA UNUIA DINTRE CELE MAI PRESTIGIOASE AȘEZĂMINTE DE ÎNVĂȚĂMÂNT DIN TÂRGOVIȘTE

Răsfoiesc un carnețel cu file îngălbenite de vreme. Un scris regulat, caligrafic umple spațiile care adăpostesc însemnările aproape zilnice ale unei eleve care își așterne trăirile, emoțiile si preocupările cotidiene.

Este jurnalul ținut de mama mea Sofia, născută Ștefănescu în ultimii doi ani de școală ca elevă a Liceului de fete „Constantin Carabella”.

Citesc emoționată mottoul acestuia: „nimic nu înnobilează pe om și-i umple sufletul de duioșie decât amintirile plăcute din anii de școală” – clasa a VII – a, 1932 – 1933.

Pe măsură ce mă adâncesc în citirea jurnalului, descopăr cu uimire unele similitudini, clipe si emoții pe care le-am trăit si eu cândva ca elevă a aceluiași liceu.

Recunosc numele unor profesori valoroși cu o înaltă ținută profesională. Pe unii i-am cunoscut personal, de pildă pe soții Victor si Irina Brânduș, domnișoara Margareta Dumitrescu, pe alții din descrierea plină de respect și recunoștință a mamei, precum prof. de latină si greacă I. Guțulescu, prof. de matematică domnișoara Lucreția Rădescu, prof. de franceză Elena Ionescu – Grindeanu.

Realizez cu câtă seriozitate, profesionalism se desfășurau cursurile in învățământul din perioada interbelică – unii profesori erau si autori de manuale, alții au devenit universitari.

Pentru că în luna septembrie 2021 se împlinesc 100 de ani de la întemeierea acestui prestigios așezământ de instructie si educație din urbea noastră, am să încerc să creionez un scurt istoric al acestuia.

Inițial în septembrie 1921 s-a înființat și a căpătat denumirea: „Școala secundară de fete gradul II” având ca directoare pe profesoara de matematică Lucreția Rădescu, la inițiativa unui grup de părinți, într-un spațiu pus la dispoziție de către Constantin Carabella, functionar superior in Ministerul de Finanțe.

Această școală trebuia să asigure elevelor, o pregatire temeinică, în plan științific și literar, o cultură generală solidă, să le pregătească pentru o carieră necesară societății românești de după întregirea țării.

Inițial școala funcționa cu patru clase inferioare și clasa I paralelă într-un local de pe Calea Domnească.

Treptat, a ajuns la douăsprezece clase în anul 1928: cursul inferior cu două rânduri de clase, cursul superior cu un singur rând de clase. La început școala se întreținea din taxele colectate de la părinți, apoi între anii 1923 – 1924, a trecut la finanțare bugetară. Extrabugetare rămâneau clasele paralele și cursul superior.

Odată cu cerințele crescânde (comanda socială și dorințele părinților de a avea copii instruiți ) , se punea problema stringentă a unui local adecvat în vederea măririi numărului de clase. Astfel că la 22 mai 1923, soții Carabella legitimează actul de donație la Tribunalul Dâmbovița asupra „vilei sale cu tot parcul și terenul înconjurător de 15.000 de mp, situat in Târgoviște pe strada Lt. Pârvan Popescu nr. 17 pentru construirea Palatului Școlii secundare de fete gradul II.” , cu mențiunea ca localul să poarte numele donatorului, conform Decretului publicat in Monitorul Oficial nr. 45 din 11 iunie 1923. Între anii 1925 – 1948 a devenit „Liceul Constantin și Maria Carabella.”

În 22 noiembrie 1923 s-a pus piatra de temelie a viitoarei școli în prezența ministrului „Instrucțiunii publice” , doctor Constantin Angelescu, a donatorilor – soții Carabella, a autorităților locale, cadrelor didactice, părinților, elevelor.

Ministrul „Instrucțiunii publice” la stăruința președintelui Comitetului școlar, preot Alexandru Popescu, a acordat fonduri speciale astfel că în anul 1925 s-a terminat cea mai mare parte din local, fapt ce a permis mutarea cursantelor.

