CATRINEL LĂZĂRESCU TĂNASE –TÂRGOVIȘTE, AMINTIRI DIN “TÂRGUL DINLĂUNTRU”

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Iorgu și Zoie Lăzărescu, alături de familiile Niculache și Panaitescu.

Continui să străbat cu gândul străzile pe care le-au parcurs pașii mei de copil și adolescentă, oprindu-mă cu precădere la Centrul Vechi, Târgul Dinlăuntru”, fosta stradă a Libertății – 30 Decembrie, aflată în imediata apropiere a casei noastre.

Pornesc de la prăvălia cu coloniale a familiei Ceanacas (demolată) vis-a-vis de Biserica Târgului, în apropierea Telefoanelor, transformată după naționalizare în brutărie.

Acolo, în anii ’50 mama mă trimitea cu un mic dreptunghi de hârtie în mână, desprins din cartela de pâine, bon ce reprezenta rația zilnică. Cumpăram o pâine rotundă, neagră,din care nu mă puteam abține să nu ciugulesc din ea până acasă.

Urma casa cu etaj și geamlâc a familiei lui Aurică Pielaru (așa-l numea bunicu’ – nu știu dacă era numele adevărat sau poreclă). La parter, cu ieșire în stradă avea un magazin de fierărie.

Familia lui Aurică era foarte bună prietenă cu bunicii mei și pentru faptul că le erau nași de cununie. Mă duceam destul de des la ei, fiind foarte aproape de casă. Intram în curte și, pe lateralul clădirii, în stânga, se afla o ușă străjuită de două ghivece mari cu leandri (simt și acum mirosul lor ușor amărui) și o scăriță – mi se părea primejdioasă la vârsta aceea, o urcam cu teamă, care ducea la etaj. Acolo eram întâmpinată cu multă dragoste de cele două fiice ale sale, adevărate domnișoare, și de către soția lui Aurică. Mă pupau, mă răsfățau, tratându-mă cu prăjituri sau bomboane, după care plecam acasă tare voioasă.

Dând colțul, încadrându-mă pe partea dreaptă a Centrului vechi, imediat mă întâmpina librăria profesorului de română și a scriitorului Ion Calboreanu. Ne-a lăsat peste veacuri poezii, epigrame și un volum al cărui titlu ne îndeamnă la visare: „Lumea între nisip și stele”, apărut la Târgoviște în anul 1935.

Scriitorul Ion Calboreanu este pomenit de George Călinescu în monumentala sa „Istorie a Literaturii Române”.

A fost un fervent animator cultural, susținând conferințe bine documentate sau invitând mari scriitori să le susțină în cadrul Universității Populare înființată la Târgoviște la 18 februarie 1940, care funcționa în sala de spectacole a „Sălii de Arme”. Soția sa a fost profesoara mea de fizică la Liceul „Carabella”.

Soții Calboreanu erau prieteni de familie cu fratele mamei, Dumitru Ștefănescu – secretar al Prefecturii, și cu soția sa, Mariana, profesoară la Liceul Industrial. Alături de Maria Dumitrescu, profesoară și ea la același liceu, petreceau destul de des, mai ales toamna, la via bunicului meu din Valea Voievozilor.

Locuiau pe partea dreaptă a bulevardului, la etajul unei frumoase vile, parterul fiind ocupat de familia profesorului de matematică Ionescu Cornel, fost inspector general al Inspectoratului Școlar Dâmbovița. Au avut doi copii: Ioana (Alba – Albișoara), căsătorită Sima (având doi copii) și Vlad. Ambii au urmat cursurile Facultății de Arhitectură. După Revoluție am întâlnit-o pe Alba pe strada Negustori din București, unde avea un magazin de antichități la parterul unei case naționalizate. Vlad a avut, la un moment dat, un atelier de proiectare-arhitectură în Piața Romană. A fost căsătorit cu fiica pictorului Pacea și actualmente locuiește la Mogoșoaia. Soții Calboreanu sunt înmormântați la Cimitirul Central.

