CATRINEL LĂZĂRESCU TĂNASE: “SE ZICE CĂ ȘI STRĂZILE AU AMINTIRI”

Da, într-adevăr, străzile au amintiri…

Sunt gata să depun mărturie grație flasch-urilor care mi se plimbă prin memorie, imagini neșterse care-mi treceau zilnic prin fața ochilor în copilăria și adolescența mea petrecute pe str. I. C. Brătianu, azi Revoluției. Într-o noapte dominată de insomnie, am trecut în revistă momente și personaje, unele foarte dragi mie care au creat de-a lungul vieții mele petrecute în mare parte departe de Târgoviște, orizontul și refugiul într-o lume a visului frumos, a unor clipe fericite, chiar dacă în acea perioadă stalinistă am trăit vremuri grele. Acesta a fost momentul în care m-am hotărât să aștern pe hârtie câteva dintre aceste amintiri, negarantând totuși, faptul că s-ar putea ca uneori memoria să-mi mai joace feste. De, e posibil, la cei 80 de ani împliniți de curând.

Strada noastră, unde mi-am petrecut copilăria începând cu vârsta de 4 ani în casa bunicilor și apoi adolescența, după moartea acestora, până la 20 de ani, era socotită centrală (prima stradă asfaltată din Târgoviște) căci din balconul casei “Puișorul de aur” zăream zilnic clădirea impunătoare a Primăriei. Îmi potriveam programul după bătăile ceasului care se auzeau cu exactitate: sfertul, jumătatea, trei sferturi și ora întreagă, precum și după sirena Arsenalului care chema fix la ora 7 dimineața muncitorii la lucru. Priveam zilnic, după orele de școală, pe geamul de la dormitor, spectacolul străzii, ca la teatru așa cum afirma într-una din poeziile sale, poetul George Topârceanu. De acolo urmăream cum se desfășura activitatea la frizeria domnului Crasopol, și pe Bebe, fiul cel mai mic al acestuia, ieșind cu chitara în fața prăvăliei, așezat pe un scaun, uneori direct pe scările de la intrare, scoțând sunete armonioase. Îl urmăream cu privirea și pe domnul Ion Mateescu – pictorul care o vreme a avut atelierul vis-a-vis de geamul meu, expunându-și, din când în când lucrările, afară, în stradă. Mai târziu, împreună cu fratele său, expuneau lucrările pe ulicioara medievală care ducea spre Arasta.

Zilnic, pe domnul Fried – ceasornicarul îl zăream așezat pe latura estică a atelierului, aplecat, la lumina unei veioze, asupra ceasurilor stricate cărora cu o mare îndemânare, fără greș, le insufla viață. De dimineață, uneori cu noaptea în cap, în fața frumoasei case în care locuia doctorul Ionescu se aliniau căruțe venite din satele învecinate așteptându-l pe medic să se întoarcă de la policlinică să-i consulte.

Era un spectacol trist, impresionant, gândindu-te că poate unii erau într-o stare gravă, agățându-se cu disperare de ultima speranță – salvatoare. În perioada vacanțelor, în imediata apropiere a casei doctorului Ionescu, în fața curții de acces, poposea pentru câteva momente o mașină de culoare neagră, decapotabilă, din care descindeau două fete de cca 9-11 ani, îmbrăcate invariabil în rochii albe. Intrau în curte și dispăreau în spatele casei doctorului Ionescu unde se afla o altă construcție cu 3-4 camere ocupate de chiriași. Toată lumea știa că într-una din ele locuia o soră a lui Gheorghe Gheorghiu–Dej, conducător comunist, iar fetele fiind crescute numai de tatăl lor, erau trimise cu mașină și șofer să-și viziteze mătușa.

