PE URMELE LUI RADU CEL MARE, LA MĂNĂSTIREA DEALU

„Din mila lui Dumnezeu, Io Radul voevod și domn, scrie domnia mea multă sănătate bunilor noștri prieteni și cinstiților vecini, burgărmeșterului și celor 12 pârgari din Sibiu. Și după aceasta, dăm de știre prieteniei voastre pentru cele ce ați încredințat unchiului domniei mele, jupânului Gherghina pârcălabul, iar domnia mea bine v-am înțeles pentru treaba vrăjmașului nostru Mihnea, pentru că spuneți că l-ați îndepărtat de acolo. Și iarăși spuneți, prietenia voastră, că nu va năvăli vrăjmașul nostru în țara domniei mele. Iar domnia voastră bine știți că domnia mea am pace cu împărtaul turcesc și cu domnul meu, înaltul crai, și cu prietenia voastră. Și drumurile nu le-am închis din dușmănie față de voi, ci le-am închis pentru vrăjmașul nostru, ca să ne putem păzi.”ⁱ

Radu cel Mare, fiu al lui Vlad Călugărul și al Radei, călugărită, la rându-i sub numele de maica Epraxia, ajunge pe tronul Țării Românești încă din timpul vieții tatălui său, Voievodul Vlad Călugărul, cu statutul de coregent. În 1492, Radu Voievod solicita sibienilor să trimită un meșter în Țara Românească pentru a vedea un policandru aflat la Mănăstirea Cozia, cu scopul de a-i face unul aidoma. Din 1495, după moartea tatălui său, rămâne pe tronul Țării Românești, la finele unui secol în care desele schimbări de voievozi slăbiseră puterile domniei. Un alt pretendent la tron, Mihnea, fiu al lui Vlad Țepeș, era pregătit oricând să-i ocupe locul, iar pe lângă el mai erau și alți principi pribegi care reprezentau o amenințare continuă. Radu Voevod a avut ,însă înțelepciunea necesară să mențină în echilibru toate aceste forțe care-i amenințau poziția. Din punct de vedere al sănătății sale fizice, Radu cel Mare nu corespundea modelului de voievod viteaz și puternic, asemeni înaintașilor săi care se remarcau mai cu seamă pe câmpul de luptă. Avea cu siguranță alte calități care au slujit mult mai bine, atât domniei sale cât și țării. La începutul secolului al XVI-lea, din cauza extinderii puterii otomane asupra popoarelor din Balcani, mulți nobili sârbi și-au găsit refugiul în Țara Românească, la Curtea lui Radu cel Mare. Printre aceștia s-au aflat Maxim Brancovici, mitropolit, din familia fostului despot al Serbiei, Solomon Țernoevic, „membri ai familiei Iakșic și alții alungați, din patria lor de către turci”. ⁱⁱ Istoricul Nicolae Iorga deschide cu Radu cel Mare curentul cel nou de cultură slavo-grecească din epoca lui Neagoe Vodă : „Radu cel Mare, Domnul bogat, evlavios și slăbănog de picioare, care pe la începutul veacului al XVI-lea stăpânea principatul muntean, trebuie să caute a se folosi de clericii sârbi pe care nenorocirile țării lor îi aruncaseră în lumea largă. ”ⁱⁱⁱ Slăbiciunea aceasta la care face referire Nicolae Iorga era o boală cu care Radu cel Mare s-a luptat până la finele vieții, podagra sau guta. Din cauza acestei boli, în ultimii șapte ani din viață nu putea să meargă, era purtat în sfatul domnesc cu un rădvan. În alte scrieri apare mențiunea că era purtat în căruță. Chiar în aceste condiții, Radu Voevod a reușit să asigure țării un climat de pace care a dus la o reală prosperitate economică, la creșterea demografiei și la dezvoltarea culturii. Din timpul domniei sale s-au păstrat peste o sută de hrisoave. ^iv „Radu era fiul unui om care, înainte de a lua puterea, la bătrânețe înaintată, fusese călugăr mulți ani de zile, și de aceia și ca Domn e cunoscut sub numele de Vlad Călugărul; Vlad Călugărul clădi două mănăstiri, pe când înaintașii săi mai apropiați n-au lăsat niciuna (…) De la fostul Călugăr, al cărui gând rămăsese îndreptat către Dumnezeu avem mănăstirea Glavaciocului, în care a fost și îngropat”^v Radu Voevod avea la rându-i să clădească o mănăstire, gropniță domnească, loc de închinăciune și de rugăciune, dar și centru de putere, ^vi „asupra căruia a grămădit toată bogăția ce-i stătea la îndemână.”^vii În ziua de 26 august a anului 1499, Radu cel Mare începe construcția celui mai impresionant ansamblu monumental ecleziastic medieval ridicat până atunci, Mănăstirea Dealu, așa cum atestă și pisania care ni s-a păstrat de la clopotnița mănăstirii, pe care stă scris: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radul Voevod, fiul lui Io Vlad Voevod, și domn a toată țara Ungro Vlahiei, a început turn al sfântului părintelui nostru Nicolae, făcătorul de minuni, în anul 7007, luna august, 26 de zile.”^viii În anul 1501 era edificată Biserica, pe locul unei biserici mai vechi, atestată întâia oară în vremea voievodului Alexandru Aldea. Ctitoria lui Radu cel Mare este „o strălucită biserică într-un stil nou, deosebit de al înaintașilor. Un pătrat de marmură albă, scumpă, adusă foarte de departe; două turnuri mari în față, deasupra pronaosului, un mai mare turn în fund; firide, în două rânduri, ca la bisericile lui Ștefan Vodă, și linii în relief care le deosebesc, încingând biserica; roate săpate’ n piatră în locul discurilor de smalț obișnuite’n Moldova; arabescuri de sculptură migăloasă, gingașă pe linia ultimă a frontonului rotunzit sus precum și pe baza turnurilor, în sfârșit, în jurul ferestrelor și pe cele două registre cu inscripțiile la dreapta și la stânga ușii de intrare care se deschide în chiar păretele frontonului” ^ix.