Alexandru Panaitescu, comerciant blănar din Târgoviște

Lângă librăria scriitorului Ion Calboreanu se afla Agenția de voiaj CFR, urmată de o drogherie și de un salon de coafură. Traversând strada care mergea paralel cu Grădina Publică, în care se afla cândva un chioșc ca cel din Cișmigiu unde concerta „muzica militară”, pe colț exista o clădire care, în tinerețea mea, adăpostea la parter Agenția CEC. Așa cum relatează Lăzărică Petrescu în memoriile sale, a fost „Casa și prăvălia Răducanu Tomescu, fostă Hariton Tomescu(a fost naționalizată și apoi demolată), „la parter se aflau CEC-ul și magazinul Elegant. Răducanu Stănescu, zis Abagiul” era mare comerciant de abale, postavuri și moștenise acest comerț de la soția sa, Maria, născută Nicolciu Stoianovici, un dalmat căsătorit la rândul lui cu o fată a lui Ioniță Tudorăchescu, este trecut între ctitorii Bisericii Lemnului. Aceste case – prăvălii, probabil că le deținea de la boierii Văcărești. Vechimea lor trece de 200 de ani și sunt casele despre care vorbește Ion Ghica în Scrisorile sale.” O vreme, la etaj a locuit Nuți Furcoi, de profesie educatoare, care avea doi băieți. Fostul ei soț, învățător de meserie, domnul Furcoi a fost cândva primarul orașului. Nuți făcea parte din echipa de teatru a domnului Vasiliu, la Casa de Cultură și a intepretat mai multe roluri, printre care și pe cel al Mizei din “Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu. După clădirea în care se aflau Agenția CEC și magazinul Elegant urma prăvălia în care se vindeau blănuri de lux executate pe comandă, a negustorului Alexandru Panaitescu. Acesta, împreună cu soția sa, Lenuța, erau finii de cununie ai bunicilor mei. Păstrez multe fotografii cu scene petrecute în excursii sau reuniuni familiale cu aceștia. Lenuța era de profesie educatoare. În fundul prăvăliei se afla o ușă care ducea în curtea casei lor, vecină cu cea a lui Cezar Spineanu, fruntaș țărănist din perioada antebelică.

Lenuța Panaitescu (în partea dreaptă), soția negustorului blănar Alexandru (Sandu) Panaitescu, finii de cununie ai lui Iorgu și Zoie Lăzărescu.

Istoricul Casei Panaitescu ne este relatat tot de vrednicul primar Lăzărică Petrescu:Casa și prăvălia care au aparținut lui Alexandru Panaitescu le avea de la tatăl său, Ștefan Panaitescu, iar acesta de la un oarecare Costache Dragomirescu Ciuciuc, toți negustori din tată în fiu. Casele depășesc două sute de ani de la clădire. Nu și-au păstrat stilul, fiind reparate… în stil baroc, al vremii. Sandu Panaitescu, ca liberal s-a implicat activ în viața economică și social-politică a urbei. Nu au avut copii, de aceea au înfiat un băiat pe nume Alexandru (Sandu Panaitescu junior), fiul femeii de serviciu. Acesta era cam zurliu, a fost poreclit „Patecu”. S-a lipit” la un moment dat de trupa de teatru a domnului Ion Vasiliu, interpretând roluri secundare. Casa a fost demolată, iar Sandu junior a murit de tânăr. Alexandru și Lenuța Panaitescu își dorm somnul de veci în Cimitrul Central. Din nefericire, cavoul familiei, aflat primul cum intri în cimitir, pe partea dreaptă, este distrus.

Niculache Dimitriu și soția sa, Iorgu Lăzărescu alături de soția sa, Zoie. Fotografia a fost făcută la Giurgiu, în anul 1942.