În drumul meu spre Liceul Carabella sau spre ulicioara medievală care ducea la casa farmacistului Voronca, treceam pe lângă cafeneaua domnului Eliad. Prin geamurile mari se zăreau cele două mese de biliard, iar când ușa era deschisă, simțeam un miros puternic de fum de țigară și de cafea. Uneori, de la balcon, o zăream pe fiica acestuia coborând de la etajul casei unde locuia familia, ieșind în curte pe ușa de acces care se afla pe latura stângă a clădirii.

Duminica după-amiază asistam la un spectacol extrem de pitoresc. După cununia religioasă oficiată la Biserica Sf. Nifon din cartierul Matei Voievod, veneau spre centru, în căruțe împodobite cu flori, crengi de brad, panglici colorate pe care le aveau și caii pe cap sau gât, sârbii (bulgarii, de fapt) să se fotografieze, imortalizând unul dintre cele mai fericite momente din viața lor. Se opreau fie în fața atelierului lui Sandu Teodorescu, situat la două case de-a noastră, fie în centru, la fotograful Iachimencu. Mirii stăteau în picioare îmbrăcați în superbe costume specifice etniei lor și chiuiau împreună cu nuntașii (probabil părinții și nașii), având în mână o ploscă viu colorată. Era un spectacol care mă fascina, pe care-l așteptam cu nerăbdare și care se întrerupea în perioada posturilor religioase pe care le respectau cu sfințenie, sârbii fiind ortodocși și foarte credincioși.

Unele dintre cele mai frumoase momente din viața mea din această perioadă le-am petrecut în familia Voronca. Legăturile cu aceasta erau strânse și îndelungate, căci doamna Zoica, soția farmacistului, era prietenă cu bunica mea care se numea tot Zoia, iar fiica mai mare a acesteia, Marga, rezultată din prima căsătorie a fost colegă de clasă la Carabella cu mama mea, Sofia. Colegialitatea lor s-a transformat într-o trainică prietenie care a durat toată viața, chiar dacă aceasta, după căsătoria cu ofițerul Cristel Cristescu, s-a mutat la Pitești. Păstrez o parte a corespondenței pe care tanti Marga și mama au întreținut-o de-a lungul vieții. Doamna Zoica era rudă foarte apropiată cu artista de operetă Virginica Romanovski – dovadă fiind asemănarea izbitoare dintre cele două. Dânsa mai avea o fiică, tot din prima căsătorie, Coca, căreia destinul i-a hărăzit un sfârșit tragic. Spre bătrânețe, bolnavă fiind, imobilizată la pat, a luat foc de la o candelă aprinsă care s-a răsturnat, murind arsă de vie, în chinuri groaznice. Ambele fete, îndrumate de domnul Voronca, au urmat cursurile Facultății de Farmacie din București, pe care și dumnealui o absolvise în anul 1905, în ideea că vor duce mai departe afacerea familiei. Înainte de a-și face propria afacere, domnul Nicolae Voronca și-a început ucenicia la Farmacia Naghy. Dovezi sunt două cărți poștale. Una trimisă din Cernăuți, locul său natal, de către părinții și frații săi cu ocazia zilei onomastice, alta datată august 1915, primită de la un amic la următoarea adresă: Farmacia Coroana României, Târgoviște, str. Libertății nr. 7.

Frecventam, ca și mama, des Casa Voronca întrucât eram foarte îndrăgită de doamna Zoica și de domnul Nicu, probabil și în amintirea fiicei lor, Tili care studentă fiind la București și locuind în blocul Carlton, a pierit sub dărâmături în urma cutremurului din noiembrie 1940. Domnul Voronca, un om de o sensibilitate și o mare noblețe sufletească a fost marcat pe viață de tragicul eveniment și, la fel ca Bogdan Petriceicu Hașdeu, a încercat să comunice cu fiica sa. Fusese o fată frumoasă, de o inteligență sclipitoare și foarte atașată sufletește de tatăl său. A pierit la vârsta când abia ieșise din adolescență. Păstrez două fotografii – una cu Tili copil, în ținută de balet și alta cu Tili studentă.