Inaugurarea a avut loc la 13 decembrie 1925, în prezența miniștrilor I. Gh . Duca, dr Constantin Angelescu, George Mârzescu și a unui numeros public.

În anii 1926 – 1931 sub patronajul directoarelor Elena Ionescu – Grindeanu si al Mariei Istrati, cu sprijinul Comitetului școlar, folosind fondurile provenite din taxele școlare, s-a finalizat construcția localului și a dotărilor.

Liceul de fete „Constantin Carabella” și-a mărit patrimoniul, cumpărând în anul 1925 un teren de 2200 mp și în 1928, unul de 1000 mp la Techirghiol – sat. De asemenea, conform deciziei „Ministerului instrucțiunii publice” , în data de 12 noiembrie 1926, a preluat și patrimoniul Școlii normale de fete Târgoviște desfințată la 1 octombrie 1926.

Din anul 1928, clasele paralele au fost desfințate, liceul devenind de tip C, având doar 7 clase bugetate.

Pe parcursul anilor, liceul a reușit să posede o bibliotecă proprie cu 1300 de volume precum si biblioteci mai mici în fiecare clasă, iar în perspectivă amenajarea unui muzeu de știinte naturale.

Fiind o școală de prestigiu, Liceul de fete „Constantin Carabella” organiza diverse manifestări cultural-educative cu ecou în comunitate și în sufletul elevelor si al părinților.

La începutul fiecărui an școlar, avea loc o festivitate la care participau oficialitățile orașului, profesori, părinți, eleve.

Anual, în luna noiembrie, profesorii și elevele comemorau pe donatorii și patronii liceului, Maria și Constantin Carabella.

La împlinirea centenarului unor personalități ale istoriei si culturii, se organizau serbări si evocări precum cele ale lui Gh. Lazăr, Goethe, etc. De ziua monarhiei la 10 mai, se organizau acțiuni culturale deosebite: coruri, recitări, dansuri populare, precum și de sf. Mihail si Gavril – ziua regelui Mihai I , ziua Unirii Principatelor române. În cadrul școlii activa Societatea Culturală „ Tinerimea Română” cu șase secțiuni: literară, științifică, socială, artistică, sportivă, presă. Periodic se desfășurau șezători culturale la sala Teatrului județean din Târgoviște în scopul strângerii de fonduri obținute din vânzarea biletelor de intrare. O parte din ele erau utilizate pentru dotarea școlii, iar restul era oferit în scopuri sociale – umanitare. În luna mai, se desfășura tradiționala „Zi a cărții.” Cu această ocazie, elevele citeau fragmente din operele unor cronicari și scriitori celebri ca: Gr. Ureche, Alex. Vlahuță, Ion Slavici, etc.

Periodic, școala organiza excursii cu caracter instructiv-educativ.

În vederea trezirii și cultivării sentimentelor patriotice în rândul elevelor, școala participa la unele activități cum a fost aceea din 20 aprilie 1932 din Parcul Mitropoliei unde a avut loc „Serbarea sădirii arborelui” , organizată de Crucea Roșie – secțiunea tineret.

Odată cu venirea comuniștilor, aceștia au nesocotit ca de obicei clauza testamentară a ctitorului și anume ca acest așezământ să poarte numele donatorilor că de, erau exploatatori, aparțineau regimului burghez, botezându-l „ Școala medie nr. 1” (1948-1968).

Până in anul 1999, denumirea acestuia a suferit numeroase transformări dupa cum urmează:

„Liceul Teoretic nr.1” (1968 – 1977);

„Liceul Industrial Grigore Alexandrescu” (1977-1990);

„Liceul Teoretic Grigore Alexandrescu” (1990 – 1997).

Între anii, 1997 – 1999, a revenit la denumirea inițială „ Liceul teoretic Constantin Carabella”

Începând cu anul 1999, a devenit „ Colegiul Național Constantin Carabella”.