După blănărie venea magazinul de galanterie al surorilor Listuzzi. Acestea locuiau într-o casă mare cu curte, pe partea stângă a străzii care ducea la Spitalul Județean. Urma atelierul foto „Select” al domnului Ichimenco pe care l-am mai menționat în articolul anterior, unde veneau sârbii (bulgarii) din cartierul Matei Voievod în căruțe după căsătoria religioasă, să se fotografieze. Apoi, o clădire impunătoare, parter-etaj după cum o descrie Lăzărică Petrescu în jurnalul său „…unul din vechile hanuri târgoviștene cunoscut sub numele de Hotel Vulturul împrumutat de la fosta cooperativă Vulturul înființată în 1885 și care-l cumpără de la Gheorghe Ieremia, zis Mandea care în secolul trecut îl avea sub numele de „Grand Hotel”. Aceste clădiri datează din secolul al XVIII-lea și au împărțeala vechilor hanuri, cu curte interioară și cu odăi înșirate pe un pridvor interior care își menține stilul. Fațada a fost refăcută în jurul anilor 1900-1905.”. La etaj, câteva camere cu geamlâc au devenit locuință. Iar spațiul de deasupra magazinului, de unde puteai să-ți procuri celebrii adidași “Pionierul” -sală de conferințe. Îmi amintesc că la un moment dat a fost mutat vremelnic în Garnizoana Târgoviște medicul militar Șerbănescu, care a locuit o vreme la etajul acestei clădiri. Avea două fete, Mady și Marta. Cea mare, Mady a fost colegă de facultate în primul an cu soțul meu. Cu Marta am fost colegă la gimnaziu. Ne-am împrietenit și de câteva ori m-a invitat la ea acasă făcându-ne lecțiile împreună. Se intra în curte printr-o portiță situată între zidul clădirii și gardul despărțitor de grădina de vară „Dunărea”. Parcurgeai vreun metru, virai dreapta și urcai pe scara care ducea la etaj. După un an doi, familia Șerbănescu a părăsit Târgoviștea și am pierdut orice legătură cu ea. Am aflat târziu că Marta a urmat cursurile Facultății de Medicină și a practicat medicina sportivă alături de soțul ei, Lazăr Baroga, președintele Federației de Lupte, care a murit în anul 2000 la 63 de ani. Întâmplarea a făcut ca atunci când fiica mea frecventa cursurile Liceului de matematică – fizică nr. 3, să fie colegă de clasă cu Cristina, fiica Martei. S-au împrietenit, stând și foarte aproape de noi. În ultima clasă de liceu Cristina a plecat în America. Raluca ține și astăzi legătura cu ea. Vecină cu clădirea în care a funcționat la sfârșitul secolului al XIX-lea Grand Hotel, apoi Hotel Vulturul se afla Grădina de vară „Dunărea”. Era un restaurant select unde târziu în noapte răsunau acordurile unei orchestre care interpreta îndeosebi romanțe și piese de cafe concert. Auzeam acordurile ei care se intersectau cu cele care plecau din grădina de vară a restaurantului Hanul Galben, unde cânta familia Spoială -tatăl la vioară și solo, fiica Domnica (ziua frecventa cursurile Liceului Carabella) la pian și fiul la acordeon. Urma o clădire impozantă cu etaj care a aparținut medicului militar Pricoiu Pricunda. La parterul casei locuia cu chirie împreună cu soția sa, regretatul regizor și scriitor Ion Vasiliu. Medicul Pricunda a fost un strălucit chirurg și ginecolog care nu se dădea în lături să execute orice fel de operație. A salvat multe vieți, avântându-se cu curaj și pricepere să facă intervenții pe care alți medici le refuzau. Pornind din mijlocul unei familii modeste, a reușit prin istețime, perseverență, să se clădească pe sine și să îndeplinească una din cele mai nobile misiuni, aceea de a te pune total în slujba oamenilor. Figura sa impunătoare este imortalizată într-o fotografie din anul 1932, înfățișând personalul sanitar al Spitalului Militar Târgoviște, avându-l în partea stângă pe colonelul doctor Serescu (1905-1974), cel care a luptat pe front și a fost făcut prizonier de către ruși în perioada 1945-1949. Fotografia o am de la fiica sa, Monica Serescu (Mihaela pentru cei care o știu altfel) foarte bună prietenă și colegă de școală cu mine, a cărei mamă, Argentina, a fost colegă de liceu cu mama mea, Sofia la Carabella. Monica a fost medic stomatolog – conferențiar universitar la Facultatea de Stomatologie de pe strada Plevnei, din Bucuești. Din nefericire, acum 7 ani a fost răpusă de o infecție nosocomială. Doctorul militar Pricunda a avut trei copii: un băiat și două fete. Gelu a urmat cariera tatălui său și a fost medic de circă, fiica cea mare, Viorica a făcut Facultatea de Biologie și a fost căsătorită cu doctorul Băleanu cu care a avut doi copii, plecați acum în străinătate. Fiica cea mică a doctorului Pricunda a lucrat într-o fabrică de mobilă. Medicul care făcuse atâta bine oamenilor, n-a scăpat de urgia comunistă, a fost arestat și a făcut pușcărie. După eliberare, mi se pare că a lucrat ca doctor la Pucioasa. Alături de casa Pricunda se afla tot o clădire cu etaj despre care am aflat că a fost cândva un hotel. Apoi, pe colț, pe partea dreaptă unde se termina Centrul vechi era o grădiniță de vară. Toamna era înconjurată de un gărduleț din stuf căci aceasta se transforma în „zalhana”, locul unde se încingea grătarul plin cu mititei sfârâind, stropiți cu must băut din căni de lut. Acolo servea vestitul chelner Bombonel care era uneori de o politețe exagerată, o figură foarte pitorească, ușor tuciurie.