Biserica este un edificiu de plan triconc, de inspirație sârbească, dar cu totul unică în ansamblul ei. „În exterior, paramentul din piatră fățuită dă o înfățișare cu totul nouă bisericii, diferită în același timp de aspectul monumentelor muntenești ridicate anterior” . ^x

Evlavia lui Radu cel Mare nu se exprima doar prin vocația de ctitor, manifestată din plin la Dealu și la Biserica Mitropoliei de la Târgoviște (începută sub domnia sa), prin refacerea și îngrijirea bisericilor din țară, prin numeroasele danii făcute la Muntele Athos^xi sau prin construirea unei biserici în Serbia, la Lăpușna. Radu cel Mare a pornit o adevărată reorganizare a instituției bisericești aducând, pentru aceasta unul dintre patriarhii de la Constantinopol, Nifon.

„Radu ceru pe Nifon de la Sultan și cererea i se îndeplini. Potrivit relatărilor lăsate de egumenul Gavril Protul, Nifon ar fi cerut Domnului să despartă pe sora sa, Caplea, de boierul moldovean Bogdan din Popești, acesta părăsindu-și acasă, în Moldova soția legiuită. Vodă alege atunci pe sora sa Caplea, care a decedat în 1511 și a fost îngropată la Dealu. Nifon a plecat la Athos unde s-a stins în ziua de 12 august 1508.”^xii

Conflictul iscat în jurul boierului Bogdan din Popești ar putea avea și alte explicații în contextul în care în timpul domniei lui Radu cel Mare avea loc ascensiunea boierilor Craiovești. Neagoe, cel care devine mai târziu voievodul Neagoe Basarab, ia în căsătorie pe Milița (Despina) chiar în vremea domniei lui Radu cel Mare și cu binecuvântarea acestuia. Când ajunge domn, primul boier pe care Neagoe Basarab îl pedepsește pentru hiclenie este chiar Bogdan din Popești, urmat apoi de alți boieri buzoieni. ^xiii

În plan extern, Radu cel Mare reușește să încheie tratate de pace cu Ungaria, Polonia și cu Imperiul Otoman, deși sultanul i-a mărit tributul de la 8 mii la 12 mii de ducați și a cerut ca voievodul să vină personal în fiecare an să aducă tributul și să sărute mâna sultanului. ^xiv

Climatul de pace a meritat acest sacrificiu. Printre sârbii care se aflau la Curtea lui Radu cel Mare se număra și un călugăr tipograf, Macarie, adus probabil chiar de Maxim Brancovici. El tipărește la comanda voievodului Radu cel Mare, cea dintâi carte din Țara Românească, Liturghierul, o carte dedicată ritualurilor din Biserica Ortodoxă, scrisă în limba slavonă de influență medio-bulgară, cea utilizată în acele vremuri de cancelaria domnească și în slujbele bisericești.Tipărirea Liturghierului a fost începută în anul 1507, „din porunca Io Radului Voevod” dar s-a finalizat în anul 1508, când pe tronul Țării se afla Mihnea Voievod, care a sprijinit, la rându-i apariția acestei lucrări. ^xv Călugărul Macarie și-a lăsat numele pe alte două cărți tipărite la comanda domnilor munteni, Octoihul, apărut în anul 1510 și Tetraevanghelul, apărut în 1512. Nu apare menționat pe niciuna din aceste cărți locul unde au fost tipărite, dar cei mai mulți istorici au fost de acord că tiparnița trebuie să fi fost instalată de Radu cel Mare în ctitoria sa, Mănăstirea Dealu. ^xvi

Radu cel Mare a domnit și la Târgoviște și la București, dar în ultima parte a vieții a preferat să stea la Târgoviște, unde a și murit. Își doarme somnul de veci în ctitoria sa, Biserica Mănăstirii Dealu, cea mai mare necropolă domnească a Țării Românești. Aici și-au aflat mormântul Vladislav Voievod (1455, luna august, 20 zile), domnița Caplea, sora voievodului Radu cel Mare (1511, luna februarie, a 11-a zi), Vlad Voievod cel Tânăr (1512, luna ianuarie, 23), Pătrașcu Voievod (decembrie 26, anul 1557), Mihail Movilă Voievod și Domn al Țării Moldovei (1607, luna decembrie, 27), țeasta voievodului Mihai Viteazul (1601, luna august, 8 zile) a fost depusă în urmă cu un veac într-un sarcofag din marmură, operă a sculptorului Frederick Storck, asemeni sarcofagului făcut pentru a adăposti rămășițele ctitorului acestui lăcaș, Radu cel Mare. ^xvii Faptele acestui voievod au rămas în documente, iar imaginea sa a dăinuit peste secole, în frescele din Țara Românească și de la Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu, unde se află unul dintre portretele voievodului muntean.^xviii