Beneficiind de o infrastructură modernă prin programul Regio S. M. I. S. – 4307, în cursul anilor 2019 – 2020, colegiul a dobândit titulatura de: „Școală Superioară Europeană”.

Este îmbucurător faptul că revenind la matca sa, urmează tradiția moșțenită de la înaintași, acela de așezământ de prestigiu, aplecat cu deosebită seriozitate asupra studiului temeinic, care să conducă în viitor, la formarea unor specialiști responsabili, bine pregătiți profesional, atât de utili țării în vremurile noastre.

Procesul de învățământ liceal în perioada interbelică se desfășura după principiile și rigorile croite cândva de către Spiru Haret, sistem cu un prestigios renume în Europa.

Am în față diploma de Bacalaureat și foaia matricolă a mamei. Iată ce obiecte se studiau timp de patru ani (clasele a IV-a, a V-a, a VI-a , VII- a, 1928 – 1933) la un liceu teoretic în ordinea indicată în foaia matricolă: religia, lb. română, lb. latină, lb. franceză, lb.germană, lb. elină, istoria, filosofia, drept si economie politică, geografia, matematici, științele fizico- chimice, științele naturale, igiena, muzica, gimnastica, lucru, gospodărie. Elevele se pregăteau astfel pentru a deveni viitoare studente sau pentru viața socială și de familie dacă nu continuau studiile universitare.

Examenul de Bacalaureat era foarte sever, iată obiectele la probele scrise: lb. română, științele naturale. Probele orale: lb. română, istoria patriei, geografia României, lb. franceză, filosofie si drept, științele naturale.

Notarea era extrem de exigentă. Notele de 7 și 8 erau considerate foarte bune. Rar, în cazuri deosebite se acordau note de 9 și 10 pentru care în orice moment trebuia să știi materia de la cap la coadă. Unii profesori în afară de lecția de zi, puneau permanent întrebări din lecțiile anterioare. Asta presupunea că și profesorul trebuia sa fie stăpân pe materia pe care o preda. Se stimula in felul acesta învățarea temeinică, fapt ce ușura prezentarea elevelor la examene.

Chiar circula pe vremea aceea zicala: Notele 7 și 8 pentru elevi, 9 pentru profesori, 10 este al lui Dumnezeu.

Spicuiesc din jurnalul mamei, subiectele care s-au dat la proba scrisă la Bacalaureat în vara anului 1933, lb.română – probă scrisă – trei subiecte la alegere:

1. „Trecutul nostru istoric ca izvor de inspirație al scriitorilor moderni” ;

1. „Evoluția limbii literare în secolul al XVI-lea” ;

1. „ Deosebirea între critica literară si critica estetică”;

1. Științele naturii – probă scrisă – tot trei subiecte la alegere:

1. „ Lichenii” ;

1. „ Aparatul respirator in serie animală” ;

1. „ Rocile organogene”;

Pun și eu o acum o întrebare retorică adresată tinerilor: „Le era mai ușor elevilor interbelici, invățau mai puțin decât voi?” Tocmai de aceea, diplomele de încheiere a studiilor, fie liceale, fie universitare, se obțineau cu greu, ele atestau temeinicia pregătirii pentru viitoarea profesie. Nu existau sub nicio forma „analfabeți funcționali” trecuți prin școală ca gâsca prin apă, promovați ca factori de decizie în stat.

Profesorii se bucurau din partea elevilor de mult respect, impus prin ținută, rigurozitate, profesionalism, principii de la care nu se abăteau. Erau adevărate modele de viață căci înafară de procesul instructiv, erau preocupați îndeosebi de educația elevilor ca formatori de caractere puternice capabile să facă față oricăror încercări ale vieții.

Iată un portret pe care-l desprind din jurnalul mamei, al unei profesoare pe care a iubit-o și a stimat-o foarte mult și pe care am prins-o și eu în viață, mama corespondând cu dânsa si după terminarea studiilor. Este vorba despre prof. de geografie si drept domnișoara Margareta Dumitrescu.