Lenuța Panaitescu, soția lui Sandu Panaitescu.

Vis-a-vis, pe cealaltă parte a Târgului Dinlăuntru se afla o clădire impunătoare cu etaj și multe balcoane care a aparținut lui Elie Angelescu, o bijuterie de casă construită la începutul secolului al XX-lea în stil neoromânesc, după planurile arhitectului Răducănescu. A fost criminal demolată și înlocuită cu un bloc impersonal. În spatele ei exista o tipografie. În tinerețea mea, la parter a funcționat o cramă, apoi o librărie valoroasă unde găseai multe cărți de literatură universală, albume de artă, etc. Înscriindu-te pe „corso”, strada ce se transforma în loc de promenadă, ajungeai în fața casei doctorului Ranetti, accesul în ea făcându-se prin intermediul a două scări poziționate de o parte și de alta a intrării. Imediat venea un atelier unde confecționa pălării de damă mama unuia dintre cei mai îndrăgiți tineri din perioada aceea, Valerică Șuțeanu. Modistă de lux, aceasta îl crescuse cu mare dragoste ca mamă singură. După absolvirea liceului, Valerică a urmat cursurile Universității București, Facultatea de Drept. Corso (Centrul vechi) era locul de promenadă al tinerilor din perioada anilor ’50, de unde se trimiteau bezele, ocheade și chiar se legau prietenii „amoroase”. Grupuri de tineri făceau timp de câteva ore, de obicei la sfârșitul săptămânii, zeci de curse care porneau de la un capăt cu Biserica Târgului și se terminau la Grădinița de Vară și retur. În grupul nostru, din care făceau parte printre alții: Florin Nicoară, Coco Manolescu se afla și Valerică, cel care era sufletul găștii. Mic de statură, blond, cu un păr ușor ondulat, veșnic agitat, brilliant vorbea precipitat având un debit greu de urmărit, dar de fiecare dată spunea lucruri care te făceau să mori de râs. Era atât de tonic! Soarta i-a fost potrivnică, nemeritată. După absolvirea facultății, într-o zi, ne-a anunțat că a primit o ofertă de a intra ca jurist la Securitate (era o practică a acelor ani de a recruta specialiști la terminarea facultății). Mulți dintre noi nu l-am încurajat, cu toate că tentația era mare, salariul foarte bun și alte bonusuri, primind cu reticență hotărârea sa. Vreme de câțiva ani n-am mai știut nimic despre el. Într-o zi, aflându-mă în trenul spre Târgoviște, l-am reîntâlnit. Era total schimbat, îi pierise verva de odinioară. Mi-a povestit pe șoptite, uitându-se în dreapta și în stânga, că la un moment dat se săturase, dăduse piept cu adevărata politică pe care o ducea Securitatea și i-a anunțat că pleacă, că se retrage. Curând s-a pomenit cu o descindere în garsoniera în care locuia. Mâna lungă a Securității îi strecurase în casă o sumă în valută, pretextul folosit la arestarea sa. De, a crezut că scapă ușor, uitase faptul că la fel ca Faust, făcuse pactul cu diavolul. Nu-mi amintesc câți ani de pușcărie a făcut, dar a plătit scump nesăbuința din tinerețe. Sfârșitul lui Valerică a fost tragic. Fiind căsătorit cu Ina, sora mai mică a colegei mele de clasă Mimi Minghiat, având și un băiețel, au venit toți trei la Târgoviște, la nunta cumnatului său. După o noapte de nesomn, luni dimineață, când abia mijeau zorile s-a urcat în mașină cu întreaga familie, grăbindu-se să ajungă la serviciu în București. La Ulmi a intrat frontal într-o căruță nesemnalizată care venea spre Târgoviște. Fatalitate, a pierit întreaga familie!

