Unul dintre negustorii târgovișteni interbelici, care prin strădania lor au contribuit la prosperitatea urbei noastre, a fost și Gogu (Gheorghe) Maican. S-a născut la Aninoasa, într-o familie de gospodari cu mai mulți copii, de la care a deprins de mic credința în Dumnezeu, respectul pentru muncă, seriozitatea lucrului bine făcut. Când i-a venit rândul, și-a întemeiat o familie, însurându-se cu o fată din Răzvad, Paulina Scurtescu, provenind dintr-o familie înstărită. În urma căsătoriei acestora au rezultat două fete: Silvia și Maria-Marcela, de a căror educație s-au ocupat îndeaproape.
În afara școlii, fetele au luat lecții particulare de limbă franceză, pian, echitație. Au absolvit amândouă cursurile Liceului Teoretic de Fete „Constantin Carabella”.
Marcela-Maria s-a căsătorit cu un medic (Chifor) și n-au avut urmași, iar Silvia cu un fost ofițer de cavalerie, Iancu Dumitriu, care a urmat profesia bunicului său patern, generalul Dumitriu din Armata Regală. După deblocarea din armată a lucrat ca funcționar la Primăria Târgoviște, iar Silvia într-o unitate militară, până la pensionare. Au avut o fiică, stabilită astăzi în Austria, Cristina Dumitriu-Aziz.
După mai multe încercări de afaceri, Gogu Maican a închiriat localul negustorului Ghiță Pitiș de pe strada Curcubeu (azi Plt. Dițescu Stan) unde va pune bazele unui restaurant.
Acesta va deveni în curând vestit pentru calitatea mâncărurilor și a băuturilor, dar mai ales pentru porțiile mari, pantagruelice, care ademeneau tot mai mulți clienți gurmanzi.
Nepoata sa, Cristina, în brațele căruia a crescut, petrecându-și copilăria și adolescența sub privirile ocrotitoare ale bunicului, își amintește cu drag și respect de el.
Era un om vesel, foarte sociabil, căruia îi plăcea nespus să-și trăiască viața. Se îmbrăca elegant, numai în costume făcute pe comandă, căci avea croitorul său preferat, costum de la care nu lipseau cravata și batista la butonieră. Pantofii și-i comanda la București, la un cizmar celebru în epocă, care-și avea atelierul pe Calea Victoriei.
Petrecea multe momente împreună cu prietenii săi, cu precădere negustori.
Dintre familiile cele mai apropiate au fost cele ale lui Ilia Radovici, Crasopol, Baronide, etc. Acestea se întâlneau periodic, petreceau împreună cu prilejul diferitelor aniversări ale numelui, zilelor de naștere, nunților, botezurilor, excursiilor.
Această prietenie s-a perpetuat și cimentat și între urmașii lor, așa cum s-a întâmplat între Silvia Maican și Gorița Radovici (Geoglovan), sau între Cristina Aziz și doctor Virgil Secreriu (Radovici).
Negustorului Gogu Maican îi plăceau foarte mult muzica și dansul. De aceea, în grădina de vară a restaurantului pe care-l patrona, situată pe strada Curcubeu (astăzi curtea Arhivelor Statului), numită „Luzana” s-au auzit vreme îndelungată acordurile orchestrei care acompania revista muzicală „Burmaz”, adusă special de la București. Aceasta atrăgea un număr mare de clienți care-și petreceau serile de vară în grădina frumos amenajată care avea și scenă. Erau serviți cu mâncăruri și băuturi alese, delectându-se cu muzică și spectacolul de revistă. Grădina era dotată ș cu ring unde mesenii dansau așa cum era la modă, iar pe scenă se bătea chiar step.
Inițial familia a locuit pe strada Rodnei, apoi când afacerea a devenit prosperă, Gogu Maican a cumpărat o casă frumoasă, spațioasă, pe strada Berzei la numărul 28.
Venirea comuniștilor a dat peste cap și viața familiei lui Gogu Maican.
Clădirea restaurantului a fost naționalizată, localul desființat. Acesta s-a văzut lipsit de mijloace de existență. Fiind un familist convins, responsabil de viața celor dragi (soția fiind casnică), s-a angajat ca bucătar. De frica persecuțiilor și de jena situației în care ajunsese, a părăsit Târgoviștea și familia, îndreptându-se spre locuri departe de casă, unde nu-l cunoștea nimeni, ca să-și piardă urma, și anume spre Moldova, unde s-a angajat ca bucătar, la Sascut și Onești. De rușinea faptului că din proprietar devenise un umil bucătar, nu ieșea din bucătărie, de frică să nu fie recunoscut de către cineva.
Din cauza stresului, departe de familie, muncind din greu, având un program istovitor pentru a trimite bani acasă, nemaifiind tânăr, s-a îmbolnăvit de diabet, o boală nenorocită, care i-a atacat tot organismul. De aceea a murit bătrân, bolnav, într-un scaun cu rotile, având ambele picioare amputate.
A urmat soarta atâtor negustori târgovișteni, care după anul 1948 s-au trezit fără agoniseala de o viață, oameni care au muncit cu onestitate, cu dăruire, pentru prosperitatea familiilor lor și a urbei noastre. Își doarme somnul de veci la Cimitirul Suseni.
A consemnat, Catrinel Lăzărescu Tănase