… „ Suflet nobil, delicat, de o inteligență sclipitoare. N-a avut fericirea să guște din această viață decât decepții din partea acelora care-i păreau prieteni sinceri. Și-a închinat o viață de muncă și de zbucium, școlii. A fost calificată de noi, ca cea mai drăgalașă și înțelegătoare a sufletului de elev”.

Culegând din jurnal filă cu filă numele profesorilor care au predat în această perioadă la Liceul L.Carabella, am alcătuit, o listă pe care v-o prezint si dumneavoastră. Poate că unii supraviețuitori, foști elevi sau urmași ai acestora, își vor aminti de ei: Maria Pârjolescu – științele naturii, Elena Ionescu – Grindeanu – lb.franceză, Valeria Tomescu – lb, germană, Margareta Dumitrescu – geografie, drept, filosofie, Florența Poenaru, istorie, Luculescu Gh. limba română, filosofie, preot Brănișteanu Gheorghe – religie – Victor si Irina Brânduș – limba latină, limba română, Ion Guțulescu, limba latină si elină, Lucreția Rădescu – matematici, Kurtoglu Stefania – gospodărie, Andronescu, logică, Călinescu – lucrul manual.

După câte am mai arătat, în Liceul Carabella, în afara orelor de curs, aveau loc și activități extrașcolare cu caracter instructiv-educativ.

Desprind din jurnalul mamei, descrierea sărbătorii Nașterii Domnului din decembrie 1932, prin aprinderea luminilor Pomului de Crăciun – : „ Aseară, am avut Pomul de Crăciun, ce atmosferă plăcută și câtă duioșie nu îți strecoară în suflet aceste evocări ale Nașterii Domnului. Serbarea de aseară m-a impresionat profund, mai ales că niciodată nu voi mai vedea ca elevă un astfel de pom la școala unde am învățaț si petrecut toată copilăria mea.

Sala cea mare a Bibliotecii era arhiplină de lume și eleve. După câteva recitări, au urmat corurile foarte frumos executate de către elevele liceului, după care o piesă admirabil interpretată de către elevele clasei I. Apoi știngerea luminilor și aprinderea pomului în timp ce elevele împrejur cântau „ o tannen baum” („O brad frumos”).

În aceste clipe solemne, te simți cu sufletul transpus în atmosfera superioară a frumuseții credinței în Dumnezeu. Mii si mii de scânteieri ca niște minuscule stele săreau în toate părțile executând parcă un dans frumos.

După ce Moș Crăciun cu barba albă și tolba plină de daruri, a împărțit cadouri profesorilor, a urmat împărțirea bomboanelor și a micilor covrigei tuturor elevelor. Serbarea s-a sfârșit printr-un dans după patefon.”

După câte constatați, pe vremea aceea aprinderea Pomului de Crăciun era ceva magic, radia mister, religiozitate. Astăzi, din păcate, a devenit ceva banal. S-a risipit misterul din cauza comercializării excesive, speculării momentului prin apariția la televizor, pe străzi a cohortelor de moși crăciuni, crăciunițe până la saturație, dezgust, numai din dorința de a se vinde cât mai multe produse specifice Crăciunului.

Răsfoind în continuare jurnalul, am ajuns la ultimele file, în care mama descrie cu lux de amănunte excursia organizată la București în luna mai 1933, în ultimele zile de școală, care au precedat susținerea examenului de Bacalaureat. Am să spicuiesc mai multe momente, prezentându-vi-le și dumneavoastră: … „ Aceeași bucurie ca-n copilărie, m-a animat întreaga săptămână anterioară excursiei și drept să spun n-am mai simțit de mult o astfel de bucurie. În fiecare zi mă deșteptam căutând cu gândul la Bucureștiul atât de încântător. În fiecare noapte visam că mă plimb cu barca în Cișmigiu, că vorbesc cu feți frumoși ”