De la stânga, Sandu Panaitescu, Lenuța, soția sa, prima din dreapta -“Mașerica”, soția negustorului Niculache Dimitriu. Foografie făcută în fața casei fam. Panaitescu.

După atelierul de pălării urma Grădina de vară și clădirea Cinematografului Popular. Grădina avea circa 150 de locuri formate din bănci de scândură tip laviță care scârțâiau îngrozitor. Acolo am vizionat multe filme la modă, rusești și indiene, precum ‘Vagabondul”, O floare și doi grădinari”, „Crăiasa Zăpezii”, etc. După vizionare călcai pe un veritabil covor de coji de semințe, contribuție importantă la îndeplinirea „planului de vânzări” al țigăncușelor plasate strategic la intrare cu coșurile pline cu cornete de hârtie. Urma o casă cu etaj așezată în fundul curții, unde locuia familia avocatului Nicoară. Doamna Nicoară, născută Vartan( fratele său era avocatul Vartan) era o femeie plăcută, citită, bibliotecară șefă la Biblioteca Județeană, pe vremea când aceasta funcționa în Grădina Publică. Au avut doi copii, Florin ajuns procuror șef, prieten din tinerețe cu mine și cu soțul meu și Anca. Aceasta a absolvit cursurile Facultății de Istorie a Universității din București și a fost profesoară la Brașov. Urmau casele familiei Maican. La parter funcționa croitoria domnului Chiriță, socrul lui Coco Manolescu și tatăl profesoarei de română Galia, o dragă prietenă a mea din tinerețe, ambii dispăruți prea devreme dintre noi. Pe colț se afla o ceasornicărie unde reparau bijuterii și ceasuri domnii Fruchter, tatăl lui Eugen, profesor de filosofie și domnul Nissanian, de origine armeană. Pe vremuri, la începutul secolul al XX-lea, aici a funcționat atelierul remarcabilului fotograf Zissu. Dădeai colțul pe strada Progresul care cădea perpendicular pe C. A. Rosetti și găseai Blănăria domnului Cega. Soții Cega erau oameni foarte credincioși, de o mare finețe sufletească și de o politețe izvorâtă dintr-o educație aleasă. Îi întâlneam la Biserica Stelea, la slujbele duminicale pe care le frecventam împreună cu bunica, slujbe oficiate de către părintele Gheorghe Rotaru, finul de cununie al bunicilor mei, cel care a cununat-o pe mama, pe mine, și mi-a botezat fiica. Familia Cega a avut un singur copil care a devenit medic pediatru, un foarte bun profesionist care a moștenit de la părinții săi modestia, sensibilitatea și mai ales, omenia. Vis-a-vis de Ceasornicărie, pe colț, se afla farmacia Naghi într-o clădire despre al cărui istoric ne relatează Lăzărică Petrescu. Aceste case au fost …cumpărate de la Costache Dragomirescu Ciuciuc, Voicu Ghe Dragomirescu, Elena Panaitescu, Eufrosina Georgescu… Se vorbește că aceste case sunt moștenirea lui Ghiță Constantinescu Ciuciuc, iar acesta de la Tache și Elena Dobrescu…și aceste case au aproape două sute de ani, dar nici ele nu și-au păstrat stilul vechi românesc.” În anul 1914, la data de 20 septembrie – 5 octombrie, farmacistul Alexandru Naghi semna o adeverință în calitate de președinte al Farmaciștilor, secția Dâmbovița prin care atesta că farmacistul Nicolae Voronca a absolvit cursurile Facultății de Farmacie din București în anul 1905, document aflat în arhiva mea personală. Imediat după farmacia Naghi, pe strada Progresul, la parterul casei unde a locuit familia ofițerului Mircea Tomescu se afla ceaprăzăria domnului Popescu senior, un mare meseriaș. Din mâinile sale îndemânatice ieșeau pălării de lux, șepci școlare și alte obiecte de acoperit capul. A avut cinci copii, trei fete și doi băieți. Unul dintre aceștia a ”furat” meseria de la tatăl său, domnul Popescu junior, având atelier propriu la parterul Casei cu etaj a avocatului Grindeanu, următoarea după Cinematograful Victoria, fiind ajutat de soția sa. Una dintre fetele seniorului a fost mama unei colege de școală dragi mie, de care mă leagă o foarte lungă și trainică prietenie, Nușa – Elena Rusenescu (Tudorache) a fost conferențiar universitar la Facultatea de Chimie din cadrul Politehnicii București. Mergând spre Biserica Târgului, pe partea dreaptă se afla fațada casei cu balcon a cofetarului Rusu, a cărei intrare se afla prin spatele clădirii, pe ulicioară.