Am să încerc să descriu acum interiorul casei care a fost foarte frumoasă, cu etaj, foarte bine împărțită. Consider că s-a făcut o crimă, ca multe altele, prin demolarea ei, acțiune dusă la îndeplinire cu mare greutate (a durat mai mult de o săptămână) datorită structurii sale de rezistență. Farmacia avea intrarea prin str. I. C. Brătianu. Pardoseala era placată cu mozaic venețian, iar de jur împrejur se aflau rafturi din lemn prețios pe care erau înșirate recipiente din porțelan și sticlă groasă colorată în verde de Prusia și albastru, așa cum le vedem astăzi în muzeele farmaciei din Sibiu sau Cluj. Pe lateral, în dreapta, se afla o ușă care dădea în laboratorul plin de mojaruri și recipiente unde deseori îi zăreai, fie pe domnul Voronca, fie pe tanti Marga făcând tot felul de creme sau poțiuni. Pe vremea aceea, farmaciștii munceau din greu preparând rețetele prescrise de către medici, nu ca astăzi când totul vine ambalat din fabrică, ca la spițerie. Pătrundeai apoi pe ulicioară și pe partea dreaptă a clădirii se afla o poartă de acces în curte. Intrai și imediat în stânga, printr-o ușă, ajungeai într-un vestibul. Printr-o altă ușă intrai în farmacie, iar în fața vestibulului se afla o scară interioară din stejar care te conducea la etaj. Ajungeai într-un hol mare placat cu parchet din stejar cu plafon din sticlă, ca la casele romane, prin care pătrundea lumina. Într-un colț exista o măsuță pe care se afla o candelă care ardea zi și noapte. Deasupra candelei, pe perete, se afla portretul lui Tili. Domnul Voronca punea zilnic o farfurioară cu prăjituri și un pahar cu apă, fiind convins că spiritul lui Tili vine noaptea și se hrănește. Seara, ore întregi zăbovea în acest colțișor de suflet. De jur împrejur se aflau trei dormitoare (două dintre ele erau poziționate spre I. C. Brătianu), baia și o ușă care dădea într-o sufragerie mare cu ieșire pe o terasă. O altă ușă ducea spre scara de serviciu unde se mai afla o cameră pentru servitori, iar la parter bucătăria cu ieșire printr-un culoar în curte. În continuarea bucătăriei, paralel cu ulicioara, se afla o clădire neterminată parțial, în partea finisată locuiau chiriașii. Domnul Voronca era meloman. De multe ori mă invita să audiem împreună la gramofonul postat pe o măsuță într-un colț al dormitorului, sub geamul care ducea spre un balconaș, plăci Columbia pe care erau imprimate opere celebre. Mărturisesc că până să înceapă aceste audiții îndrăgeam mai mult muzica simfonică – opera mi se părea greu de înțeles. Ascultam după ora 12.00 noaptea la aparatul de radio Philips interbelic aflat în casă, postul Monte Carlo care transmitea concerte simfonice. Eram fascinată și datorită faptului că luam lecții de pian de la vârsta de 8 ani, trecând prin mâinile a trei profesoare: domnișoarele Strugurescu, Zottoviceanu și ultima, foarte dragă mie, Ana-Maria Simionescu, absolventă a Conservatorului din Paris, studentă strălucită a celebrului pianist și profesor Alfred Cortot. Cel care mi-a trezit gustul pentru operă a fost domnul Nicu Voronca, explicându-mi conținutul libretelor. Audițiile se transformau în momente de religiozitate, dormitorul, în sanctuar. Când se auzeau sunetele celeste din „Recordita armonia” (Tosca) – domnul Nicu cădea aproape în transă, își împreuna mâinile și cu ochii închiși, oficia, parcă o rugăciune. Această stare de grație mi-o transmitea și mie. Îi păstrez o vie și pioasă recunoștință. Multă vreme urechile mele au receptat arii din Turandot, Aida, Tosca, Lucia de Lammermoor, Lakme, Nunta lui Figaro, etc. Păstrez câteva plăci Columbia și câteva cataloage pe care mi le-a dăruit domnul Voronca.

