Undeva, cândva, într-o țară balcanică numită Macedonia, nu se știe de câte generații, își ducea traiul o familie cu un nume rezonant sârbesc – Radovici. Dintre cei doi frați, Ilia, născut în anul 1898, a manifestat o puternică aplecare spre studiu. A făcut liceul la Istanbul unde a obținut rezultate foarte bune. A dobândit o înclinație specială pentru disciplinele umaniste, ajungând să vorbească fluent toate limbile balcanice, precum și franceza și germana. Din relatările bunicului matern, doctorul Virgil Secreriu, nepotul său, a aflat că străbunicul a plătit cu viața faptul că era creștin ortodox, fiind doborât de sabia necruțătoare a unui grup musulman albanez.
Ilia Radovici și-a întemeiat de timpuriu o familie, alături de aleasa sa cu nume legendar, Salomeea, lângă localitatea Leunovo, lângă orașul Gostivar.
Dumnezeu a dăruit acestei familii întemeiată pe iubire și respect două fete frumoase, blonde, două Cosânzene: Gorița și Ana. În jurul anilor 1920-1921, dorind să se realizeze mai bine material într-o țară ortodoxă, precum și din cauza nesiguranței, Ilia și-a lichidat averea strămoșească, și-a luat familia, pe soția Salomeea, pe cele două fiice, Gorița și Ana și însoțit de fratele său Sofronie (Chiru), a părăsit Macedonia natală și s-a stabilit în România, la Târgoviște. Nu le-a fost ușor să ia viața de la capăt, având și doi copii mici, să învețe limba, să se încadreze în comunitatea târgovișteană, dar nu le-a lipsit curajul. Bazându-se pe abnegația specifică tinereții, precum și pe responsabilitatea pe care trebuie să și-o asume un cap de familie, frații, pentru început, s-au asociat în afaceri. Cu economiile pe care le-au agonisit în țara natală și cu ceea ce au obținut din lichidarea averii strămoșești, fiind serioși, muncitori, pricepuți, au acumulat suficiente fonduri cumpărând o casă (parter, etaj), situată vizavi de hală, aproape de Arasta. În curtea acesteia, după cum își amintește nepotul său, care a copilărit până la vârsta de 8 ani în casa buncilor, se mai afla o căsuță unde au locuit cu chirie, o familie de evrei și familia negustorului de încălțăminte Butoiu. La parterul casei au amenajat o brutărie și cofetărie.
Afacerile mergând foarte bine, dirijate mai mult de Ilia, în anul 1925, frații Radovici au înaintat o cerere adresată Primăriei în vederea obținerii unei autorizații de construcție pentru o casă cu etaj (în final, după terminarea acesteia au rezultat două etaje), cu o suprafață de 106 metri pătrați, situată în strada I. C. Brătianu, numărul 24. Autorizația a fost eliberată la data de 30 iunie 1925, conform schiței de plan.
Sofronie se căsătorește cu Anula Hristodorescu, de origine greacă și vor locui la primul etaj al noii construcții, iar la etajul al doilea, fiica cea mare a lui Ilia și Salomeea, Gorița, în urma căsătoriei acesteia. Anula va rămâne văduvă de timpuriu și fără urmași. După venirea în țară, Ilia și Salomeea au mai primit un dar de la Dumnezeu, pe a treia fiică, Drăghița.
La un moment dat, între frați au intervenit anumite neînțelegeri și s-au despărțit în afaceri. Sofronie nu prea era atras de munca grea de dimineața până seara, pe care o incumbă conducerea unei afaceri. Era preocupat mai mult de vânătoare, petreceri, etc.
Timpul a trecut. Fetele au urmat cursurile Liceului Teoretic Carabella, apoi le-a venit vremea să se așeze fiecare la casa ei.
Gorița s-a căsătorit cu istoricul și arheologul Radu Geoglovan, director al Muzeului Județean de Istorie, deschizător de drumuri în arheologia târgovișteană, autor al primei monografii a Târgoviștei. Au avut o fată, Carmen, absolventă a Facultății de Matematică din cadrul Universității Craiova, care s-a stabilit în Canada. Familia Geoglovan a locuit la etajul al doilea al casei din strada I. C. Brătianu până la demolarea acesteia.
Ana s-a căsătorit cu ofițerul de aviație Virgil Secreriu (senior), având împreună un fiu, Virgil, medic, stabilit în București.
Drăghița s-a căsătorit cu inginerul George Caraghiaur și s-au stabilit în anul 1971 în Canada. Au avut doi fii: Ștefan, pierit la doar 40 de ani într-un accident de mașină și Eugen, inginer constructor.