Ajungem traversând strada care ducea la Primărie la un magazin de încălțăminte unde, pe vremuri, se vindeau pantofi proveniți de la celebra fabrică Mociornița. Un timp, în acest spațiu și-a mutat atelierul de pictură domnul Ion Mateescu, căci clădirea a aparținut acestuia dar a fost naționalizată împreună cu prăvălia aflată pe colț, unde în copilăria mea exista o alimentară de unde mă trimitea mama să cumpăr marmeladă ambalată în cutii de lemn, halva și unt. A funcționat apoi magazinul „Polar” de unde ne procuram pui congelați. Istoricul acestei case este prezentat tot de Lăzărică Petrescu în amintirile sale. „Casa Topliceanu, fostă Mateescu (naționalizată) a aparținut soției căpitanului Topliceanu, mama lui Gheorghe Pârvulescu, fostă Rădescu, iar aceasta a cumpărat-o de la anume Ilinica din familia Simuleștilor, ctitor al Bisericii Sf. Nicolae Simuleasa. A fost până în anul 1826 un model de casă în stilul românesc târgoviștean, publicat în Buletinul Monumentelor Istorice și în Colecția Voinescu. A fost reparată de fostul proprietar Mateescu care nu și-a dat seama de valoarea arhitecturală a casei și i-a stricat stilul.” Traversăm și, vis-a-vis, la capătul clădirii care a aparținut avocatului Grindeanu se afla croitoria domnului Zătreanu. Urma o prăvălie în care a funcționat la un moment dat un studio foto, apoi intrarea către proprietatea familiei Dacos – casă și teren poziționate exact în spatele Cinematografului Victoria și a casei Grindeanu. După anul 1990, proprietatea a intrat în mod „misterios” în mâinile fostului prefect Victor Sanda, astăzi decedat. Închei periplul pe partea aceasta a Centrului Vechi cu localul unde se afla farmacia Greff, încăpută tot pe mâna fostului prefect. Clădirea datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în stil neoclasic. Acesta, în momentul când a eliberat farmacia de mobilier a aruncat la gunoi recipiente valoroase din sticlă colorată în albastru și verde de Prusia, borcane de porțelan inscripționate pe care defunctul meu frate,

Recipiente de la fosta farmacie Greff.

Adrian Lăzărescu le-a cules dintre puținele care rămăseseră întregi, conștient de valoarea lor, astfel că astăzi mă mândresc cu câteva mici bijuterii care ar fi trebuit să-și găsească locul într-un muzeu. Clădirea adăpostește în momentul de față un club select pentru persoane „subțiri”. Părăsim periplul prin Târgul Dinlăuntru și ne îndreptăm privirea spre câteva obiective plasate spre gară. Traversăm strada poet Gr. Alexandrescu, pornind din fața grădiniței cu mititei și ajungem într-o altă grădiniță numită „La umbreluțe” întrucât vara puteai să te răcorești cu o sticlă de Cico băută la umbra lor, ferit de soarele torid. Lipită de grădiniță se afla casa soților latiniști Victor și Irina Brânduș. Ambii au fost profesori la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, apoi la Carabella. Deși nu se mai studia latina în liceu, mama care avusese la Carabella un profesor de excepție, pe domnul Guțulescu, ajuns universitar mi-a insuflat curiozitatea și dragostea pentru acest obiect, scandându-mi, din când în când, după atâția ani, din „Tristele și Ponticele” lui Ovidiu. Cunoscându-i bine pe soții Brânduș (aceștia au luat parte la nunta ei, domnul Brânduș a fost chiar ofițerul stării civile), mama a aranjat cu doamna Irina să-mi predea lecții particulare de latină. Așa am ajuns eu în casa soților Brânduș. Timp de aproape trei ani, lecțiile cu dânsa au fost o încântare. Doamna Irina era o femeie foarte calmă, cu mult tact pedagogic și foarte exigentă. Făcea anumite conexiuni care-ți stimulau gândirea conceptuală. Era o doamnă fină, de o eleganță înnăscută. La sfârșit de săptămână, invariabil pleca la București unde surorile ei îi procurau bilete la operă sau la teatru. Pe cât era de sobră doamna Irina, pe atât de exuberant era Magister care, uneori, după terminarea orei, în timp ce dumneaei savura cu nesaț o țigară, dumnealui mă provoca la o scandare din Ovidiu. Mi-au prins foarte bine orele de latină, căci la facultate, examenele de anul I și al II-lea le-am luat cu notă maximă, dar și în viață atunci când a trebuit să stabilesc etimologia unor cuvinte. Ce păcat că azi se cam ia în derâdere studierea ei, considerată limbă moartă, „cenușăreasa” obiectelor de studiu.