Am să descriu acum în amănunțime ulicioara îngustă pavată cu pietre de râu ca în Evul Mediu, care se oprea în strada C. A. Rosetti. Dincolo de aceasta se deschideau două străduțe paralele, perpendiculare pe C. A. Rostetti, flancate de case ale negustorilor și prăvălii străjuite de obloane din lemn care alcătuiau „Arastaua” – „Lipscanii Târgoviștei”. Mergând spre capătul ulicioarei, trecând de casa neterminată a farmacistului Voronca, ajungeai la colț unde se afla o prăvălie, sticlăria unde vindea marfă Cateluța Bucurenciu. Găseai acolo borcane pentru murături, borcane pentru dulceață, damigene și alte obiecte de uz casnic. Pe partea dreaptă a străduței se afla pe colț, o boiangerie, la parterul fostului Hotel București, acesta fusese proprietatea lui Vasile Nicolescu, finul de cununie al bunicilor mei, cel care în anul 1908 l-a găzduit pe I. L. Caragiale. Urma un atelier de croitorie deținut de Anicuța, mamă a doi băieți, văduvă de război, unul fiind celebrul profesor de matematică – fizică Ion N. Radu, campion european și mondial la racheto-modelism și președinte al Comisiei de racheto-modelism pe țară. Celălalt băiat a îmbrățișat cariera diplomatică. Urma Casa Stoenescu al cărui băiat Vasilică (frumos, blond ca un efeb) era pasionat de creșterea porumbeilor. Poseda o adevărată columbărie. De cele mai multe ori porumbeii se odihneau pe balustrada terasei casei noastre. În continuarea casei lor, la terminarea ulicioarei, se afla pe colțul din dreapta, clădirea fostului restaurant al familiei Stoenescu, transformat în sifonărie de stat. Una din străduțele care făceau parte din Arasta și care cădea perpendicular pe str. C. A. Rosetti avea la început, pe partea dreaptă, o casă despre care mama îmi spunea că a aparținut domnului Georgescu zis „Gheorghe nebunu” din cauza comportamentului său ciudat. Acesta a avut cinci copii și anume: Costică, profesor de Limba Franceză la Liceul Ienăchiță Văcărescu, zis „Jumară” din cauza tenului său bucălat „rose”, Niculae – avocat în baroul Târgoviște, Eugen –fost magistrat, țintuit ani de zile la pat, și două fete, Angelica și Mărioara. Eugen, Angelica și Mărioara locuiau în celebra casă monument istoric, azi Muzeul Vasile Blendea. Angelica fusese o vreme, la începutul secolului al XX-lea, lectrisa prințesei Alexandrina Ghica, soția scriitorului Ion Ghica, la conacul de la Ghergani. Îi citea acesteia cu glas tare din cărți în limba franceză. Stăpânind la perfecție limba franceză, domnișoara Angelica a deschis un pension pentru fete (foarte la modă pe vremea aceea) pe care l-a frecventat și mama mea la un moment dat ca elevă de liceu. Acesta oferea pensiune, ajutor la lecții și conversație în limba franceză. De-a lungul anilor, între ele, pe baza unei mari considerații și respect s-a legat o prietenie și afecțiune reciprocă până la moartea domnișoarei Angelica. Păstrez un maldăr de corespondență adresată mamei, fie în limba franceză, fie în limba română, precum și mie sau fratelui meu. Pentru că avea un mic handicap la picior și se deplasa mai greu, prefera acest mod de a comunica cu noi. Despre felul cum se comporta profesorul „Jumară” la clasă păstrez în memorie o relatare a fratelui mamei, Ilie Ștefănescu căruia i-a fost elev la Liceul “Ienăchiță Văcărescu”, devenit apoi avocat la Judecătoria Titu. Profesorul „Jumară” (Nea Costică) era foarte exigent mai ales cu elevii pe care-i „mirosea” că veneau nepregătiți la ora de franceză. Îi scotea la tablă și după un răgaz, când constata că veneau cu tema neefectuată, că erau „tămâioși” li se adresa: „Bine băiețel, caiețel n-ai, vocabulaire n-ai, cum vrei tu să-ți dau notă de trecere? Nu vezi că ești „tufă de Veneția”?