… Am venit acasă de la școală și după masă am început să fac diverse pregătiri, precum călcarea șorțului (uniformei) spălatul gulerelor. Eram foarte nerăbdătoare. Orele mi se păreau extrem de lungi, că nu trec mai repede. După ce am mâncat, voiam să mă culc căci a doua zi la orele șase trebuia să fiu la școală. Nu știu ce am avut dar nu am putut să dorm aproape deloc. Această bucurie prea mare, mi-a umplut sufletul, mi-a atrofiat oboseala și somnul. La șase și jumătate am fost in fața Grădinii Publice după ce mai întâi am fost pe la internat unde fetele se sculaseră și ele demult. Au sosit și mașinile și iată-ne pe drum. După ce am ieșit din raza orașului la început timid, apoi din ce în ce mai avântat, am început să cântăm. Afară era un timp splendid, un aer răcoros și curat după ploaia care inundase pământul timp de trei zile. Soarele arzător se ridica pe cer văzând cu ochii iar mașina noastră înainta destul de repede pe șoseaua fără praf lăsând în urma noastră satele. Iată am ajuns la Bilciurești, sat destinat popasului nostru pentru a lua o mică gustare și pentru a se odihni și motorul. Ne-am dat jos la Hanul „ La Cârlanul” frumos amenajat unde am mâncat din mână câte ceva.

În curând am ajuns la București. Am intrat în Capitala țării, pe la Șosea, trecând pe lângă Arcul de Triumf. Am ajuns la „ Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa” pe care l-am vizitat făcând să defileze prin fața noastră animale complexe si ciudate, tipuri de oameni din vremuri preistorice. Am admirat în special ouăle de struț care cântăreau cel puțin două kilograme. Am vizitat toate sălile de mineralogie, paleontolgie, în special am contemplat, uriașe schelete de animale care au trăit în ere geologice.

Am vizitat apoi Muzeul Etnografic în care am remarcat casa țarănească în toată simplitatea și curățenia ei.

Am plecat apoi și am vizitat: „Expoziția școlilor profesionale și de meserii” unde am rămas uimită de măestria și finețea exponatelor, în special statueta Eva, executată din bronz.

Iată-ne în sfârșit și în fastuoasa sală a Ateneului Român. Aici vederea ne este extaziată de impozantele statui cu subiecte din istoria romanilor, din care am reținut-o pe aceea a lui Octavian Augustus cu ținuta maiestuoasă, grandioasă. Am trecut la expoziția: „Nicolae Grigorescu”, mare maestru în arta culorii.

Ne-am îndreptat apoi spre „Casa Femeii”, unde urma să luăm masa de prânz. După aceea, am vizitat expoziția de „Scoarțe naționale” iscălind in Cartea de Aur.

Am plecat apoi spre Parcul Carol. Acolo, lume multă ca la bâlci, băieții întrebându-ne de la ce școală suntem. Am vizitat muzeul și ne-am fotografiat. Ce priveliște frumoasă ni s-a deschis in fața ochilor! Lacul cu lebede albe și bărcile ce alunecau ușor pe suprafața lucie a apei. Am plecat apoi spre Cișmigiu, unde ne-am plimbat cu barca și ne-am fotografiat pe aleea trandafirilor. O zi de neuitat care îmi va rămâne în suflet întreaga viață.”

Dacă parcurgi jurnalul de la un capăt la altul, constați că se desprinde o idee esențială, aceea a camaraderiei, a prieteniei trainice, care se cimentează de-a lungul anilor de școală, unele rămânând până la plecarea din viață.

Fiind liceu de fete, atenția era concentrată numai asupra colegelor. Se vizitau, se plimbau și făceau cumpăraturi împreună, își pregăteau lecțiile făcând schimburi de idei și de cărți. Așa se face că mama a păstrat din liceu câteva prietene până când moartea le-a despărțit, adăugând doar doua noi de-a lungul vieții. Le-am cunoscut și eu. Chiar dacă soarta le-a adus în alte locuri, Pitești, Ploiești, Focșani, București, au păstrat toată viața relații strânse folosind o cale de comunicare care din păcate astăzi a apus – stilul epistolar. Marga Voronca (Târgoviște – Pitești) , Florica Iliescu (Ghergani – Focșani) , Păpușa Zihilescu (Nucet – București) Cici Istrate (Târgoviște – Ploiești) au rămas toată viața adevărate surori de care mama n-a avut parte în familia în care s-a născut.

Ținuta vestimentară era foarte strictă, constând în uniformă obligatorie. Pe mâneca stângă a șorțului era cusut numărul matricol pentru ca eleva să poată fi ușor identificată. Din fileul pus pe cap, nu trebuia să iasă niciun fir de păr. Uniforma estompa sau mai bine zis ștergea diferențierea socială făcând astfel ca elevele provenite din familii sărace să nu mai aibă complexe.

Am să vă prezint acum lista cu colegele de școală ale mamei, în speranța că urmașii acestora vor afla câte ceva din jurnalul ei: Ileana Constantinescu, Reta Serghie, Marcus Sohn, Cici Istrate, Nela Șeitan, Marga Voronca, Mary Andronescu, Păpușa Zihilescu, Florica Iliescu (colegă de bancă) , Lary Popescu, Silvia Narly, Tanți Stănescu, Nela Popescu, Luiza Iliescu, Jeana Dumitrescu, Nuți Cosma, Angi Boierescu, Vali Ilinca, Venera Popescu, Nuța Soler, Vali Gheorghe.

Odată cu instaurarea comunismului, începând cu anul 1948, au fost făcute așa zise reforme printre care și ce-a a învățământului care a bulversat total procesul de instrucție și educație cimentat și perfecționat în aproape 50 de ani. În primul rând, s-a adoptat sistemul de învățământ sovietic, prin scurtarea anilor de studii, condensarea programei analitice și politizarea conținutului manualelor care erau traduse din limba rusă. Istoria națională a fost falsificată. Vezi manualul de tristă amintire a lui Roller care punea accentul pe elementul slav, definitoriu în formarea limbii și a poporului român.

Profesorii incomozi regimului, fie că s-au pensionat, au fost scoși afară din învățământ sau obligați să predea numai la clasele 5-7, deși aveau pregătire pentru predare la liceu, așa cum a fost cazul profesorului Mircea Georgescu. Unora li s-au desființat catedrele. De exemplu, cele de limba latină sau greacă și a trebuit să predea alte materii pentru care nu erau specializați. De exemplu, doamna Valeria Tomescu, prestigioasă profesoară de limba germană și directoare, a predat educație fizică, doamna Eliza Frâncu, profesor de limba franceză, a predat limba rusă, doamna Mereu, profesor de latină, a predat matematică.

Din nefericire, am fost beneficiară a acestui sistem, intrând în clasa I, în anul 1947, când am fost obligate să rupem din abecedar primele foi cu portretele regelui Mihai și al reginei mamă Elena, iar icoana a fost dată jos de pe peretele clasei. Am terminat Liceul Carabella (Școala medie nr.1) în anul 1957.

Din cauza scurtării ciclului de învățământ, doar trei clase de liceu în loc de patru, materiile erau condensate, de exemplu, patru ore săptămânal de lb. rusă al cărui studiu a fost impus încă din clasa a IV- a primară.

Notarea se făcea cu note de la 1 la 5, copiată tot după sovietici, fapt care nu dădea posibilitatea profesorilor să aprecieze corect cunoștințele elevilor.

Totuși, în această brambureală generală, când scopul așa zisei educații, era să ne cultive admirația și recunoștința fața de Uniunea Sovietică, am avut și unii profesori de înaltă ținută, de exemplu, la fizică și chimie pe domnul Sorescu, la lb.franceză pe doamna Fucs, la limba română pe Viorica Stupcanu, la științele naturii, pe doamna Mustea Claudia. Dintre toți profesorii, modelul meu de viață a fost si va rămâne profesorul de istorie domnul Mircea Georgescu devenit mai târziu în perioada de relaxare, profesor emerit, l-am avut doar la gimnaziu, n-a predat la liceu decât târziu, după anul 1962, adică după relaxarea, în urma Declarației de la Moscova. Eram în plină epocă stalinistă și ca fiu al preotului erudit Toma Georgescu, mort în lagărul de muncă de la canalul Dunăre – Marea Neagră și aruncat în groapa comună, nu era privit cu ochi buni, deși era „tobă de carte”.