Maria Dumitrescu și Gheorghe Dudău, nepoții Maicăi Smara.

Să poposim acum, mergând pe partea dreaptă spre gară, în fața „Casei cu leu”, nume ce i se datora leului de piatră care străjuia și străjuiește și azi, din fericire, intrarea în casă. Aceasta a fost construită de către arhitectul italian Romano de Simon.

Vila aparținea doamnei Maria Dumitrescu, profesoară cu studii la Padova, care preda la Liceul Industrial. Era numită „Smara mică” întrucât era nepoata scriitoarei Smaranda Gheorghiu, zisă Maica Smara. Fotografia alăturată îi înfățișează pe cei doi veri, Maria Dumitrescu și Gheorghe Dudău, nepot de soră al Maicăi Smara, director al Școlii de Arte și Meserii din Târgoviște. Doamna Dumitrescu era prietenă cu tanti Mariana, cumnata mamei – se vizitau, organizau petreceri familiale în casa unchiului meu din strada Cetății, făceau excursii împreună, așa cum a fost cea din Italia. În ultimii ani de viață ne vizita des stând de vorbă cu mama despre anumite probleme familiale care o presau și pe care nu am dreptul să le divulg. N-a avut copii, de aceea a înfiat o fată, Atișor, pe care a iubit-o enorm răsfățând-o peste măsură. Aceasta s-a căsătorit cu un ofițer în 4 februarie 1944 – mutilat de război (pierduse mâna dreaptă) cu care a avut o fată devenită, în București, profesoară de engleză. Ultima oară am întâlnit-o pe Atișor după Revoluție, în București, stabilită lângă fiica sa. Era bolnavă destul de grav. A murit răpită de un cancer uterin. A fost o femeie frumoasă, foarte elegantă, cu o personalitate puternică de pe urma căreia, uneori a avut de suferit în viață.

Traversând pe partea stângă a bulevardului Castanilor, la numărul 9, ne întâlnim cu casa care a aparținut soților Marioara și Niculache Dimitriu. Date despre istoricul casei ni le dă tot neobositul Lăzărică Petrescu …”a fost cumpărată de la Petrică Oprescu, tot cofetar, iar acesta de la Guță E. Ion, comerciant înstărit din secolul trecut. Casa are peste două sute de ani.” Marioara și Niculache au avut o cofetărie pe centru, înainte de magazinul Mociornița, unde mai târziu s-a aflat “Librăria” noastră. În copilăria mea îmi amintesc că au ținut cofetărie și pe str. I. C Brătianu, azi Revoluției, la două case de casa noastră, unde mâncam la o masă rotundă, placată cu marmură, scoasă pe trotuar, o înghețată delicioasă. Mai târziu, aici a fost o agenție Loto. Lângă cofetărie avea studioul foto Sandu Teodorescu. Soții Dimitriu erau prietenii intimi ai bunicilor mei, Iorgu și Zoie Lăzărescu. Făceau petreceri împreună și excursii, atât în țară cât și în străinătate, dovezi sunt fotografiile păstrate în familie. Niculache era grec, venit în România în jurul anului 1872. Marioara era poreclită Mașerica, întrucât atunci când se adresa cuiva rostea obsesiv cuvintele „ma chere”. Era verișoară primară cu frații Georgescu: Angelica, Marioara, Eugen, Costică „Jumară”, Nicolae. Mi-o amintesc ca pe o femeie foarte elegantă, ușor teatrală (dădea uneori ochii peste cap, clipind des din gene, rostea propozițiile bătând pe cuvinte cu o voce afectată, precum actorii de comedie). De câte ori o vizita pe bunica mă mângâia pe obraji și mă ciupea ușor de bărbie.