Pe colțul casei lui „Gheorghe Nebunul” cu ieșire în str. C. A. Rosetti, se afla simigeria domnului Gheorghe Miru a cărui soție avusese un accident cerebral și se exprima foarte greu. Toată strada era „aromită” la orice oră de un miros amețitor, apetisant de covrigi calzi. Domnul Miru mai desfășura și alte activități, deplasându-se de obicei cu bicicleta. Era foarte priceput, mai ales la construcții. Avea patru copii – două fete, Nuța (Elena) căsătorită cu Pepe originar din Mircea Vodă, stabilindu-se într-o casă de pe str. Dițescu Stan, imediat după sediul B.R.D. Cea de-a doua fiică, Eredenta, a făcut liceul de muzică studiind ca instrument flautul. Domnul Miru mai avea și doi băieți.

Pe partea stângă, la începutul străzii, vis-a-vis de simigerie, se afla casa familiei Țicoș care poseda două pompe de benzină – una în curtea dispusă la stradă și alta în orașul Pucioasa. Avea doi copii, pe Doru și, la o diferență apreciabilă, pe Violeta. Aflasem că părinții lor au murit foarte tineri, lăsându-i în grija unei bunici. Mi-o amintesc, totuși pe doamna Țicoș – era o femeie frumoasă, blondă cu o siluetă fină, grasilă și foarte elegantă. Copiii au dus o viață grea, plină de lipsuri, căci se pare că bunica avea mijloace modeste de subzistență, benzinăriile fiind naționalizate. Și totuși, i-a crescut cu multă dragoste și devotament. Doru era un băiat foarte bine educat, cu o minte sclipitoare, citea enorm. Ne-am împrietenit pe la sfârșitul liceului, eu la Carabella, el la Ienăchiță. Făceam schimb de cărți, căci Doru era pasionat de lectură. Venea la mine în vizită și-și alegea din bibliotecă volumele care-l pasionau. Dumnezeu i-a ajutat și au ieșit la liman. Violeta, după moartea bunicii a fost crescută de o mătușă care locuia vis-a-vis de Curtea Domnească, aceasta a ajutat-o să devină asistentă medicală și, în urma căsătoriei, s-a stabilit într-o țară nord-africană. Doru a urmat mai târziu cursurile Universității București – Facultatea de Istorie, a fost o vreme profesor la Brătești și s-a căsătorit cu o colegă de facultate, Elena (Lene) –bucureșteancă. După un timp, s-au stabilit în București, ea devenind la un moment dat director la Liceul „Jean Monet”.

La capătul străzii care se termina perpendicular pe actuala stradă paralelă cu Parcul Mitropoliei, pe partea stângă, se afla magazinul de mezeluri al „Coanei Florica Cristescu”, bunica paternă a Polianei Cristescu, vremelnica soție a lui Nicu Ceaușescu și nora Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu. Unii târgovișteni mai în vârstă decât mine afirmă că această „Coană Florică ar fi avut și un „stabiliment cu fete”. Părăsind Arastaua, revin la ulicioara pe care am descris-o mai sus. Pornind de la capătul ei, cu ieșire în str. I. C. Brătianu, las în urmă fostul Hotel București și mergând pe partea stângă a străzii spre Primărie, la capătul acesteia, pe colț dau de cofetăria care a aparținut domnului Rusu. Acesta a avut trei copii: Elena (Nuți), farmacistă, căsătorită cu procurorul Puiu Lucaci, ulterior stabiliți în Germania, și doi băieți dintre care cel mai mic, Gigi a făcut A.S.E.-ul și a emigrat în Australia. Accesul spre casa lor se făcea pe o ulicioară identică cu cea descrisă anterior și paralelă cu aceasta. Intrarea în locuință era printr-o curte mică, iar restul clădirii cu etaj și balcon avea fațada pe Centru. De la Casa Rusu mergând spre capătul ulicioarei care pica și ea perpendicular ca și cealaltă pe str. C. A. Rosetti, se afla pe colțul din dreapta o casă în stare jalnică cu un petic de curte. La etaj locuia o familie „beneficiară” a domiciliului forțat impus la Târgoviște. Era familia distinsului și mult încercatului ofițer superior Mircea Tomescu „vinovat” că s-a aflat în preajma regelui Mihai ca profesor de matematică și aghiotant. Acest lucru l-a costat ani grei de pușcărie, iar familia sa alcătuită din soție – doamna Rodica și cei doi copii, Ioana și Mircea junior a fost supusă unor mari privațiuni.

Ca să întrețină familia, doamna Rodica și-a găsit cu greu un loc de muncă umil la o cooperativă meșteșugărească care-și avea sediul la doi pași, pe str. C. A. Rosetti, la parterul casei cu etaj a fostului negustor Moisică Ionescu. Postul era necorespunzător pregătirii sale superioare și educației – era poliglotă, dar însemna totuși ceva în vremurile grele pe care fusese silită să le trăiască. Ca să-și completeze veniturile preda lecții de engleză și franceză la domiciliul elevilor, iar domnul Mircea la venirea din pușcărie preda matematică, el fiind un strălucit ofițer de cavalerie. Nu-mi amintesc împrejurările în care ne-am împrietenit cu această familie (riscul era enorm în vremea aceea fiind considerați proscriși), poate și faptul că domnul Mircea l-a cunoscut pe unchiul meu – ofițer de geniu. Cert este că ne vizitam reciproc destul de des. Erau doi oameni fermecători, rasați, posesori ai unei vaste culturi generale. Dovada vremurilor fericite pe care le-au trăit cândva erau câteva fotografii, dintre care una în biblioteca Peleșului, înfățișând-o pe doamna Rodica în rochie de seară. Domnul Mircea era un fumător înrăit. Simțeai mirosul de tutun ieftin preferat de fumători de la un metru. Din nefericire, acest viciu i-a fost fatal, provocându-i o boală incurabilă. Mama mi-a povestit un fapt (cred că îl aflase de la doamna Rodica). Atunci când era țintuit în pat și-și trăia ultimele clipe, domnul Mircea care era un om foarte credincios, a întins mâna și a luat de pe noptieră chibritul, aprinzând un băț ca să nu plece fără lumină pe lumea cealaltă. Cutremurător! Pe doamna Rodica și pe Mircea junior i-am avut alături la nunta mea, moment imortalizat în câteva fotografii. Le păstrez o vie și pioasă amintire.

Dintre persoanele care locuiau pe strada noastră nu putea trece neobservată figura celebrului profesor de limba română Oprescu zis „Zbiru” pentru exigența sa ca dascăl. Locuia împreună cu soția și fiica sa, Sorina la etajul casei care i-a aparținut avocatului Grideanu, casă naționalizată care a scăpat ca prin minune demolărilor. Mă întâlneam aproape zilnic cu dânsul. Avea o ținută falnică, un mers rar, apăsat, maiestos. Te fascina figura acestuia cu tenul ușor măsliniu, privirea vulturească, părul negru ca pana corbului străbătut de o cărare trasată pe mijloc.

Dis de dimineață eram trezită de glasul străzii, animată de diverși „negustori ambulanți,” care cu strigăte prelungite, din când în când își clamau proprietățile mărfurilor pe care le comercializau.

Dis de dimineață auzeam de la geam, îndată ce se primeau ziarele la gară, sosite de la București, o voce cristalină: „ ia revista Licurici, Pogonici, e un leuuu o revistă pentru copii.”

Sezonier, coborau de la Pucheni sau Glod, femei cu tenul măsliniu care se plimbau pe stradă de la un capăt la altul, strigând: „ Zmiurica, Zmiura, ia de colea, de la mine (era concurență) , că e un leu paharul.”

La intrarea în cinematoraf, se postau strategic vânzătoarele de semințe, care le ofereau celor care intrau sau ieșeau de la film, semințe în cornete de hârtie. Numai ce le auzeam de la balcon strigând: „ ia semințe neamule, că e bune, e gustoase.” În urma lor rămânea un covor de coji.

Prin fața ochilor mi se perindă acum o imagine vie. Cred că aveam vreo cinci – șase ani. Era iarnă. Tot în fața cinematografului, văd un om cu o sobiță mică de tuci, având în mijloc un spațiu unde ardeau cărbuni, frecându- și mâinile de frig și punând deasupra, pe plită castane comestibile.

Și acum mi-a rămas în nări, mirosul acela plăcut, de castane coapte. Le lua tacticos cu un clește și le introducea în punguțe mici de hârtie.

În sezonul estival, vânzătoarea permanentă era „ baba cu buruieni.” O femeie mărunțică, pirpirie, albită de vreme, rămasă văduvă de tânără.

Venea de la Butoiu să câștige o pâine amărâtă, stând de dimineață până seara pe caldarâm, mâncând te miri ce, mai mult din mila trecătorilor.

Când venea vremea culesului, baba, cunoscătoare neîntrecută a proprietăților curative ale plantelor medicinale, colinda pădurea si câmpul și la momentul potrivit, după un ceasornic moștenit din străbuni, le rostuia punându-le la uscat.

Din când în când, de dimineață până seara, o auzeai strigând „ vin’ la baba să-ți dea de inimă, de rărunchi…”

Mamei i se făcuse milă de ea și o găzduia noaptea în puținul spațiu pe care îl aveam și noi, căci rămânea în târg până-și vindea toată marfa.

Avea o fată care-și creștea singură cu greu doi copii, muncind cu ziua. Uneori, venea și ea și-i aducea să vândă ciuperci culese din pădure.

Mama și fratele meu le-au devenit nași de botez celor doi copii – Zoica si Adrian.

Am să încerc acum să relatez trei momente din copilăria mea care m-au marcat pe viață.

Mama a avut doi frați arestați pe motive imaginare – deținuți politic. Unul dintre ei, Aurel Ștefănescu, ofițer superior în armata regală și profesor la Școala de Război a făcut câțiva ani de pușcărie la Capul Midia și Poarta Albă (contribuind la săparea Canalului). Celălalt, Ilie, avocat a fost arestat și trimis în lagărul de muncă de la Bicaz. Când aveam vreo zece ani, iar fratele meu cinci ani, ne-am pomenit într-o noapte cu doi „gealați” ai Securității bătând puternic în ușa de la intrare care ducea la etaj, trezindu-ne din somn. Erau îmbrăcați în haine negre de piele, cu șepcile trase pe ochii care ne aruncau o privire fioroasă, plină de ură, greu de uitat. Unchiul Ilie având constituție atletică reușise să fugă de sub escortă în momentul arestării și s-a refugiat la via bunicului meu din Valea Voievozilor. Mama îi aducea zilnic mâncare deplasându-se cu bicicleta. Cineva l-a văzut, l-a denunțat și în felul acesta a fost arestat. Nu pot să vă descriu comportamentul sălbatic al gealaților, în miez de noapte, cu doi copii alături. Scoteau cărțile din bibliotecă, le aruncau pe jos, întorceau saltelele pe dos, aruncau hainele din șifonier. Probabil încercau, în felul acesta să ne înspăimânte, să ne strecoare în suflet groaza. Și au reușit. Mama era stupefiată, se gândea la traumatismele (pe viață, poate) pricinuite nouă copiilor și mai ales era convinsă că va fi arestată, învinuită de complicitate, tăinuire. Se gândea, așa cum mi-a relatat apoi, ce se va întâmpla cu noi, cine ne va îngriji. Numai o minune dumnezeiască a făcut ca mama să nu fie arestată, așa cum se întâmpla în epocă atunci când era încarcerată întreaga familie.

