Este cunoscut faptul că în urbea noastră, decenii întregi, a circulat legenda potrivit căreia Târgoviștea ar fi fost teatrul de desfășurare a celebrei „Scrisori pierdute”, că de aici și-a cules marele dramaturg câteva din trăsăturile personajelor principale și faptul că în „Grădina Curcubeu”, situată pe strada cu același nume, azi Dițescu Stan, ar fi avut loc prima reprezentație. Pe Nenea Iancu îl lega de Târgoviște vechea prietenie cu scriitorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, împreună cu care participa uneori la o partidă de vânătoare.
O dovadă a acestei prietenii este și faptul că atunci când opoziția i-a atacat pe membrii Partidului Conservator Democrat întruniți la recepția care a avut loc în grădina restaurantului lui Iorgu Lăzărescu, Caragiale a trimis disperat pe un mic cartonaș un mesaj către prietenul său rugându-l să intervină: „Iancule, săi că ne omoară hoții!”, fapt relatat după mulți ani în urmă de către Lulu (Alexandru Brătescu-Voinești, fiul acestuia), într-o celebră scrisoare.
Și faptul că s-a născut în comuna Haimanale, azi I. L. Caragiale, era o dovadă a atașamentului față de Târgoviște. Aceasta a fost călcată de către marele dramaturg în două rânduri, și anume: în anul 1908 și în 1909, cu prilejul campaniei electorale a lui Take Ionescu, prilej cu care a ținut un discurs celebru. Se cunoaște faptul că Ion Luca Caragiale s-a autoexilat la Berlin, scârbit de ingratitudinea oficialităților vremii, precum și de moravurile și năravurile climatului literar în care a trăit la începutul secolului al XX-Lea.
La cererea vechiului său prieten, Take Ionescu care întemeiase Partidul Conservator Democrat, Caragiale aderă la acesta pentru a-și satisface o dorință ascunsă, care l-a obsedat întreaga viață și anume, aceea de a intra în Parlamentul României, probabil pentru a combate mai bine de la înalta tribună, neregulile din societatea în care trăia.
Argumentul important al înscrierii în Partidul Conservator Democrat, a fost acela că Take Ionescu, i-a promis că-l va trece pe Lista Deputaților.
Dorința de o viață a lui Caragiale de a intra în Parlament a fost destăinuită în anul 1938 lui Șerban Cioculescu de către soția supraviețuitoare a dramaturgului, Alexandrina, născută Burelli.
După câte vă relatam mai sus, întrunirea electorală din anul 1908 a fost catalogată de către ziarul „Acțiunea”, care aparținea opoziției, drept „o mascaradă tachistă”, iar la rubrica „Gură de Târgoviște”, cronicarul anonim ironizează acțiunea prin meniul descris, oferit la recepția ce a avut loc în casa fruntașului „Dimitropol”. Iată ce cuprindea:
„Meniul Democraților”
-Țuică bătrână de vârstă și dă la originea partidului;
-Hors d’oeuvres;
-Pastramă dă briceag;
-Ghiudem dă Botșeni;
-Icre cui;
-Consomme dă muchie cu carne de purcel;
–Mi-tocană cu mămăliguță;
-Casac nemeș de Săteni, a la Bordelaise;
-D’olea dă berbec bătut (au bot d’aspergas, asparagus);
-Purcel farci au truffes;
-Fleici – curea și vrăbioare, să-și facă fiecare;
-Lăptuci, ceapă verde dă ciocu și vusturoi dă la Moschi Ficher;
-Gogoși democratice din Târgul Moșilor;
-Brânză bună…în burduf de câine;
-Vinarțuri: Chateau Ykem, pelin de mai;
-Bere de la Iorgu și alte vinuri înfundate cu patriotism național (e vorba despre bunicul meu, Iorgu Lăzărescu);
-Cafea gingirlie cu drojdia d’asupra;
-Sare amară.
Pentru a ne apropia mai bine de omul care a fost Ion Luca Caragiale și a cunoaște modu cum gândea și se manifesta acesta, am să vă prezint două portrete făcute de către cei care l-au cunoscut îndeaproape.
Este vorba de fiica sa, Ecaterina, căsătorită Logani (Țușki) și de Horia Petra Petrescu, primul biograf al dramaturgului.
În lucrarea „Amintiri despre Caragiale”, fiica acestuia a creionat cu talent pentru viitorime, un portret al iubitului său părinte, cu o mare rigurozitate și precizie.
Iată ce ne relatează aceasta:
„Când era voios, fața i se lumina într-un surâs ușor, batjocoritor, iar la mânie, ochii i se făceau pătrunzători și aprigi, purtători de săgeți înflăcărate, ca apoi să se îmblânzească într-o clipă, revărsând raze luminoase, pline de blândețe. De aceea niciun pictor din cei care au încercat să-i prindă expresia, n-a putut să surprindă un surâs trecător, o sclipire în coada ochilor, o gură amară, disprețuitoare, căci toate treceau ca fulgerele pe fața lui mișcătoare, umbrită și luminată de mintea-i ageră, care nu se odihnea nicidată. Părea voinic, cu toate că nu era gras.
Mâinile subțiri și nervoase aveau gesturi scurte și sigure. Nu ședea pe scaun decât când citea sau lucra, restul timpului era în picioare, vorbind neîncetat cu glas puternic.”
În articolul: „Caragiale și ardelenii”, apărut în ziarul „Românul”, Horia Petra Petrescu, primul biograf al dramaturgului creionează un portret extraordinar de minuțios, care te face să simți că-l ai în față, aievea ca interlocutor.
„Nenea Iancu vorbește… Fiecare întorsătură de frază, fiecare gândire, își află reflexul în căutarea ochilor, în colțul gurei, în gesturi. Ochii lui te pătrund și stau parcă să-ți disece măruntaiele, colțul gurei lui râde și plânge, înjură și binecuvântă, e sarcastic și prietenos…Un deliciu să-l asculți.
Cadența vorbelor, sonoritatea expresiei te cuprind, fără să-ți adoarmă interesul față de fondul lucrării.
În cuvintele rostite, zace un farmec deosebit, evocat de primă mărime. Ești țintuit locului. Parcă vezi aievea toate. Frază scurtă, dramatică, de cele mai multe ori. Simțești cu toate fibrele, chiar și interpunctuația: virgula compactă, paranteza, punctul, exclamația, întrebarea.
Cine l-a auzit odată nu-l uită, e ceva magnetic, ce te atrge de întreaga individualitate a lui Nenea Iancu.
Chiar și vorbele de ocară, chiar și privirile pătimașe, care se fac de cele mai multe ori în priviri pline de căldură.
Simțești că știe să râdă și să plângă din toată inima, că știe să te mângâie sau să te mustre, că poate fi „bun sau rău” sceptic și cuceritor, milos și crud, temerar și fricos…
Și ochii lui râd mefistofelic văzându-te cum te zbuciumi ca să-ți aduni argumentele cât mai plauzibil împotriva tezelor propuse de dânsul, teze pe care le abandonează – câteodată după ce și-a făcut plăcerea să le apere cu o putere juvenilă. După mai multe conversații, ajungi să cunoști tot mai mult sufletul aceluia cu care vorbești. Simțești un fluid magnetic care se răspândește și te subjugă.
Știi cum ai să primești o străfulgerare din ochii lui nenea Iancu și o vorbă mai grea, care ți-o aruncă în toiul discuției.
Te simțești mândru când ți se adresează cu acel „mă”, cu acel „tu” prietenesc, care-ți deschide îndată, porțile inimii lui.”
Analizând cele două portrete, descoperi o personalitate complexă, controversată pe care numai oamenii de geniu o posedă. Te fascinează, te hipnotizează natura umană, pe care o descoperi pe măsură ce te adâncești în lectură.
Este omul care, ca nimeni altul nu a creionat și biciuit mai bine, mai caustic, dar cu durere în suflet, moravurile și năravurile societății în care a trăit și care din nefericire, în zilele noastre nu s-au eradicat, ci din contră, s-au amplificat. Trăim încă în epoca lui Nenea Iancu!
Autor, Catrinel Lăzărescu Tănase
Bibliografie: Ștefan Ion Ghilimescu, „Conexiuni și interferențe culturale târgoviștene”, Editura „Cetatea de scaun”, ediție revăzută 2005-2006, pp. 80, 81, 82, 88.