Dragi târgovișteni de pretutindeni, am încercat, pe cât a fost posibil, atât cât mi-a permis memoria la cei 80 de ani, să evoc o părticică din istoria Târgului Dinlăuntru care, alături de Arasta constituia cel mai important centru comercial al urbei de odinioară și care în mod nesăbuit a fost demolat în cea mai mare parte. În încheiere aș vrea să vă supun atenției câteva întrebări – probabil incomode pentru edilii actuali:

1. De ce nu regăsim nicăieri numele străzilor care aminteau de existența breslelor care au ființat în vechiul oraș contribuind la prosperitatea sa, ca: Tabaci, Vărniceri, Brutari, etc. Sau cele care aminteau de evenimentele importante din viața culturală a orașului -Curcubeu, locul unde s-a aflat grădina care a găzduit reprezentația cu O Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, azi Dițescu Stan, sau Grădina Ciocârlan – Târgul Moșilor, loc de agrement cu dulapuri (azi carusel), bâlci sau alte distracții, așa cum le aflăm în toate orașele medievale din apus?

2.De ce statuia care-l reprezintă pe marele Ion Heliade Rădulescu, operă a sculptorului Frederich Storck nu a fost amplasată în locul unde au plantat-o înaintașii noștri, adică la mijlocul bulevardului care duce spre gară, pe rondul plin astăzi de floricele. Vreau să vă dau un exemplu de brambureală administrativă. Actuala stradă a Revoluției „a beneficiat” de cinci denumiri: I. C. Brătianu, Ștefan Gheorghiu, Negustorilor, Rapsodiei, Revoluției. Nu era mai simplu să-și păstreze numele inițial menționat încă din anul 1906 al uneia dintre cele mai strălucite personalități, unul din ctitorii României moderne?

3. Ar fi greu ca Moara Daffu, singura care a rămas în picioare pe „Iazul cel bătrân” și care agonizează de atâta amar de vreme, mărturie vie a nepăsării, să fie restaurată și introdusă în circuitul turistic, că doar e monument istoric, așa cum au făcut atâtea țări civilizate?

4.De ce nu se repun în circulație trăsurile care odinioară transportau zilnic călătorii sosiți în gară, spre centru sau obiceiul Bătăii cu flori care avea loc la 10 mai – Ziua Proclamării României Regat, când trăsurile erau împodobite, la fel și caii, cu flori și parcurgeau întregul bulevard?

prof. Catrinel Lăzărescu Tănase

Nu s-ar putea completa acest spectacol cu reprezentații ale unor piese de I. L. Caragiale sau vodeviluri ale lui V. Alecsandri, cu o paradă a costumelor de epocă ce se poate desfășura pe întreg bulevardul, cu actori sau simpli cetățeni așezați în trăsuri, care să prezinte moda sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și să se termine cu un concurs cu premii, „cel mai reprezentativ costum” sau cu un bal mascat, reînviind atmosfera din „D‘ ale Carnavaluluide I. L. Caragiale? Poate găsiți singuri răspunsurile, dragi târgovișteni, căci de la autorități mai greu, sau deloc.   

Autor, prof. Catrinel Lăzărescu Tănase

 

Galerie de imagini din arhiva doamnei prof. Catrinel Lăzărescu Tănase:

Marioara Dimitriu (Mașerica)

 

Doamna Maria Dumitrescu cu Atișor, fiica adoptivă.

 

Atișor, fotografie din anul 1932.

 

Căsătoria lui Atișor, fiica adoptivă a doamnei Maria Dumitrescu.

 

Soții Brânduș la nunta Sofiei cu Ion Lăzărescu.

 

Florin Nicoară, Luci Ciuntu, Catrinel Lăzărescu și viitorul soț Gigi Tănase, la Cabana Piscul Câinelui.

 

Ianuarie 1968 – Coco Manolescu, Galia Chiriță și Coca Bârgu – la nunta doamnei Catrinel Lăzărescu.

 

Membrii Spitalului Militar Târgoviște (1932-1933). La mijloc, în prim plan – dr. Pricoiu Pricunda și dr. Ghe. Serescu.

 

 

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn