ABAȚIA CISTERCIANĂ CÂRȚA, O POARTĂ A CERULUI – BEATA MARIA VIRGINIS DE CANDELIS

Facebook
Twitter
LinkedIn

Poarta Cerului, acesta ar fi fost înțelesul denumirii aleasă pentru Abația Igriș, primul așezământ fondat de cistercieni pe teritoriul României de astăzi. Mănăstirea a fost ridicată în jurul anului 1179, la dorința primei soții a regelui Bela al Ungariei, Ana de Chatillon, originară din Franța. Călugării care au venit să locuiască la Igriș erau francezi, de la mănăstirea Pontigny.

În timpul invaziei mongole din anul 1241 s-au refugiat dincolo de zidurile mănăstirii locuitorii din toate satele din zonă, crezând că vor fi cruțați de cumplitul atac. Descrierile lăsate de Magistrul Rogerius în lucrarea sa Carmen Miserabile”, arată drama imensă a acestor oameni.”Au lăsat în urmă și mănăstirea Igriș a ordinului cistercienilor, în care se strânseseră ca într-o fortăreață întărită soldați și multe doamne. Tătarii nu au vrut să atace locurile acelea până când țara din jur nu fusese complet prădată.” Într-un final, atacatorii au ucis întreaga populație, iar mănăstirea a fost distrusă. După 1241 abația a fost reconstruită, însă a fost din nou distrusă în timpul ocupației turcești din secolul al XVI-lea, fără a mai reuși vreodată să-și recapete impozanta statură pe care o vedem astăzi în arhitectura așezămintelor cisterciene care au supraviețuit vremurilor. A rămas ca cea mai veche mărturie a rolului important pe care l-au avut cistercienii în dezvoltarea arhitecturii gotice din Transilvania, abația de la Cârța, filie a mănăstirii Igriș.

Era în anul 1242. În urma catastrofalei invazii tătare care timp de aproape douăzeci de luni pârjolise teritoriul Transilvaniei – ca dealtfel întreaga Europă de răsărit -, rămăseseră doar așezări în ruină, dezolante și pustii. În binecunoscutul său „Cântec de jale” – Carmen miserabile – călugărul italian Rogerius descrie cu justificată spaimă înfiorătorul măcel din care puțini reușiseră să scape cu viață, căci „stăteau leșurile pe pământ cum stau la pășune, în câmpiile nelucrate, turmele de vite”. Între altele Rogerius vorbește despre împrejurările în care au fost devastate și distruse de tătari catedrala din Oradea, mănăstirea cisterciană Igriș și multe alte biserici sau fortărețe, numite sau nenumite. Cercetarea izvoarelor documentare ca și săpăturile arheologice au fost în măsură să dovedească adevărul povestirii lui Rogerius, oricât de exagerată ar părea la prima lectură: cu o nefirească voluptate, tătarii au distrus sistematic nenumărate așezări, incendiind, demantelând cu mașini de război, trecând prin ascuțiș de sabie pe cei rămași fără apărare. Știind toate acestea, e lesne de înțeles că, după retragerea tătarilor, celor scăpați cu viață le revenea o grea misiune; la nevoia de a reface economia agricolă și meșteșugărească adăugându-se grija pentru amenajarea defensivă a țării, spre a fi întâmpinat pericolul altor invazii. S-ar părea că situația întristătoare în care se afla Transilvania în urma invaziei mongole nu a rămas fără ecou, efortul de refacere fiind sporit cu unele ajutoare venite de peste hotare, meșterii străini participând adesea la refacerea edificiilor distruse. Printre meșterii străini care veneau în Transilvania, atrași de promisiunea unei activități îndelungate, s-a aflat și un grup de pietrari care au poposit la Cârța, în țara Făgărașului, pentru a reface clădirile ruinate ale mănăstirii cisterciene „Beata Maria Virginis de Candelis”. Prin opera lor, săvârșită către mijlocul secolului al XIII-lea, prindea formă primul ansamblu monumental gotic cunoscut din Transilvania, iar Cârța – azi o mică așezare rurală – devenea un autentic centru al arhitecturii gotice.i

Cea mai veche atestare documentară a mănăstirii Cârța este din anul 1223 când apare menționat faptul că întemeierea acestei abații s-a făcut în vremea lui Benedict, voievod al Translvaniei între anii 1202-1206, 1208-1209. Nu se cunoaște exact cum arătau primele construcții mănăstirești, considerându-se că erau mai degrabă din lemn. O altă variantă, neconfirmată încă, este aceea că primele clădiri edificate aveau stilul romanic. Cert este că mănăstirea a fost cel mai estic așezământ construit de cistercieni.

Adepții Ordinului monahal cistercian erau obligați la asceză, castitate, ascultare, dar mai ales la rugăciune și muncă. Meșterii constructori erau la rândul lor călugări, iar construcțiile aveau anumite caracteristici, în concordanță cu învățăturile Sf. Bernard de Clairvaux. Biserica avea forma unei bazilici cu trei nave și transept, fiind închisă pe latura nordică și cea sudică de clădirile mănăstirești. A fost construită în întregime din piatră brută și piatră fățuită, cu tavane boltite cu nervuri prinse în chei de boltă, cele mai multe cu floarea de măceș, un simbol caracteristic Fecioarei Maria. Până astăzi se păstrează și cheia de boltă a pătratului corului, cu reprezentarea Fecioarei Maria.

Interiorul este luminat prin ferestre de formă circulară polilobă, tipice arhitecturii cisterciene, sau ferestre cu ancadramente simple, terminate în arc frânt. Fațada de vest a bisericii prezintă o fereastră biforă și o rozetă.

Dacă ținem seama de cronologia absolută a stilului gotic, ansamblul de la Cârța era deosebit de întârziat. Într-o vreme în care catedralele gotice se înălțau cu semeție în marile orașe ale Franței, la Cârța se mai foloseau mijloace ce fuseseră proprii artei de a construi din veacul precedent. Dar, să nu uităm, acesta este tocmai paradoxul activității cistercienilor, goticul colportat de el fiind condamnat să rămână pentru totdeauna un gotic timpuriu.”iiAcest model arhitectural s-a extins rapid în Transilvania, meșterii de la Cârța lăsându-și amprenta în stilul gotic timpuriu al bisericilor din Prejmer, Hălmeag sau Sf. Bartolomeu din Brașov. Influența cistercienilor poate fi văzută și în Sudul Transilvaniei, la biserica din Drăușeni, Cristian, Hărman sau Cincșor, precum și la catedrala Sf. Mihail din Alba Iulia. La Bistrița, biserica fostei mănăstiri franciscane, devenită în veacul al XIX-lea greco-catolică, aflată astăzi în administrarea Bisericii Ortodoxe, este de asemenea un exemplu al măiestriei meșterilor cistercieni din veacul al XIII-lea. Aceleași influențe ale goticului timpuriu, prezența ferestrelor bifore, respectiv planul de tip sală pot fi văzute la biserica Sântămărie Orlea și la replica sa mai modestă din Strei, în Țara Hațegului.

În sudul Transilvaniei, biserica reformată din Sîntămărie-Orlea (Hunedoara) și biserica ortodoxă din Strei par a indica o preferință pentru turnul-clopotniță adosat laturii vestice. Biserica din Sântămărie-Orlea păstrează încă numeroase elemente romanice localizate pe fațadele turnului – ca ferestre bi- și trigeminate, portalul cu arc semicircular, brâu decorativ în zig-zag – dar silueta neobișnuit de zveltă și sanctuarul pătrat, boltit în cruce pe ogive și luminat de o fereastră circulară polilobă indică momentul de generalizare a influențelor cisterciene, fapt care justifică datarea monumentului către 1280. Spre deosebire de acest frumos edificiu – care, atât prin eleganța proprorțiilor, cât și prin calitatea prețioasă a profilelor de piatră, indică prezența unui bun meșter provenind dintr-un șantier cu experiență, – biserica din Strei apare ca o construcție modestă, lipsită de veleități monumentale. În fapt, la o analiză atentă, ea se dovedește a fi o replică simplificată și de mai mici dimensiuni a bisericii din Sântămărie-Orlea, care va fi pentru multă vreme un prototip al bisericilor românești din părțile hunedorene, ecoul ei în timp stăruind – nu fără inerente transformări – până în secolul al XV-lea.iii

Deși se consideră faptul că arhitectura gotică n-a dat roade în faza ei timpurie la sud de Carpați, în Țara Românească, se cuvine să menționăm aici și bisericile gotice din Câmpulung și Târgoviște, fondate de coloniștii germani stabiliți în cele două orașe.

Abația de la Cârța, refăcută în 1241-1242 a funcționat până în secolul al XV-lea când a fost desființată de regele Matia al Ungariei. Din 1721, corul bisericii și o parte din transept au fost consacrate drept spațiu liturgic pentru cultul evanghelic. Astăzi se mai păstrează și o parte din zidurile fostului Cloașter. Deși apare menționat într-un document din 1418, din vremea regelui Sigismund al Ungariei, că biserica din Cârța ar fi servit unuia dintre înaintașii săi regali drept necropolă, săpăturile arheologice desfășurate aici nu au înregistrat o asemenea descoperire.

Monumentul își păstrează încă farmecul și misterul, în ciuda stării de ruină și a vicisitudinilor timpurilor. A rămas să amintească despre legăturile noastre vechi cu o Europă acoperită ca o mantie de sute de biserici gotice înființate de ordinul cistercian. A rămas și pentru a vorbi despre mănăstirea mamă Igriș, fiindcă astăzi, de fațada de vest a vechii biserici, rămasă în picioare, stă agățată bolta cerului, imaginea care domină întreaga așezare fiind aceea că acolo se află o Poartă a Cerului.

iVasile Drăguț, Arta gotică în România, editura Meridiane, București, 1979, p. 10

iiIdem I, p.17

iiiIdem I, p.31

Facebook
Twitter
LinkedIn