Gorița Geoglovan era o femeie frumoasă, deșteaptă, veselă, glumeață, comunicativă, îndrăgostită de călătorii și iubitoare de obiecte de artă. A supraviețuit soțului său, pierit de timpuriu într-un groaznic accident, până la vârsta de 92 de ani. Fiica unei bune prietene a sa, Cristina Dimitriu Aziz, își amintește o istorioară pe care a povestit-o doamna Geoglovan din perioada când era elevă la Liceul Carabella. Cu ocazia unei serbări școlare, de Crăciun, prezentându-se anumite obiceiuri folclorice de iarnă, a primit rolul de „capră”. După ce a țopăit zdravăn și a clămpănit cu botul din lemn atașat măștii, „ța, ța, ța căpriță, ța”, la sfârșit a strigat cât au ținut-o puterile: „Dacă v-a plăcut căprița, să știți că a fost Radovici Gorița.”
Cristina Dimitriu Aziz își mai amintește încă două întâmplări povestite de către prietena mamei sale, Gorița Radovici Geoglovan. Într-o zi se aflau într-un grup de eleve care ieșeau de la cursuri. Ele au început să scandeze pe stradă cu curaj: „noi suntem carabeliste, eleve regaliste, și nu cum zici mata, comuniste.”
În ziua de 30 decembrie 1947 se aflau la Cinematograf Victoria. În momentul când au ieșit în stradă, au văzut oameni plângând. Întrebând ce s-a întâmplat, aceștia au răspuns: „Ne-a plecat Mihăiță, regele nostru, a abdicat”. Aceste întâmplări prevesteau norii negri ce aveau să se aștearnă asupra României.
Nepotul Virgil Secreriu își amintește cu drag, recunoștință ș pioșenie de bunicul său Ilia, în brațele căruia s-a trezit încă de la naștere, în anul 1957, până la vârsta de 8 ani, când s-a mutat cu părinții la București. Bunicul Ilia avusese deja trei fete și și-a dorit cu ardoare un băiat, probabil ca să preia mai departe frâiele afacerii pe care o pusese pe picioare și căreia i-a închinat întreaga viață, dar n-a fost să fie. Dumnezeu nu i-a dăruit un fiu, dar l-a găsit în nepotul său, Virgil, care a devenit lumina ochilor săi. Acesta, după cum mărturisește, a fost un copil năstrușnic, un „argint viu”, căruia nu-i ajungea curtea bunicilor. Era mereu în căutare de noutăți, se gândea în fiecare moment cum să mai facă o poznă. Bunicul, deși era foarte exigent și supărat pentru faptul că după anul 1948 pierduse toată agoniseala de o viață, găsea totuși răbdarea și timpul să se ocupe de el. Nu-l certa prea aspru când făcea câte o năzdrăvănie. Îl povățuia, îi istorisea momente din fabuloasa sa copilărie petrecută în Macedonia natală, îi citea povești nemuritoare. Matur fiind acum, medicul Virgil Secreriu se tot minunează de unde avea bunicul atâta energie, deși era în vârstă, cum reușea, supărat fiind, să se pună la mintea lui. Era un om slăbuț, cu ochi albaștri adânci, sfătos, cu un glas greu de uitat. Își amintește că-i plăceau ardeii iuți, drept pentru care, pe canatul ușii de afară atârna veșnic un șir de ardei roșii înșirați pe sfoară. Să nu mai vorbim de bunica Salomeea, care era blândețea întruchipată, „pâinea lui Dumnezeu” și o gospodină desăvârșită. Ca mai toate familiile de negustori târgovișteni interbelici, supuse după 1948 naționalizării mijloacelor de trai și familia Ilia Radovici a fost expusă unor privațiuni greu de imaginat, fiind nevoită să vândă pe nimic lucruri din casă, umilită după o muncă de o viață, trăind la limita sărăciei, fiindu-le bulversată întreaga existență. Afacerea și cele două case au fost naționalizate, apoi demolate, iar urmașii acestuia nu au primit niciun fel de despăgubire. Ilia Radovici a murit la vâsta înaintată de 78 de ani cu imaginea răsturnată a lumii în care a muncit și a construit.
Familia Radovici se înscrie printre negustorii târgovișteni care prin activitatea lor, atașându-se total orașului care i-a primit cu brațele deschise, a contribuit la prosperitatea urbei noastre.
A consemnat, Catrinel Lăzărescu Tănase