Un alt eveniment l-a constituit evacuarea bunicilor mei trecuți de 80 de ani din casa lor (Vila Zoia), casă construită în 1908 cu mari sacrificii financiare – ipoteci și împrumuturi la bănci. Evacuarea s-a produs în două etape – prima prin restrângerea spațiului în care locuiau. Două camere și un hol au fost ocupate de către familia directorului cinematografelor (Popular și Victoria), tovarășul Macovei, de meserie tâmplar, altfel un om blând, cumsecade. Familia sa era formată din soție (născută Verzea) și doi copii: Elena (Nuți) și Constantin (Ticu). Între timp, părinții s-au despărțit, copiii rămânând în grija mamei care s-a angajat casieră la un magazin de stat. Nuți avea o minte ascuțită, a studiat psihologia și a devenit universitară la o facultate din Sibiu, iar Ticu a îmbrățișat meseria de tâmplar, ca tatăl său.

În curând, bunicii au fost mutați în două cămăruțe aflate în curtea casei (destinate cândva personalului de serviciu) cu un minim de confort. Nu pot să vă descriu câtă disperare le-a pricinuit bătrânilor. Lucrurile au fost înghesuite prin podul casei, în pivniță, iar mobilierul l-a depozitat mama într-una din camerele ocupate de noi în casa „Puișorul de Aur”. Spațiul rămas liber a fost repartizat unei familii numeroase de romi cu mulți copii. Atunci, în zăpăceala evacuării, a dispărut ceasul de aur al bunicului meu.

Un ultim episod care m-a marcat și toată viața nu mi s-a șters de pe retină a fost incendiul devastator de lungă durată al unei sonde petroliere care a luat foc la Șuța Seacă. Priveam de pe terasă flăcările imense care se înălțau până la cer zi și noapte, simțindu-se uneori mirosul de fum, de ars, așa cum azi se împrăștie în atmosferă gazele de eșapament. Distanța era mare, de zeci de kilometri de la locul incendiului, dar ceea ce vedeam proba intensitatea fenomenului și gravitatea sa pentru mediul înconjurător.

Astăzi, cele evocate de mine nu mai există. Au devenit victime ale nepăsării, iresponsabilității, demolărilor, iar cei care au trăit în acele timpuri s-au dus la cele veșnice. Toate au pierit ca un fum, dar ca fumul să nu se risipească total în negura uitării, am încercat ca martor ocular supraviețuitor al acelor vremi, adulmecând parfumul unei lumi apuse, să evoc cu adâncă pioșenie amintirile care m-au bântuit într-o noapte insomniacă, atunci când pleoapele nu mi se închideau, iar zeul Morfeu refuza să mă primească în brațele sale.

Autor, Catrinel Lăzărescu Tănase

Nota Redacției:

Doamna prof. Catrinel Lăzărescu Tănase este nepoata negustorului târgoviștean Iorgu Lăzărescu, o personalitate din Târgoviștea secolului al XX-lea. Născută la Câmpina în 1940, își petrece copilăria și adolescența în Târgoviște, în casele bunicului patern Iorgu Lăzărescu, de pe str. Rapsodiei. Este absolventă a facultății de Istorie, Universitatea București. Timp de12 ani a fost profesor, ulterior, vreme de 20 de ani, a condus cursurile Universității Populare a Armatei în cadrul Cercului Militar Național. Timp de aproape 15 ani a luat parte la viața culturală a orașului Târgoviște, în cadrul echipei de teatru a Casei de Cultură, regizor fiind regretatul Ion Vasiliu. În ultima vreme a publicat mai multe articole referitoare la Târgoviștea de odinioară și la personalitățile din perioada interbelică și postbelică, prețioase amintiri care ar putea fi incluse, pe viitor și într-o carte de memorii.