Urmând exemplul mamei, în perioada școlii, am închegat prietenii trainice, pe toată viața, cu colege cu care am parcurs anii de la grădiniță până la absolvirea liceului. Dintre acestea, mi-au rămas mai apropiate Cici Vasiliu (Licea) , Monica Serescu (Filcescu) , Ioana Orășanu (Negoescu) , Nușa Rusenescu (Tudorache) , Ileana Gherban (Grigoroiu). Din nefericire, le-am pierdut pe două dintre ele, au pășit spre eternitate, spre regretul enorm al meu.

Din vechiul sistem, s-a menținut obligativitatea purtării uniformei, a numărului matricol cusut pe mâneca stângă și a bentiței albe pentru strângerea părului.

În liceu am beneficiat și de anumite activități extrașcolare, exceptând strângerea borcanelor și a hârtiei, pe care le predam periodic la școală. Aș enumera participarea la corul școlii, la echipele de dans și de teatru cu piesa: „Nota 0 la purtare” de Virgil Stoenescu și Octavian Sava, regizată de doamna profesoară Viorica Stupcanu.

Aceste activități se desfășurau în „sala de mese” dotată cu șcenă, loc unde mâncau fetele de la internat, care era situat la etajul I al liceului.

Am beneficiat și de o excursie la București ca și mama.

Din perioada anilor de școală, în afara îndeletnicirii frecvente din recreații când mergeam în podul Amfiteatrului, neterminat, luând ouă din cuiburile de ciori, mi-a rămas o amintire, pregnant imprimată in minte pe care am să o relatez. În ultima lună ce a precedat absolvirea liceului, mi-a trecut prin minte un șcenariu, ticluit cu celelalte colege și anume „îngroparea anilor de școală”. M-am îmbrăcat în haine negre, am adus de acasă lumânări și o candelă metalică susținută de un lanț pe post de cădelniță. Fetele erau și ele îmbrăcate în negru, cu lumânări aprinse în mâini. Mergeam în fruntea cortegiului, cântând pe nas „Doamne miluiește” și mișcând cădelnița. Colegele mă urmau, unele mimând plânsul ca bocitoarele. Așa am ocolit clădirea liceului. Bineînțeles că acțiunea noastră n-a rămas netaxată, aflându-ne în plină epocă stalinistă, atee. I s-a dat o interpretare religioasă. Două săptămâni am fost interogate pe rând, amenințate că nu vom fi primite la examenul de Bacalaureat. Cu chiu cu vai, i-am convins, că n-a fost decât o joacă de copii de 16 ani.

Urmând tradiția familiei și fratele meu, Lăzărescu Alexandru Adrian, a urmat cursurile Liceului Carabella. El a prins o perioadă de oarecare relaxare atunci când înșiși deținuții politici, au fost eliberați din închisori. Se trecuse deja la învățământul de 11 clase, începând cu anul 1959.

A avut o pleiadă de profesori foarte bine pregătiți precum domnișoara Bănulescu, doamna Fucs, domnul Mircea Georgescu, doamna Ibric, domnul Stoicescu. Conținutul manualelor a fost mai puțin politizat. Și el a beneficiat de excursii prin țară sub patronajul domnului Mircea Georgescu.

Dând banda timpului înapoi, în ciuda nenumeratelor impedimente generate de sistemul politic guvernat de Moscova, de transformările capitale care au condus la distrugerea elitelor intelectuale, la răsturnarea întregului sistem de valori, clădit cu atâta trudă în perioada interbelică, consider că anii de școală au fost cei mai frumoși din viața mea, atunci când trăiau bunicii, părinții, perioadă când am dobândit cele mai trainice prietenii, când am avut dascăli modele de viață, adevărați apostoli care mi-au pricinuit o neștearsă amintire.

Sper să mai apuc ziua când sistemul de învățământ își va reveni din brambureala teribil de dăunătoare pentru viitorul țării, grație aplicării reformelor care se preconizează în zilele noastre, prin programul „România educată”.